Lectia de modestie

Ni s-a reprosat, la Revolutie, ca ne-am meritat soarta, pentru ca fiecare popor isi are conducatorii pe care-i merita. Era, intr-un fel, o alta fata a unei ziceri controversate care spune ca popoarele sunt cele care isi invata conducatorii sa devina dictatori. Desi o astfel de generalizare nu poate fi acceptata, totusi, trebuie spus ca aceasta ascunde un sambure de adevar, pentru ca , de fapt, nu popoarele se fac vinovate de asemenea situatii de degradare politica, ci cei din preajma puterii, care, pentru a obtine avantaje si favoruri, ii incurajeaza, in mod ipocrit, megalomania si autoritarismul.

Desigur, alienari si derapaje politice de genul celor antedecembriste nu mai sunt posibile in zilele noastre, ceea ce nu inseamna insa ca astfel de tentatii si corupatori au disparut (asemenea distopii subzista in orice societate). Tocmai de aceea, cei care au urmarit discursul lui Ion Iliescu la Congresul Extraordinar al PSD au avut prilejul sa admire o imensa lectie de intelepciune si modestie (a cata oare ?), izvorata din serenitatea varstei si din experienta de veteran si fondator al partidului. Refuzand propunerea de a prelua conducerea PSD si orice alta functie sau titulatura, dar ramanand membru al acestuia, Ion Iliescu a dovedit ca nu a fost niciodata corupt de putere si ca intotdeauna a fost in slujba binelui public. Un epilog, trebuie sa recunoastem, neasteptat si dezarmant pentru obedienti, dar si pentru detractorii prologului revolutionar.

Printr-un mesaj vibrant, venerabilul senior a subliniat ca PSD nu are nevoie de un batranel de 80 de ani sa-l reanime, ci aceasta forta exista si trebuie cautata in interiorul partidului, „care trebuie să apere marea majoritate a cetăţenilor acestei ţări”, iar „dacă slăbeşte PSD, slăbeşte apărătorul marii majorităţi a concetăţenilor noştri.” Tintuind la stalpul infamiei obsesiile pentru parvenire, functii si pozitii de comanda, in defavoarea crezului politic, de viata si ideologic, propriu social-democratiei, Ion Iliescu ii critica dur pe liderii care-si pierd simtul masurii, care dupa ce devin sefi se distanteaza de oameni, incercand sa se impuna prin morga si atitudini autoritare, modestia ajungand un fel de pasare rara.

De aceea, cred ca prima lectie pe care ar trebui sa o invete un politician, pentru a ramane integru, este cea a modestiei. A umilintei, chiar. Iar atunci cand nu se intampla acest lucru, cainele de paza al democratiei ar trebui sa-i ajute pe cei care isi dau aere si se umfla in pene sa revina cu picioarele pe pamant. Asta, bineinteles, daca avem jurnalisti independenti, curajosi si talentati, precum Peggy Noonan, care, intr-un articol intitulat „Vanitatea puterii” l-a pus la punct pe un tanar oficial politic, dupa ce acesta a castigat alegerile si a devenit senator (lectie despre care, ulterior, cel vizat a recunoscut, cu umor, ca i-a  fost extrem de utila, lucru care s-a si vazut, de altfel): „Saptamana aceasta il vedem pe senatorul Barack Obama, care pana acum a fost prudent, dandu-si aere in revista Time si explicandu-ne ca seamana mult cu Abraham Lincoln, numai ca e ceva mai bun ca el (…) Barack Obama are un CV bun, dar nu are cabane de busteni. Si pana acum nu are nici maretie. Iar daca va continua sa vorbeasca despre el insusi in acest fel, nici nu va avea vreodata.”

Deh, de pe malurile Potomacului pana pe cele ale Dambovitei exista ceva distanta, inclusiv in ceea ce priveste cultura politica… Probabil ca va mai trebui sa treaca mult timp pana cand lectia de modestie va ajunge si la unii dintre politicienii nostri, deveniti, in mod inexplicabil, ultramioritici…