SARBATORI FERICITE !

24/12/2009

CRACIUN FERICIT ! AN NOU FERICIT ! DUMNEZEU SA-I BINECUVANTEZE PE ROMANI SI PE CONDUCATORI ! LA MULTI ANI !

Anunțuri

Exercitii imaginare de admiratie

23/12/2009

Plecand de la doua analize ale liderului social-democrat Adrian Nastase privind perspectivele probabile ale politicii  Presedintelui reales, Traian Basescu (nastase.wordpress.com/2009/12/22/comparatie-discursuri-de-investitura/) si ale noului Guvern Emil Boc (jurnalul.ro/stire-editorial/alt-craciun-acelasi-boc-531134.html), as incerca  sa duc mai departe ideea cercului portocaliu care se inchide, care, dupa parerea mea, in acelasi timp, se si strange. O posibila cheie a decriptarii intentiilor politice reale ale presedintelui Traian Basescu ar putea fi data de ceea ce s-ar putea numi “prezidentialism guvernamentalist-parlamentarist”. Adica un fel de struto-camila. Departe de a fi o chestiune lexicala desarta, incercarea de conceptualizare politica a unor situatii si tendinte complexe si confuze, asa cum sunt cele post-electorale, sunt de natura sa ajute PSD in alegerea celor mai bune strategii de actiune si contra-actiune. Sa ne explicam. Presedintele Traian Basescu a incercat sa-si faca, in mandatul trecut, un blazon din lupta sa politica impotriva Parlamentului, pe care l-a calificat ca fiind sursa “sistemului ticalosit” si al tuturor relelor din societatea romaneasca. Cea mai reprezentativa si pluralista institutie a democratiei a fost tinta unor atacuri prezidentiale furibunde (“hotii si coruptii din Parlament”, cei “322″ care i-au votat suspendarea, cei “254″ care i-au picat Guvernul Boc etc.). Cum Parlamentul s-a dovedit a-i fi singurul oponent in calea visurilor basesciene de instaurare a unei puteri prezidentiale absolute, s-a decis sa-i infranga adversitatea printr-o reforma parlamentara in stilul nietszche-an al „vointei de putere”. Nimeni nu contesta necesitatea rationalizarii si eficientizarii acestei institutii democratice fundamentale, dar multa lume se teme, avand in vedere un anumit parcurs prezidential, de o posibila subordonare a legislativului de catre executiv (trebuie sa recunoastem ca amenintarea“De ce va e frica, nu scapati !” poate ascunde si un asemenea sens). Daca va fi modificata Constitutia in spiritul si litera celor emanate de la Palatul Cotroceni, adversarul sau de temut, Mircea Geoana, al doilea om in stat, ca Presedinte al Senatului, va fi invins, ramanand fara functie, la singura Camera a Parlamentului urmand sa fie pus presedinte un pedelist de nadejde (PDL avand cei mai multi parlamentari). In felul acesta, legislativul poate capata un caracter „parlamentarist”, de anexa a puterii Presedintelui. In cazul Guvernului, lucrurile sunt mult mai simple decat in cel al Parlamentului, obiectivul urmarit fiind deja indeplinit. Desemnarea ca Prim-Ministru, pentru a patra oara, a aceluiasi „incercat” presedinte PDL, Emil Boc, si reconfirmarea ca ministri a greilor pedelisti va face ca Presedintele “jucator” sa fie, de facto, seful unic al intregii puteri executive (prezidentialo-guvernamentale). Toate aceste manevre politice si constitutionale il vor pozitiona, daca vor reusi, in postura mult jinduita de stapan absolut al puterii, conferita de “prezidentialismul guvernamentalist-parlamentarist”. In felul acesta, chiar prezervandu-se de jure semiprezidentialismul actual, se va ajunge, de facto, printr-o lovitura constitutionala de maestru (inspirata, probabil, de „Flacara Violet” !), la o republica prezidentiala care nu ne poate decat smulge „exclamatii de admiratie” pentru ca nu seamana cu nimic cunoscut. Nici cu regimul prezidential american, pentru ca acolo Congresul nu este subordonat Presedintelui, nici cu cel francez, pentru ca in tara-mama a democratiei moderne exista institutia coabitarii unui Presedinte si a unui Guvern de culori politice diferite. Poate semana sau nu cu un film SF, dar o intrebare merita a fi pusa: ce se poate intampla, oare, cu un cerc (fie el si portocaliu), care, dupa ce s-a inchis, continua sa fie strans ?!…


