Echilibrul caii de mijloc

31/01/2011

Redau trei comentarii de interes pentru reflectia politica, scrise de Alexandru pe http://www.contributors.ro/cultura/omul-intre-oameni-politicul-ca-spatiu-al-libertatii/. Titlul si subtitlurile imi apartin.

Conditionarea absoluta a libertatii de nesepararea gandirii de actiune, un pericol de inspiratie totalitara

„Domnule Vladimir Tismaneanu, va urmaresc cu atentie ideile politice, iar cea mai mare parte din cartile domniei voastre sunt la loc de cinste in biblioteca personala. Asa ca ingaduiti-mi o opinie, cu regret divergenta in cazul de fata. Quot capita, tot sensus, dupa cum se spune… Cu toata dorinta de a fi seducator, in sens aprobativ (despre care W. Somerset Maugham spunea ca este, probabil, instinctul cel mai profund al omului civilizat) un discurs politic care conditioneaza in mod absolut libertatea de nesepararea gandirii de actiune nu poate fi decat inspaimantator pentru orice spirit lucid si echilibrat, pentru ca dintr-un astfel de mesaj radical si-au extras substanta toate miscarile anarhiste, inclusiv regimurile totalitariste. Politizarea fortata a oricarei forme de comunicare sociala, de la care cele cultural-artistice nu fac exceptie (ci se sugereaza a fi chiar predilecte), in numele unei pretinse “crime” de a nu fi apolitic, ne aminteste de perioada proletcultista, in care pana si intr-o pictura peisagista politicul, vai lor, peisagistilor, trebuia sa se insinueze. Oare nu in primul rand socialul ar trebui sa fie un spatiu al libertatii ?! A privi lucrurile printr-o prisma care privilegiaza libertatea politica in dauna cele sociale ar putea insemna si dorinta de a “ingheta” o realitate nemultumitoare social dar convenabila politic. Discutabila este si ideea arendtiana ca omul ar fi apolitic, raportata la cea aristotelica de zoonpolitikon, pentru ca inainte de a patrunde in spatiul public, ideea politica izvoraste din mintea individului, animat de propriile-i interese egocentrice. Oricum, intre a fi aristotelici sau arendtieni opinez ca solomonica si aurita cale de mijloc ne-ar duce mai aproape de echilibru daca vom renunta la expresiile absolutizante (si sofistice in acelasi timp) privind politismul si libertarianismul. Va multumesc !”

Simbioza dintre libertatea proprie si libertatea celorlalti. Cand egoismul poate face din libertate un inger cazut

„Va multumesc pentru pretuire si va asigur ca este reciproca, dar cred ca nu am fost inteles, deoarece mesajul meu din postarea anterioara a fost contrar exact la “filosofia” pe care o reafirmati acum in cuvintele: “m-as infiora daca cineva (partid, stat, institutie religioasa) mi-ar dicta ce si cum sa fac si sa gandesc”, cu alte cuvinte nu impartasesc ideea respingerii ab initio a oricaror conveniente sociale sau politice (si, in acest ultim caz, a celor democratice), in absenta carora, stiti foarte bine, gestionarea diferentelor si convietuirea ar fi imposibile, urmarea fiind ca respectarea unor valori si norme este necesara. Pentru a fi functionala, viata sociala presupune cedari si compromisuri individuale. Obligatii ca cele de a ma opri la culoarea rosie a semaforului (desi poate graba m-ar indemna sa-mi continui drumul!), de a-mi intinde propria libertatea pana la limita peste care as afecta libertatea altuia sau de a respecta cele zece porunci sunt exemple banale care demonstreaza rolul regulator al valorilor si normelor, care vin din afara noastra (deci ne “dicteaza”!), dar pe care trebuie sa le internalizam, pentru a le transpune apoi in atitudini si comportamente adecvate traiului in comun. Desigur, sunt si exceptii, fata de care trebuie sa protestam cu fermitate si demnitate (cand statul incalca drepturile omului sau cand isi tine cetatenii in saracie si dictatura – ca in situatiile care au generat actualele revolte din Orientul Apropiat si Africa de Nord etc.). Cat priveste pe Iliescu si Roman, student fiind, i-am sustinut si admirat in decembrie 1989, ca toata lumea, era prima si cea mai viguroasa replica politica data dictaturii ceausiste (nu stiam in acel moment ca revolutia anticomunista va fi si victorioasa!), ulterior insa, pe masura refacerii partidelor istorice, m-am inscris in PNL, reinodand o traditie de familie. Poate suna dezamagitor, dar sustin alianta PSD-ACD, la fel ca majoritatea romanilor, pentru ca Romania trebuie scoasa din ghearele crizei economice si sociale. Aveti perfecta dreptate in privinta potentialului de manipulare al mass-media.”

