Un exercitiu (im)probabil de alteritate

21/12/2010

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Retroproiectie

Nu aduce bidecenalul ce aduce anul ! Cam asa s-ar putea spune despre piata teoriilor despre Revolutie, care premergator aniversarii 2010 s-a mai imbogatit cu una, cea a unui presupus decret de comutare a pedepsei capitale in detentie pe viata a sotilor Ceausescu, care ar fi fost semnat de Ion Iliescu in 25 Decembrie 1989. La o prima perceptie as putea exclama, tertullian: cred, pentru ca este imposibil ! Dar nu existenta sau nu a documentului ca atare as dori sa o aduc in campul atentiei, ci incercarea de cautare a codului evenimentului intr-un spectru larg de imprastiere a semnificatiilor.

Prima intrebare care apare din morisca ipotezelor este ce se urmareste prin aceasta stridenta politica ? Raspunsul ar putea veni analizand profilul politic al celui care a lansat informatia sau diversiunea respectiva, Teodor Maries, si a organizatiei pe care o conduce, Asociatia 21 Decembrie 1989, al caror numitor comun este anticomunismul. Prin urmare, reinvierea sau revigorarea unei anumite ostilitati politice si sociale cu tinta electorala pare a fi scopul cel mai plauzibil.

De ce acum ? O posibila motivatie ar putea fi data de starea actuala de spirit a populatiei, care, apasata de nemiloasa criza sociala, este fundamental diferita de cea din urma cu douazeci si unu de ani. In acest sens, rezultatele recentului sondaj CSOP (comandat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) sunt de-a dreptul naucitoare: Comunismul a fost o idee bună, susţin 60% dintre români, iar 83% dintre cetăţeni spun că n-au avut de suferit de pe urma acestui regim. Daca vom accepta ca acest fapt este alarmant pentru puterea de dreapta, va trebui sa fim de acord si cu ideea de contra-actiune ideologica, in cadrul careia zvonistica si diversiunea fac front comun in vremuri de criza. O astfel de concluzie ar veni ca o manusa conditiilor in care decretul cu pricina ar fi o inventie.

Presupunerea, prin reducere la absurd, ca decretul ar fi fost emis, ridica insa si mai multe probleme. Una dintre ele ar putea viza faptul ca Ion Iliescu nu s-a dezis niciodata in mod explicit de “nobilele idealuri ale comunismului”, si ca, iata, decretul de comutare ar fi fost, in extremis, o incercare de salvare de la moarte a dictatorului comunist. O asemenea idée de “rezistenta” ar fi oferit pretextul incheierii socotelilor cu stanga, sub forma unui proces si condamnari globale a comunismului (in spiritul Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, 2006), dar vom intelege de ce aceasta este fabulatorie daca vom observa ca in momentul pretinsei emiteri a decretului cursul evenimentelor devenise ireversibil. Argumentul ireversibilitatii face la fel de neintemeiata si teza ca “decretul” ar fi reprezentat un plan de rezerva in caz de esec al Revolutiei.

Exista insa si un revers, iar una dintre fatetele acestuia  ar putea fi mult mai prozaica, daca ne gandim la omenie si credinta, putand foarte bine ca “decretul” sa nu fi urmarit decat evitarea unei posibile ofense religioase a romanilor, daca avem in vedere sarbatoarea crestina a Craciunului in care a avut loc executia. De aceeasi parte a medaliei ar putea tine insa si un alt argument politic, izvorand din luciditate si echilibru, prin care sa se previna transformarea lui Nicolae Ceausescu intr-un “erou”, implicit a unui hiatus in mentalul colectiv, ca sursa perpetua de neintelegeri si dezbinare (asa cum s-a si intamplat, de altfel, de-a lungul anilor post-decembristi).

In acest joc absurd al ipotezelor ar putea interveni insa si o alta pista, la fel de atragatoare. Daca “decretul” ar fi fost emis, ce s-a intamplat de nu a fost pus si in aplicare ? Fara ca prin aceasta sa se inchida “problema”, ar putea fi mentionate cel putin doua posibilitati. Prima ar putea tine de existenta a doua canale paralele de comunicare, in care unul a prevalat asupra celuilalt, scurtcircuitandu-l si generand defectiunea de aplicare (din varii motive, inclusiv personale), ceea ce nu ar exclude posibilitatea existentei a doua linii de forte politice divergente in cadrul eterogen al noii puteri revolutionare (probabilitate extrem de seducatoare, ce ar putea deschide, la randu-i, o alta linie de analiza). Celalalt fir, destul de cinic pentru perceptia de sfintenie a Vestului care exista in epoca, l-ar putea reprezenta ceea ce indeobste numim “ratiuni superioare”, pentru democratie in cazul de fata, care sa fi sugerat sau impus abandonarea “sovaielii”, pentru ca Occidentul, caruia Ceausescu ii datora neasteptata statura politica, ar fi fost destul de incomodat de supravietuirea compromitatoare a dictatorului.

Oricat de poticnita ar fi din cauza multitudinii de variabile, o asemenea analiza ar merita sa fie facuta de fiecare, pentru a invata sa ne judecam si sa ne scriem singuri istoria.