O cruce care nu-i a lui Ion Iliescu

21/12/2009

Dupa douazeci de ani, nu cred sa mai fi ramas ceva esential de spus pe tema adevarului despre Revolutie. Ca in fenomenele ezoterice, adevarul e langa noi, dar nu-l recunoastem… Faptul ca nu toti reusesc sa-l vada si sa-l inteleaga ar putea fi de inteles. Nu acelasi lucru s-ar putea spune insa despre unii politicieni verosi sau chiar neica nimeni, frustrati si rauvoitori, care incearca sa puna in spatele presedintelui Ion Iliescu o cruce mare cat Romania pentru pacate originare care nu-i apartin.

Ion Iliescu, civilul, nu avea cum sa fie autorul unei lovituri de stat pentru simplul motiv ca nu dispunea de cunostintele si instrumentele specifice necesare infaptuirii unui astfel de act (managementul violentei este treaba militarilor). Ion Iliescu, omul, nu avea nici taria necesara pentru o asemenea temeritate extrema (care presupunea si violenta), fiind perceput de unii apropiati drept un om „slab”, slabiciune care izvora dintr-o prudenta excesiva si dintr-o vesnica preocupare pentru scrupulozitate. O revolutie nu este o mangaiere pe crestet a tiranilor, ci o lovitura de forta impotriva acestora. Dupa douazeci de ani, fostul ministru al Apararii, generalul Victor Stanculescu, dezvaluie adevarul, asumandu-si public paternitatea actului care a dus la inlaturarea dictatorului si evitarea unui Tien An Men in piata Comitetului Central, prin episodul cu elicopterul si solutia Targoviste.

Scenariul macabru cu „teroristii” nu putea veni decat din partea unor foste personaje comuniste sus-puse, cazute in disgratie si cuprinse de patima razbunarii, care, politic sau militar, aveau legaturi operationale cu serviciile straine de informatii si stapaneau arta diversiunii. Nu intamplator, teoria „breselor” si diversiunea celor „saizeci de mii de morti” au apartinut lui Silviu Brucan, „osul de peste” din gatul lui Ceausescu (celebrele cuvinte brucaniene „In politica trebuie sa castigi” reprezentand varianta damboviteana a celor machiavelice), iar operatiunile sangeroase „Trosca” si „Otopeni”, cu motivatie „terorista”, nu puteau veni decat din partea unui spirit demonic, precum generalul Nicolae Militaru, care avea numele de cod „Corbu” in dosarele de urmarire contrainformativa. Cu certitudine, nimeni nu ar putea fi impiedicat sa gandeasca la faptul ca respectivele operatiuni speciale, de notorietate publica in zilele Revolutiei, nu au reprezentat decat partea vizibila a aisbergului cu „teroristii”…