Politizarea apolitismului, o tentativa a politicii de a trage de mintile carturarilor ca de o franghie

„Pentru a incepe cu un zambet, mi-am amintit, vazand tintele comentariului dumneavoastra, de povestea pianistului Wittgenstein, fratele filosofului care a scris celebrul Tractatus, pentru care, intrucat era mutilat de mana dreapta, Ravel i-a scris concertul pentru mana stanga. Va multumesc pentru contributie ! Revenind, domnule Liviu G. Stan, aveti o argumentatie interesanta si acoperitoare pe multe segmente de realitate, dar cred ca am apuca-o pe un drum gresit daca am forta o generalizare, incercand sa modificam semantica termenului de apolitism (stiti prea bine ca acest lucru ar echivala cu o extensie majora a unei premise minore, ceea ce logic ar fi de nepermis). Diferentierea dintre om si omul intre oameni este reala, dar nu ar trebui redusa la relatiile politice, nu numai pentru ca viata sociala nu este monocroma, dar plasarea individului exclusiv intr-un context al raporturilor de putere ar inseamna a o transforma intr-o vesnica si nedorita jungla. Chiar daca, folosind sintagma, nu ma indoiesc ironica, de “apolitism instrumentalist”, incercati sa dislocati apolitismul de pe terenul sau si sa-l aduceti pe cel al politismului, ar trebui sa observam ca nu putem decreta inexistenta neutralitatii si absolutizarea partizanatului. Indubitabil, politica se coaguleaza in jurul categoriei de interes, ceea ce ne-ar indreptati poate sa transformam diferentierea arendtiana intr-una dintre grup si grupul intre grupuri. Pe de alta parte, nu-mi este clara prestidigitatia in urma careia ati transferat atributul de “imoral” dinspre politism spre apolitism, atunci cand spuneti ca acesta din urma “nu are busola etica.” Este adevarat, in totalitarism culturnicii au fugit intotdeauna DUPA ala cu puterea, cum plastic afirmati, dar cred ca in democratie, exceptand fireste reminiscentele, oamenii de cultura autentici fug DE ala cu puterea, nevrand sa-si lege soarta operelor, pe care le vor nemuritoare, de cea vremelnica a puterii. Ideea de a-l prinde pe omul de cultura in latzurile politicii, pentru a caror rupere il acuzati de “tradare”, mi se pare a fi insultatoare pentru inteligenta acestuia si vointa lui de apolitism. Ia sa ne oprim nitelus si sa ne amintim de nazism si comunism, care foloseau pe scara larga prozelitismul politic sub amenintarea acuzatiei de tradare (care era, de fapt, si o tentativa de inducere a fanatismului politic !). Logosul va devine si mai ciudat cand il invocati pe Dumnezeu in planurile de politizare, supralicitand ca “tradarea” acestora ar fi un act de necredinta fata de divinitate (parca ati avea Coranul in mana !). Sa fie clar, omul de cultura vrea sa-si pastreza flexibilitatea si sa ramana neatarnat. Chiar credeti ca polis-ul este in mod absolut un spatiu de exercitare a vocatiei civice ?! Parerea mea este ca politica incearca sa traga de mintile intelectualilor precum vulva care trage mai tare de inimi decat orice franghie, pentru ca oricine urca pe scena politica este un actor politic, nu civic…”.

Anunțuri

Despre polemica si masura

27/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Opinie

Anuntul de pe blogul liderului social-democrat Adrian Nastase despre dezbaterea de azi de la Fundatia Titulescu, din sos. Kiseleff nr.47, pe marginea cartii “URSS a murit, traiasca Rusia!” , scrisa de Helene Carrere d’Encausse, mi-a prilejuit urmatoarea postare in acelasi topic (http://nastase.wordpress.com/2011/01/26/dezbatere-la-fundatia-titulescu):

Nu trebuie sa ne para rau de URSS, a murit pe mana lui si, mai ales, din naivitate. Prea facuse din propria-i ideologie o “catusa”, care-i ingradea posibilitatile de reactie, fapt care a fost speculat la maximum, cu niste consecinte dezastruoase… Regula campului de lupta e simpla: nu-ti poti invinge adversarul daca nu te lupti cu aceleasi arme, cel putin… Si ar mai fi una: nu trebuie sa ramai “incremenit” intr-un proiect strategic. Numai din unirea unor mijloace adecvate (ca tarie) cu o strategie flexibila (ca multiplicator de forta) poate rezulta victoria. Ia sa privim la China, cum a preluat “armele capitaliste”, cum s-a schimbat raportul de forte si, implicit, sortii de izbanda. Privind Rusia, cred ca ar trebui sa iesim din stereotipul fricii si sa o privim printr-o prisma pragmatica si cooperativa, mai ales ca geopolitic suntem vecini, dar si in virtutea multor alte lucruri care ne leaga, dar care in ultimii ani au ramas in umbra (sa nu uitam energia care vine din gandire, de unde si indemnul de a fi atent la ceea ce gandesti, pentru ca s-ar putea sa se si implineasca: pentru a-ti apropia binele, in primul rand trebuie sa ti-l doresti !). Asa ca nu ne putem decat asocia lui Helene Carrere d’Encausse si sa rostim odata cu aceasta: “URSS a murit, traiasca Rusia!”.
PS: Regret ca nu pot ajunge la dezbatere, cu siguranta va fi una extrem de interesanta, mai ales daca este prezidata de ES Dl Ion Iliescu.

Acest mesaj, de bun simt cred, a atras comentariul lui Blog Ideologic, dar nu normalitatea este surprinzatoare, ci atribuirea tendentioasa a unei „incarcaturi” care nu exista:

Fragmentarium Politic spune : +Asa ca nu ne putem decat asocia lui Helene Carrere d’Encausse si sa rostim odata cu aceasta: “URSS a murit, traiasca Rusia!”.+
Cu toată stima, dragă domnule Fragmentarium Politic, dar eu mă disociez la modul cel mai categoric de această opinie. Constat că doamna Hélène Carrère d’Encausse aderă cu multă iubire la ideologia Montesquieu-Voltaire, valul facilitator care a construit în secolul XVIII Rusia imperială, expansivă şi opresivă. Hélène Carrère d’Encausse mai crede şi în ideologia de surfing prin care Rusia s-a transformat în URSS (cum demonstrează Simon Sebag Montefiore) şi înapoi. Rusia lui Putin şi Medvedev este de fapt Rusia căzăcească primitivă, bazată pe nagaică şi knut ca instrumente fundamentale „generatoare de progres”. Nu ştiţi ce iad rusesc adus de Putin şi Medvedev îi oprimă chiar în prezent pe românii din Chişinău ! În secolul XIX, contele Lev Tolstoi descria în Bucureşti (unde citea Coranul cu multă atenţie) resemnarea românească în faţa istoriei. Chiar şi actualmente citesc cu surpriză pe Internet : +Mioriţa noastră [este] emblema României, a resemnării în faţa soartei vitrege. Când ruşii au ca ideal naţional “Cântecul despre oastea lui Igor!”+ Chiar aşa? Louis-Paul-Marie Léger, André Mazon, Edward Keenan (printre alţii) au demonstrat convingător despre “Cântul oştii lui Igor” că este metanarativ apocrif ce apărea ca din neant exact la 11 ani după tratatul de la Kuciuk Kainargi! Ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon a fost prânz gratuit ce a hrănit spre veşnică înflorire ideologia lui Karamzin ce afirmă, într-o stilată limbă rusă, că românii trebuie ucişi la fel cum au omorât americanii dominatori pieile roşii pentru a face posibil Progresul!

Fara a face din acesta un casus belli, ma simt obligat sa aduc in atentie importanta ideii de a nu face din putregaiul istoriei un vesnic mar al discordiei, dar si sa indemn la pragmatism si masura:

