Despre starea si perspectivele social-democratiei (2)

26/09/2010

Fluiditatea care face dificila darea unui nume: criza, esec, slabiciune sau repliere tactica ?

Cele mai multe dintre analizele social-democratiei ultimilor douazeci de ani nu au depasit cadrul tactic, acestea referindu-se doar la unele sau altele dintre secventele spatio-temporale ale fenomenului. Depasirea limitelor unor astfel de decupaje nu se poate face decat printr-o abordare de tip strategic, care sa plaseze social-democratia in contextul istoric global si sa ia in calcul toate conexiunile si interferentele acesteia cu procesele si fenomenele epocii. Perioada ultimelor doua decenii s-a caracterizat printr-una dintre cele mai inalte rate ale schimbarii, social-democratia aflandu-se in mijlocul unui suvoi de evenimente, atat cele de la capetele cat si cele din interiorul intervalului supunand-o unor influente si modelari si determinandu-i anumite reactii. Primul fenomen de hotar, de la sfarsitul anilor ’80 si inceputul anilor ’90, a fost cel al crizei marxismului si „modelului sovietic”, care, prin pozitia-i de extrema stanga, a aruncat o umbra nemeritata asupra intregii stangi, incluzand pozitiile moderate de stanga si de centru-stanga. Sub presiunea reverberatiilor produse de colapsul comunist, dar si a ofensivei speculative a dreptei, care acuza toata stanga de „stangism” si-si proclama ditirambic victoria prin impunerea democratiei liberale ca solutie unica, anuntand „sfarsitul istoriei” (Francis Fukuyama, 1992), social-democratia a suferit un recul de imagine pe fondul caruia a inregistrat, potrivit unor interpretari moderate, un esec politic, o slabiciune de etapa sau chiar o repliere tactica. In niciun caz insa nu a fost si nici nu avea cum sa fie vorba despre o situatie limita, de „criza”, asa cum s-a incercat sa i se atribuie, deoarece pozitiile sale strategice si doctrinar-ideologice (pe care se intemeiaza orice constructie politica) privind echilibrul social prin democratia sociala au ramas insurmontabile. Un al doilea fenomen major, care inchide intervalul de timp amintit, este cel din prezent, de criza a neoliberalismului si „modelului american”, care a generat recesiunea mondiala si ale carei efecte le vom vedea mai bine in deceniul care urmeaza si, probabil, in intregul secol XXl. Ceea ce se poate observa, preliminar, este ca istoricismul comunismului, al carui faliment a constituit lectia secolului trecut (Karl Popper, 1992), s-a intalnit, in mod nefericit, cu cel al neoliberalismului, al carui faliment va fi, cel mai probabil, lectia noului secol. Nu numai ca nu am fost martorii „sfarsitului istoriei”, ci vom fi protagonistii unui nou „inceput” al acesteia.


%d blogeri au apreciat: