Despre expulzarea tiganilor delincventi si darul lui Alaric

Tambalaul demolarii taberelor de tigani si repatrierii celor care savarsesc infractiuni s-a mutat din Italia in Franta. Nu este nicio indoiala, nomadismul are cea mai proasta reputatie in randul europenilor vestici. De 1600 de ani, de cand triburile de vizigoti ale lui Alaric au cucerit Roma, acestia privesc cu suspiciune orice fenomen migrator. Mai ales daca le aduce daruri, precum regele vizigot. In anul 410, dupa mai multe asalturi esuate, Alaric a simulat o retragere, lasand la portile Romei un dar de 300 de sclavi (menit a amagi orgoliul si lacomia romanilor, dar si a le insela, in acelasi timp, vigilenta). Siretlicul a prins, pana intr-o noapte cand darul lui Alaric si-a aratat coltii, deschizand portile cetatii vizigotilor care au cucerit-o si jefuit-o crunt, timp de trei zile (fiind crutate numai templele). Nu cred ca tiganii adusi in Europa sunt un astfel de „dar”, care sa merite o respingere in masa, pentru ca multi dintre ei sunt oameni de toata isprava si cu credinta in Dumnezeu. Spre deosebire de estici insa, la occidentali (inclusiv la americani) se pare ca functioneaza mai acut un sindrom gen „Alaric”, adanc inradacinat in subconstientul colectiv, de aparare instinctuala in fata unor pericole potentiale ale imigratiei („Alaric”-ul americanilor, de exemplu, care ca natiune au o varsta mult mai mica, este unul contemporan si se numeste „WTC” sau „9/11”, fiind insa si o amenintare internationala). Ce-i drept, daca ar mai trai si astazi, Alaric ar fi cetatean roman, pentru ca el s-a nascut in Insula Peuce, denumirea antica a Deltei Dunarii, aflata intre localitatile Sfantu Gheorghe si Sulina din Romania zilelor noastre. Cum insa apele au crescut, descendentii s-au imprastiat prin alte parti ale continentului (nefiind exclus ca unii sa fi ajuns si la Murfatlar, unde s-a nascut si „Alaric” al nostru, Traian Basescu, ceea ce i-ar explica multe din apucaturile politice !). Probabil ca si Berlusconi si Sarkozy au aflat ei ceva, de-i intorc spatele lui Basescu si-i prigonesc pe tiganii romani ! Totusi, ar fi trebuit sa afle si cealalta jumatate de adevar, respectiv ca vizigotii au fost crestinati de Wulfila („Micul Lup”, care le-a tradus Biblia in limba gotica) si ca, de neam germanic fiind, au lasat corturile si s-au asezat pe la casele lor, transformandu-si numele in renume. Revenind de la durerile trecutului la cele ale prezentului, ar  trebui spuse si asumate  transant cel putin doua lucruri (impreuna cu toate consecintele care decurg din acestea), respectiv ca, pe de o parte, rezistenta la inclusiune sociala inseamna, de fapt, autoexcludere (ceea ce n-ar trebui sa linisteasca in niciun fel UE si statele europene, ci dimpotriva) si ca, pe de alta parte, intre imigratie si insecuritate se poate stabili o relatie de cauzalitate directa atunci cand prima este insotita de infractionalitate (ceea ce ar trebui sa conduca la luarea de catre autoritati a tuturor masurilor de asigurare a securitatii populatiei).

De ce Traian Basescu nu a urmat exemplul lui Simon Peres ?

Nemultumirilor militarilor legate de alinierea salariilor si pensiilor acestora la cele civile (prin care, asa cum sustine sindicatul cadrelor militare disponibilizate, se desfiinteaza, de facto, statutul de militar in Romania), li s-a mai adaugat in aceste zile inca una.

Insatisfactia vine din diferenta de tratament (pe care o privesc ca pe o discriminare) aplicata in cinstirea memoriei si sacrificiului victimelor acidentului aviatic produs in timpul exercitiului militar romano-israelian Blue Sky 2010, care avea ca scop antrenarea pentru misiuni de cautare, salvare si evacuare medicala in conditii dificile, in care au murit sase militari israelieni si unul roman.

Opinia publica, sensibila si plina de compasiune la astfel de evenimente dramatice, a ramas insa dezamagita de lipsa de reactie publica a presedintelui Traian Basescu fata de jertfa militarului roman.

Prin contrast, presedintele Israelului, Simon Peres, si-a exprimat mesajul de condoleante intr-un discurs emotionant, care, cu siguranta, a mers la inima conationalilor militari si civili: „Sase dintre fii nostri iubiti au murit. Sase dintre cei mai frumosi oameni pe care ii avem in Israel au murit.”

In acelasi timp, Simon Peres nu a pierdut prilejul de a intari cultul pentru armata si eroii ei, adaugand: „Cred ca armata este cel mai pretios lucru pe care il are poporul israelian, iar fiii care au luptat si au cazut sunt cel mai pretios lucru pe care il are armata.”

Numai ca la noi, ca la nimeni, pentru ca presedintele Traian Basescu este prea absorbit de problemele clientelei, pentru a se mai preocupa de comunicarea politica, de coeziunea sociala, de educatia patriotica sau alte „maruntisuri”… In Romania portocalie, moartea unui militar la datorie a devenit o banalitate…

Pedeleii ca…pudelii

Financial Times incerca, daunazi, sa stimuleze o competitie intre Romania si Ungaria pe tema cine negociaza mai bine in relatia cu FMI (ceea ce n-ar fi nimic surprinzator, avand in vedere interesele comune care leaga trio-ul  format din media financiara, bancile internationale si agentiile de rating). Practic, ziarul financiar amintit sugera, prefatand revenirea misiunii FMI la Bucuresti, ca Romania ar avea un avantaj competitiv daca ar duce pana la capat masurile de austeritate (la care Ungaria a renuntat, atragandu-si din partea Fondului suspendarea finantarii). Politica FMI este insa una a biciului si a zaharelului. Biciul pentru Ungaria, care a ales o politica de tip “Che Guevara” (Viktor Orban) sau de “pugilist” (FT), prin care nu mai vrea sa faca din austeritate pentru unii muma si pentru altii ciuma, efortul fiscal urmand a fi facut nu numai de catre populatie, ci si de catre banci, prin taxarea acestora (taxa bancara aducandu-i la buget 700 milioane de euro). Zaharelul pentru “pudelul” (FT) in care oricine recunoaste a fi Romania, care se gudura pe langa FMI pentru a-si primi transele de imprumut promise si, poate, chiar pentru incheierea cu acesta a unui nou acord de imprumut, in 2011 (unii politicieni merg cu criticile si mai departe, acuzand FMI ca si-a confectionat din tot felul de minciuni, pacaleli, false prognoze etc. un soi de lesa cu care este purtat pudelul Boc). De fapt, cele doua tari nu se prea pot compara, atat ca baze de pornire (“mostenirile” lor comuniste fiind total diferite), cat si ca iesire din recesiune (ca trend si rating, una se duce in jos, cealalta in sus). De unde vin asemenea diferente, cand Dreapta e la putere si intr-o parte si in celalta, iar Fidesz-ul nu-i mai putin populist (atunci cand sustine ca austeritatea sociala si capitalismul speculativ sunt de vina pentru criza !) sau clientelist (cota unica pe profit a dus-o si mai in jos, la 10% !) decat PDL-ul ?! Cine va compara insa evolutiile economico-financiare ale celor doua tari si relatiile acestora cu FMI (http://nastase.wordpress.com/2010/07/28/romania-pe-urmele-ungariei-in-relatia-cu-fmi/) va gasi si raspunsul, care vine din diferentele de management guvernamental. Si din inca ceva foarte destept, care se cheama marketing politic.

Clientelismul, un risc de securitate sociala

In situatia actuala, de dezastru national fara precedent (cred ca „baietii” astia democrat-liberali i-au depasit pana si pe national-comunisti la acest capitol !), chiar nu este nevoie de nicio masurare sociala (cu teoretizari adiacente despre marja de eroare, validitate etc.), pentru ca atat procesele si tendintele socio-economice cat si perceptiile si asteptarile populatiei privindu-i pe principalii actori politici au devenit atat de pregnante, incat acestea ar putea fi vazute si cu ochiul liber, cum se spune. Cu toate acestea, doua date statistice din rezultatele cercetarii de teren mentionate de PSD (http://nastase.wordpress.com/2010/07/16/la-bascov-si-la-vulturesti-in-arges/) ar merita o atentie mai aparte, pentru posibilul lor rol indicativ de “turnesol” politic si ideologic.

Este vorba, in primul rand, de procentul de 9% din populatie care considera ca Romania se indreapta intr-o directie buna. Cand aproape toata lumea o duce greu, fiind atinsa de morbul austeritatii, cine sunt “intangibilii”, pe care afundarea in criza nu-i deranjeaza, ci dimpotriva ?!… Certamente, acest scor se refera (cel putin partial) la clientela politica, pentru ca numai aceasta ar fi in stare sa emita o astfel de apreciere restransa, in vadita contradictie cu realitatea economica si sociala dominanta. In mod evident, Romania clientelara nu-i Romania sociala, deoarece prima opereaza exclusiv cu criteriul ideologic al dreptei, respectiv al intereselor de grup, in dispretul celor ale majoritatii.