O revolutie nu poate fi in niciun fel „confiscata”, pentru ca ea este opera unui popor. Ea poate fi cel mult blocata sau stimulata. Ori Ion Iliescu, politicianul, a fost propulsat de uriasul val popular in fruntea revolutiei pentru trecutul sau de cunoscut disident anticomunist, echilibrul caracteristicilor de personalitate si, nu in ultimul rand, farmecul personal dat de carisma, care l-au facut sa afirme in repetate randuri, cu modestie ce indeamna la reflectie si moderatie, ca a fi domn e o intamplare, a fi om e lucru mare. Dar Ion Iliescu nu a fost decat un om, chiar daca s-ar putea scrie cu litere mari, care fizic si instrumental nu avea cum sa opreasca sau sa deturneze eruptia vulcanului pluralismului democratic din acele zile fierbinti… Oriunde o multime dezlantuita alunga un tiran, se intampla si multe excese reprobabile, fie din razbunare, fie de teama restauratiei… Crucea lui Ion Iliescu este cea a oricarui simbol al unei revolutii (despre care se spune ca, uneori, isi devoreaza copiii). Este cea a unui intelectual umanist si lider revolutionar de stanga, a unui sentimental si idealist, poate, care se identifica pe deplin cu ceea ce postula Lessing, devenindu-i deviza: „Cea mai nobila preocupare a omului e omul !”…

NOTA BENE. Observ unele tentatii facile si incorecte istoric, de abordare disjunctiva a celor doua fenomene, revolta populara si lovitura de stat. Singur, niciunul dintre cei doi factori nu ar fi avut sanse, primul de izbanda, cel de-al doilea de legitimitate. In fapt, elementele populare si cele militare s-au impletit si sustinut reciproc,  ceea ce a reprezentat nota de originalitate si cheia succesului Revolutiei Romane, in sensul plenar al cuvantului (si, nu in ultimul rand, dovada graitoare a fortei invincibile a solidaritatii nationale).


HABEMUS PRESIDENTAM !

21/12/2009

In preajma sarbatorii Nasterii Domnului din anul de gratie 2009, in al douazecilea an al Democratiei Post-Decembriste si al o suta cincizecilea an al Unirii Principatelor Romane, avem un Presedinte Reales al Romaniei !  Sa ne punem sufletele de sarbatoare, sa ascultam colinde si sa ne bucuram ! La multi ani !

JOY TO ROMANIA: HABEMUS PRESIDENTAM !

JOY TO THE WORLD: HABEMUS PRESIDENTAM !


Perversa logica a „urgentei” si „justificarii”

19/12/2009

Faptul ca PSD nu a cazut in capcana perversei logici a “urgentei” si a “justificarii”, care s-a incercat a-i fi indusa pentru a-i abate atentia intr-o directie gresita, reprezinta, fara indoiala, un act de intelepciune. Reusita desprinderii de presiunea politica si mediatica exercitata pentru alinierea la acest soi de radicalism este o dovada de maturitate si forta politica. Dupa cum, sub aceleasi auspicii se incadreaza si orientarea spre (re)configurarea strategiei proprii plecand de la analiza adversarului (http://nastase.wordpress.com/2009/12/19/o-decizie-inteleapta-cu-un-sens-foarte-clar/). Este un semnal clar ca “Flacara Violet” exista si functioneaza si la liderii social-democrati.

PSD nu are nevoie de o autoanaliza justificationista si urgentista, inevitabil unilaterala, superficiala si autodevoratoare, ci de o analiza globala si detasata de emotionalitatea evenimentului, care sa surprinda toate partile beligerante electoral, cat si cadrul general al alegerilor prezidentiale. Numai o analiza interdependenta a tuturor factorilor (doctrinar, politic, organizatoric, economic, social, cultural, mediatic, de imagine etc.) poate gasi raspunsuri viabile care sa explice, deopotriva, esecul propriu si victoria adversarului. Insist, sa explice nu pentru a gasi scuze, ci pentru a-l putea cunoaste si combate mai bine pe adversar. De aceea, vectorul analizei trebuie sa fie orientat cu precadere catre adversar, in functie de care trebuie elaborata strategia viitoare.


