Occidentul, in marginea unei rasturnari de paradigme ?!

11/01/2010

La 20 de ani de la sfarsitul Razboiului Rece, se poate afirma, cu certitudine, ca acesta a fost castigat de paradigma apararii si promovarii ferme si neconditionate a drepturilor omului. Naruirea, prin implozie populara, a regimurilor totalitare comuniste a fost posibila datorita sperantei si credintei in libertatea si demnitatea oferite de alternativa democratica occidentala. Aceasta a fost marea lectie a Vestului data Estului. Desi amenintarea totalitar-estica era imensa, Occidentul, in intelepciunea sa politica, nu a cedat tentatiei facile si primejdioase, in acelasi timp, de a se inchide si a se apara cu armele statului politienesc, desi voci mai mult sau mai putin „solemne” pe aceasta tema nu au lipsit. Vestul si-a dat seama ca o astfel de reactie ar fi fost o mare greseala politica, care ar fi dus la delegitimarea si decaderea sa, in primul rand pentru ca si-ar fi transformat propriile popoare in victime „colaterale”, iar in al doilea rand pentru ca flacara sperantei s-ar fi stins pentru tarile inrobite din Est.

Noua psihoza provocata de amenintarea terorista, care a luat locul celei comuniste, starneste, prin asimetria si efectele sale, ingrijorari si preocupari indreptatite privind noul mediu de securitate. Numerosi oameni mor nevinovati in atentate, sinucigase sau nu, savarsite de indivizi lasi si orbiti de ura, care fac lumea sa se teama. Desi nu exista un consens asupra definirii, istoricitatii si cauzalitatii unor asemenea acte teroriste (cea mai apropiata de adevar parand a fi acceptiunea potrivit careia cauza este politica, iar religia este vectorul), savarsite de „nebuni ai lui Allah”, toata lumea este de acord ca ele trebuie condamnate cu fermitate si prevenite printr-un complex de masuri. Si in acest ultim caz isi face simtita prezenta, din pacate, aceeasi veche, futila si degradanta ispita din anii luptei anticomuniste, careia democratia occidentala i-a rezistat in conditii infinit mai grele, de generalizare a unor masuri excesive de securitate, in numele unor false argumente, care ar aduce atingere drepturilor omului si demnitatii umane. 

Rezultanta politica a noilor masuri de securitate impotriva terorismului, sugerate de unii fosti sau actuali angajati ai unor servicii de informatii, nu ar putea fi decat una singura: abdicarea de la principiile societatii deschise, in care prezumptia de nevinovatie si de buna credinta nu ar mai putea functiona. Adica o prevalare a logicii politienesti, exact ca pe vremurile fostilor „baieti cu ochi albastri”, atat de binecunoscute. Un mediu incarcat de suspiciuni, supravegheri si urmariri, care nu ar face decat sa te simti nesigur si injosit, decazut din conditia umana (excesele de la Guantanamo nu au fost un vis urat !). Este cunoscut ca orice subsistem (iar cele de forta in mod special) tinde sa se autonomizeze si sa-si impuna propria logica sistemului social global. Pretextele se pot gasi cu usurinta, iar la nevoie se pot inventa. Este absolut discutabil ca, plecand de la o marturie izolata si greu de dovedit despre nu stiu ce teroristi din Yemen , care poate fi falsa (in „1990 Testimony of Nayirah” se demonstreaza ca „Razboiul din Golf” a pornit de la o marturie falsa) sa ultragiezi intimitatea oamenilor, cautandu-i, cu scannere corporale instalate pe aeroporturi, sa nu aibe ascuns, in chiloti sau in anus, un explozibil „invizibil” (PETN), despre care specialistii spun ca nu este deloc nedepistabil. Iar a spune ca niciun „strain” nu are dreptul sa zboare peste Ocean, iar daca nu-i convin masurile de securitate sa nu o faca, cam seamana cu sindromul xenofobiei si al trantitului usii in nas…

Sa fim foarte bine intelesi. Indivizii infasati in „scutece verzi” care comit acte de terorism trebuie sa plateasca pentru crimele lor, pentru a apara lumea civilizata de asemenea barbarisme, iar baietii de astazi de la corporatia „Ochiul & Timpanul” trebuie sa-si faca treaba profesionala in spiritul unor norme si limite proprii lumii noastre, nu prin metode de control total asupra cetateanului (cazuri care ar creea intotdeauna abuzuri si nedreptati) si nici de siluire a credintei in valorile democratice. Timp de cincizeci de ani, est-europenii au trait intr-o umilinta si supunere totale, ca intr-o inchisoare, suportand pe propria piele efectele unei suspiciuni sistemice, generalizante, fara a se bucura de prezumptia de nevinovatie si de buna-credinta. Ei si-au regasit cu greu demnitatea si libertatea, motiv pentru care resping orice le-ar aminti de trecut. Poate ca a venit vremea ca, reamintind aceste lucruri, Estul sa intoarca Vestului lectia de democratie: paradigma prezumptiei de nevinovatie si buna-credinta trebuie sa ramana in picioare !