Stimate domnule Blog Ideologic, va multumesc pentru reactie, pentru ca imi da prilejul de a spulbera orice perceptie eronata care ar putea apare in legatura cu comentariul meu. Cred ca investiti prea multa energie (aproape pasionala, iar unde e pasiune nu e nici obiectivitate) fata de un titlu de carte care poate avea mult mai multe interpretari decat cea pe care i-o acordati. Mai ales cand acesta vine de la o femeie, cum este venerabila doamna Helene Carrere d’Encausse (n. 1929), reputat istoric si membru de onoare al Academiei Romane, specialista de necontestat in istoria Rusiei (este autoarea lucrarii, extrem de documentate istoric, “Imperiul Eurasiei. O istorie a imperiului rus de la 1552 pana astazi”). Desigur, frantuzoaica fiind, autoarea nu putea alege un alt titlu mai bun decat cel inspirat de propria-i cultura, “Le roi este mort, vive le roi”, pentru a exprima ideea de renastere a Rusiei, al carei adevarat moment a fost dat de esuarea puciului militar din 1991, regizat de nostalgicii comunisti. Aceasta este cheia titlului, a murit totalitarismul sovietic, traiasca democratia rusa ! Este adevarat, lucrurile nu se pot schimba peste noapte, dar semnalul politic si cadrul creat sunt importante, iar declaratia lui Vladimir Putin, din august 2000 este semnificativa pentru vointa politica: “Rusia este şi va fi întotdeauna o ţară europeană prin geografia sa, prin cultura şi prin voinţa de integrare economică”. Desigur, istoria knutului si a nagaicii, despre care foarte bine amintiti, este una reala, dar, din punct de vedere politic devine contraproductiva cand o proiectam in mod absolut asupra prezentului sau viitorului. Eu cred, aproape ca o profesiune de credinta, ca pentru progresul politic este foarte important ca trecutul sa nu devina o stavila in calea viitorului. Acesta ar fi si motivul pentru care mesajul autoarei, din finalul cartii, ar trebui subscris:“în loc să ne temem de Rusia, ar fi timpul să încercăm să o înţelegem, să înţelegem că, împărţită între două lumi, această ţară imensă se identifică totuşi cu Europa şi că tot cu Europa vrea să-şi împartă în continuare destinul”. Cat priveste pranzul gratuit oferit politicienilor din estul salbatic de catre ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon, este corect ceea ce spuneti, dar ar trebui adaugat ca acelasi pranz a fost oferit, nu gratis, ci pe bani grei, si celor din vestul la fel de salbatic.

 


VISUL LUI TRAIAN BASESCU

27/01/2011

Asa, DA !

Asa, NU !




Pasarea cu trei picioare

25/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Reactie

De Ziua Unirii, am vazut, la Iasi si Focsani, scene incredibile, rupte parca dintr-un scenariu déjà-vu. In timp ce militari din esalonul intai (in activitate) ii dadeau onorul sefului statului, Traian Basescu, militari din esalonul doi (in rezerva) il huiduiau si fluierau. O armata de pensionari militari, adusa la disperare de taierea pensiilor, ii scandau in fata: Cuza, Unire ! Basescu, Invrajbire ! Basescu, mai rau ca Ceausescu !

Dupa douazeci de ani de democratie, nu mai credeam posibila o astfel de lectie execrabila pentru cultura politica ori educatia civica si militara, dar se pare ca generalul Victor Stanculescu are dreptate cand spune ca suntem inca prea tineri si nepregatiti pentru a putea conjuga si intelege verbul a se intampla la toate timpurile.

Cetateanul-presedinte (formula de adresare folosita la revolutia franceza, pentru a aminti celui vremelnic investit cu atributele puterii ca este in primul rand cetatean, uitata din pacate in zilele noastre) nu a inteles ca inapoia steagului si imnului nu te poti ascunde sau ca istoria te poate smulge din mijlocul lor cand i te pui in cale, dar nici ca acestea sunt si ale militarilor, uneori chiar mai mult decat ale politicienilor. Autismul politic, propriu dictatorilor,  il face incapabil pe seful haitei portocalii sa vada realitatea sociala.

Ideologia “nesimtirii” si “nemuncii”, cantate de armonica uzata a Guvernului, a zgariat insa destul urechile. Faptul ca militarii au ales sa devina o cutie de rezonanta a nemultumirilor sociale, alaturandu-se protestului generalizat, va genera efecte pentru destinul puterii, practic intreaga societate cantandu-i prohodul. Regimul portocaliu, care a infeudat Romania clientelei politice, transformand statul intr-un strangator de biruri in folosul acesteia, nu s-a aflat niciodata atat de aproape de punctul de a esua.

Romanii au primit cu bucurie vestea apropiatei nasteri a aliantei intre polii de stanga si de dreapta ai opozitiei, singurul mesaj consonant cu spiritul Unirii, pe care-l vad ca un semn al izbavirii de ciuma portocalie. Ca in serialul de televiziune despre eliberatorul si unificatorul print Jumong, din Legendele Palatului (pe care il recomand pentru intriga si actiunea politica), al carui simbol era o pasare cu trei picioare, alianta PSD-PNL-PC este asteptata cu speranta si incredere, in urma careia statul PDL se va afla singur in fata poporului PSD-ACD.