Comemorarea Solidaritatii si Jertfei

18/12/2009

Au trecut douazeci de ani de cand ne-am castigat libertatea. Numai ca, in loc ca fiecare aniversare a momentului cand am iesit din robia rosie sa fie una de pioasa amintire si cinstire a solidaritatii si jertfelor prin care am devenit liberi, avem parte de dezbinare si hula. Prea adesea si cu prea multa usurinta uitam cuvintele profetilor care spun ca dezbinarea pustieste iar hula profaneaza. Grandioasa Revolutie din Decembrie 1989 nu ar fi fost posibila fara solidaritatea tuturor romanilor. Actul revolutionar de la Timisoara ar fi ramas o jertfa tragica si izolata, iar chemarea „Azi in Timisoara, maine-n toata tara” ar fi fost o lozinca moarta si fara ecou national, daca toate orasele si satele Romaniei nu s-ar fi ridicat la lupta impotriva dictaturii. Jertfa fara solidaritate s-ar fi soldat, fara indoiala, cu un esec. Dupa cum solidaritatea fara jertfe nu ar fi facut posibila victoria. Jertfele din Piaţa Universităţii şi din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, din Piaţa Operei şi de pe treptele Catedralei din Timişoara şi din alte locuri însângerate de pe cuprinsul României au reprezentat varfurile de lance ale solidaritatii romanilor in lupta impotriva totalitarismului. Aceasta este marea lectie a Revolutiei din Decembrie 1989, pe care unii dintre noi inca nu au invatat-o, din pacate: Libertatea se castiga si se pastreaza prin Solidaritate si Jerta. Ziua de 22 Decembrie 1989 ar trebui sa fie trecuta in cartile de istorie si in calendarele crestine ale romanilor drept o zi sfanta de comemorare a Solidaritatii si Jertfei.

 


Dilema PSD

16/12/2009

Toate agitatiile si atacurile post-electorale din interiorul PSD se datoreaza unor incercari de a privi alegerile prezidentiale prin prisma unui singur fapt, respectiv al minusculului procent de 0,3%, cu care, din pacate, au fost pierdute. Ceea ce, trebuie sa recunoastem, ar fi un act unilateral. Exista insa, din fericire, si jumatatea plina a paharului. Pentru prima data si intr-o proportie semnificativa in ultimii cinci ani, ideile stangii au sensibilizat vizibil electoratul, aducand PSD-ului un castig net de imagine. Au fost arse intr-o anumita masura, dezvaluindu-li-se netemeinicia, tentativele ideologizante ale dreptei pedeliste de anatemizare a stangii social-democrate pentru ororile trecutului totalitarist comunist. A fost realizata istorica reconciliere dintre stanga social-democrata si dreapta liberala (partial si cu cea taranista), ceea ce reprezinta un pas insemnat pe cale reconcilierii politice si  nationale. Sub povara saraciei si a crizei, 5 200 000 de romani l-au votat pe Mircea Geoana, intelegand ca realizarea mult asteptatului echilibru social nu poate veni decat din partea solutiilor stangii. Ori, asemenea lucruri, obtinute in urma campaniei, atarna in prezent destul de greu in balanta stangii. Desigur, ca si in sport, scorul conteaza, dar mintile si inimile oamenilor se castiga greu si in timp indelungat. Graba unor minti involburate de a decapita pe nepusa masa PSD-ul, pe baza frustrarii pricinuita de o infrangere discutabila, ar fi o reactie emotionala ce s-ar putea dovedi gresita. Probabil ca o dezbatere documentata si intr-un larg cadru democratic a rezultatelor alegerilor ar avea mai multe sanse de succes in decelarea concluziilor si strategiilor corecte. Numai pe baza unei judecati lucide si temeinice se va putea transa clasicul conflict, iscat in urma unui esec, dintre consolidatori si demolatori si se va putea intreprinde ceea ce este mai bine pentru PSD: consolidarea (prin valorizarea si dezvoltarea castigurilor obtinute in campania 2009, in beneficiul unui restart pe termen scurt) sau reconstructia (prin asezarea partidului pe baze noi, ceea ce va amana relansarea pe termen lung).