 O fi mult, o fi putin 9% clientelari ?!… Eu cred ca este un indicator alarmant, daca avem in vedere ca, in cele mai multe dintre cazuri, acesta ar putea foarte bine sa fie asimilat cu cel care ilustreaza nivelurile coruptiei, evaziunii fiscale si infractiunii economice la nivel inalt (inclusiv de crima organizata), care cresc la adapostul scutului legislativ si fiscal al puterii portocalii. Din punct de vedere al securitatii sociale, o asemenea rata ridicata de clientelism reprezinta o amenintare de mare risc la adresa clasei de mijloc (prin subtierea sistematica a acesteia) si a celor defavorizate (ale caror randuri le ingroasa in mod dramatic).

Un al doilea scor al sondajului evocat, care ar putea ascunde semnificatii mai greu decelabile, il reprezinta procentajul de 20% al celor favorabili cotei unice. Neindoielnic, in rata acestora este inclusa, in totalitate, cea a clientelistilor sus-pusi, de 9%, pentru care viitorul suna bine, care tin cu dintii de cota unica (de care trag pentru a o duce cat mai in jos) si fug ca dracul de tamaie de impozitarea progresiva (lasand povara costurilor crizei si/sau a celor sociale, ecologice, de infrastructura, cu sanatatea, educatia etc. pe seama cetateanului si a statului, adica a noastra, a tuturor). Diferenta de 11% , in cadrul categoriei de unicotanti, provine, cel mai probabil, din middle class, si reprezinta victimele colaterale ale revolutiei portocalii, in ale carei mituri nu au reusit sa desluseasca agresiunea crescanda a carei tinta a fost, in ultimii sase ani, care a imputinat-o drastic, in favoarea clientelei portocalii. In acelasi timp, unicotantii din clasa mijlocie ar putea reprezenta o rezerva electorala pentru social-democrati, in masura in care acestia din urma vor sti sa risipeasca vraja ideologica a dreptei privind falsul liberalism al cotei unice, care a devenit o frana in calea corectarii deficitului bugetar si a relansarii cresterii economice.

De ce SUA pot, iar Romania, nu ?

In discursul aniversar prilejuit de Ziua Nationala a SUA  (4 Iulie), din 2010 Anno Domini, ambasadorul american la Bucuresti, Mark Gitenstein, ii indemna pe romani sa-si abandoneze expresia populara „Asa e viata !” in favoarea motto-ului presedintelui Barack Obama, „Yes, we can !”. Un act imagologic, de PR si rebranduire, indisociabil de eveniment, ar putea spune unii, ori un sfat prietenesc, plin de bune intentii, spunem cei mai multi, cu care Excelenta Sa ne-a obisnuit din prima clipa de cand s-a prezentat la postul de pe plaiurile mioritice. Cum insa PDL si Guvernul Boc, ingemanate sub bagheta presedintelui Traian Basescu intr-un soi de partid-stat, au adus Romania intr-o stare de dezastru fara precedent, in care o paste falimentul, dorinta de schimbare a majoritatii romanilor ar putea fi mai degraba sintetizata intr-un alt tip de slogan: „Yes, we want !”.

Din pacate, Domnul Ambasador nu ne-a dat nicio idée despre “Ce ?” si “Cum ?” sa facem ca sa “putem”, lasandu-ne sa orbecaim si sa gasim singuri leacul putirintei nationale. Cu toate acestea, un posibil “secret” l-am aflat de la insusi presedintele Obama, care a declarat ritos, la Summit-ul G20 de la Toronto, ca SUA nu vor plati pentru a asigura prosperitatea lumii. De ce ar face Romania contrariul pentru altii ?

Spre deosebire de eficienta intransigentei americane, paguboasa politica romaneasca isi are originea in statul clientelar, care a transformat “societatea oportunitatilor” sociale si nationale (de care se pomenea in discursul amintit), intr-una a “oportunitatilor” pentru mita (prin oferirea de bani sau obiecte pentru incalcarea obligatiilor de serviciu), smen (inselaciune, escrocherie), coruptie (prin abaterea de la moralitate, de la cinste), clientelism (prin favoruri si avantaje acordate susutinatorilor de catre politicieni si partide) etc.

Cat priveste filosofia expresiei romanesti “Asa e viata !”, aceasta vine pe un filon european (a se vedea “C’est la vie”, “Cosi e la vita” etc), mai cu seama prin muzica, si nu s-ar putea spune, ascultand sau vazand pofta de viata care exalta din cantecele care o proslavesc, ca ar fi pesimista. Dimpotriva, emana multa intelepciune si o forta adaptativ-regenerativa deosebita. Romanii iubesc viata pentru ca au constiinta cosmica a vremelniciei raului (“Ce e val, ca valul trece !”), optimismul lor incorigibil fiind o sursa de supravietuire (ce poate parea esoterica pentru unii). In consecinta, nu din schimbari identitare va veni adevarata solutie a iesirii din criza, ci din asanarea racilelor  aduse in viata politica de pegra portocalie, care au facut din Romania o societate a oportunitatilor clientelare.