O cruce care nu-i a lui Ion Iliescu

21/12/2009

Dupa douazeci de ani, nu cred sa mai fi ramas ceva esential de spus pe tema adevarului despre Revolutie. Ca in fenomenele ezoterice, adevarul e langa noi, dar nu-l recunoastem… Faptul ca nu toti reusesc sa-l vada si sa-l inteleaga ar putea fi de inteles. Nu acelasi lucru s-ar putea spune insa despre unii politicieni verosi sau chiar neica nimeni, frustrati si rauvoitori, care incearca sa puna in spatele presedintelui Ion Iliescu o cruce mare cat Romania pentru pacate originare care nu-i apartin.

Ion Iliescu, civilul, nu avea cum sa fie autorul unei lovituri de stat pentru simplul motiv ca nu dispunea de cunostintele si instrumentele specifice necesare infaptuirii unui astfel de act (managementul violentei este treaba militarilor). Ion Iliescu, omul, nu avea nici taria necesara pentru o asemenea temeritate extrema (care presupunea si violenta), fiind perceput de unii apropiati drept un om „slab”, slabiciune care izvora dintr-o prudenta excesiva si dintr-o vesnica preocupare pentru scrupulozitate. O revolutie nu este o mangaiere pe crestet a tiranilor, ci o lovitura de forta impotriva acestora. Dupa douazeci de ani, fostul ministru al Apararii, generalul Victor Stanculescu, dezvaluie adevarul, asumandu-si public paternitatea actului care a dus la inlaturarea dictatorului si evitarea unui Tien An Men in piata Comitetului Central, prin episodul cu elicopterul si solutia Targoviste.

Scenariul macabru cu „teroristii” nu putea veni decat din partea unor foste personaje comuniste sus-puse, cazute in disgratie si cuprinse de patima razbunarii, care, politic sau militar, aveau legaturi operationale cu serviciile straine de informatii si stapaneau arta diversiunii. Nu intamplator, teoria „breselor” si diversiunea celor „saizeci de mii de morti” au apartinut lui Silviu Brucan, „osul de peste” din gatul lui Ceausescu (celebrele cuvinte brucaniene „In politica trebuie sa castigi” reprezentand varianta damboviteana a celor machiavelice), iar operatiunile sangeroase „Trosca” si „Otopeni”, cu motivatie „terorista”, nu puteau veni decat din partea unui spirit demonic, precum generalul Nicolae Militaru, care avea numele de cod „Corbu” in dosarele de urmarire contrainformativa. Cu certitudine, nimeni nu ar putea fi impiedicat sa gandeasca la faptul ca respectivele operatiuni speciale, de notorietate publica in zilele Revolutiei, nu au reprezentat decat partea vizibila a aisbergului cu „teroristii”…

O revolutie nu poate fi in niciun fel „confiscata”, pentru ca ea este opera unui popor. Ea poate fi cel mult blocata sau stimulata. Ori Ion Iliescu, politicianul, a fost propulsat de uriasul val popular in fruntea revolutiei pentru trecutul sau de cunoscut disident anticomunist, echilibrul caracteristicilor de personalitate si, nu in ultimul rand, farmecul personal dat de carisma, care l-au facut sa afirme in repetate randuri, cu modestie ce indeamna la reflectie si moderatie, ca a fi domn e o intamplare, a fi om e lucru mare. Dar Ion Iliescu nu a fost decat un om, chiar daca s-ar putea scrie cu litere mari, care fizic si instrumental nu avea cum sa opreasca sau sa deturneze eruptia vulcanului pluralismului democratic din acele zile fierbinti… Oriunde o multime dezlantuita alunga un tiran, se intampla si multe excese reprobabile, fie din razbunare, fie de teama restauratiei… Crucea lui Ion Iliescu este cea a oricarui simbol al unei revolutii (despre care se spune ca, uneori, isi devoreaza copiii). Este cea a unui intelectual umanist si lider revolutionar de stanga, a unui sentimental si idealist, poate, care se identifica pe deplin cu ceea ce postula Lessing, devenindu-i deviza: „Cea mai nobila preocupare a omului e omul !”…

NOTA BENE. Observ unele tentatii facile si incorecte istoric, de abordare disjunctiva a celor doua fenomene, revolta populara si lovitura de stat. Singur, niciunul dintre cei doi factori nu ar fi avut sanse, primul de izbanda, cel de-al doilea de legitimitate. In fapt, elementele populare si cele militare s-au impletit si sustinut reciproc,  ceea ce a reprezentat nota de originalitate si cheia succesului Revolutiei Romane, in sensul plenar al cuvantului (si, nu in ultimul rand, dovada graitoare a fortei invincibile a solidaritatii nationale).


HABEMUS PRESIDENTAM !

21/12/2009

In preajma sarbatorii Nasterii Domnului din anul de gratie 2009, in al douazecilea an al Democratiei Post-Decembriste si al o suta cincizecilea an al Unirii Principatelor Romane, avem un Presedinte Reales al Romaniei !  Sa ne punem sufletele de sarbatoare, sa ascultam colinde si sa ne bucuram ! La multi ani !

JOY TO ROMANIA: HABEMUS PRESIDENTAM !

JOY TO THE WORLD: HABEMUS PRESIDENTAM !