Noua alianta social-liberala, tipologic fara precedent in politica romaneasca, va face pentru prima data posibila trecerea de la antagonism la complementaritate in relatiille dintre munca si capital, dintre interesele marii majoritati a populatiei si cele ale clasei de mijloc, ceea ce va proiecta o alta perspectiva asupra unitatii si solidaritatii sociale.

Dupa atatia ani de cautari si rataciri, singura concluzie-obiectiv valida este ca fara cadrul organizatoric adecvat, oferit de tripla alianta politica si bipartizanismul ei ideologic, orice program social-economic, oricat de generos ar fi, nu va putea prinde viata.


Romania politica 2011 sau viata de dupa Schengen

23/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Cum serialul Schengen se apropie de un final cunoscut, intrebarea despre cum il vom interpreta a devenit presanta. Raspunsul va depinde de alegerea pe care o vom face intre o atitudine schengeno-sceptica si una pragmatica, desi nu stiu la ce ne-ar ajuta dramatizarea din primul caz.

Cunoscatorii stiu ca in orice criza exista si o oportunitate. Cand o usa ramane temporar inchisa, cautarile pentru deschiderea altor perspective sunt inevitabile, ori tocmai aceasta pastrare a libertatii de optiune ar putea intoarce lucrurile. Desi deblocarea nu pare a se produce curand, niciodata sa nu spui niciodata. Visul unificarii europene depline poate fi doar amanat, dar nu neantizat.

Totusi, va trebui sa observam ca decizia in cauza nu tine de resursa politica proprie, ci de vointa politica “adversa”, cat si ca explicatiile niciuneia dintre parti nu sunt cele mai potrivite (coruptia este omniprezenta in lumea democrata, iar premierul bulgar, Boiko Borisov, are dreptate cand spune ca granitele celor doua tari sunt mai sigure ca ale Greciei). Adevarul este ca sursa acestor reactii nejudicioase este una comuna, ele izvorand dintr-o mandrie nationala ranita, dupa cum remarca Financial Times, dar si dintr-una unionala la fel de egocentrica, UE nefiind dispusa sa-si recunoasca nereusita digerarii ultimului val de integrare (2007), prelungita de aparitia unei depresiuni neprevazute (criza mondiala).

Nu va trebui sa cadem nici intr-o greseala eurosceptica, pentru ca aderarea la UE a fost cea mai mare performanta a Romaniei, dupa cum in mod corect evalua Comisia Europeana, ci pur si simplu va trebui sa ne pliem pe noua realitate, urmarind sa adaugam maximum de valoare viitoarelor noastre acte de politica externa. In acelasi timp, in plan intern, dramatizarea de care aminteam la inceput va trebui trecuta fara nicio ezitare in pasivul guvernarii de dreapta, cu toate consecintele care decurg pentru prezentul si viitorul balantei de putere, dar si pentru scrierea istoriei.

Asadar, trecand peste hopul Schengen, cum va arata anul politic 2011, va fi el “anul romanilor” in politica externa, dupa cum isi propune presedintele Traian Basescu ? Proiectiile presedintelui sunt mai mult decat generoase: concentrarea prioritara pe cooperarea cu Orientul Mijlociu, incheierea negocierilor cu SUA privind scutul antiracheta, sustinerea reactivarii negocierilor in format 5+2 privind Transnistria, cooperarea pragmatica cu Rusia, tintirea unor performante de top (China, Japonia sau India) etc.

In schimb, nu s-ar putea spune acelasi lucru despre cele privind proximitatea geopolitica, motiv pentru care ar trebui probabil sa ne reamintim proverbul chinezesc potrivit caruia apa de departe nu stinge focul. Prin contrast, tarile nordice l-au subscris deja, dorind sa-si infiinteze un mini-NATO, pentru a-si apara petrolul din Arctica, in timp ce securitatea la Marea Neagra continua sa-si astepte substantierea, iar OCEMN-ul pare deja pus la muzeu…

Dar va reusi Romania sa obtina rezultate foarte bune in exterior, in pofida celor foarte proaste din interior, posibilitate mult invocata in ultimii douazeci de ani de catre o teorie de relatii internationale care neaga legatura dintre cele doua planuri ? Principial, inclin sa cred in influentele reciproce dintre politica interna si cea externa, in posibilitatea ca esecul masurilor de austeritate in echilibrarea economiei nationale (care va duce la disparitia PDL, dupa cum avertiza din interior Cezar Preda) sa duca si la ratarea tintelor externe.

Inscrierea intr-un scenariu sau altul de politica externa va depinde insa de nivelul de anduranta al actorilor, dat de prudenta, creativitate, capacitate de negociere si de reactie rapida, flexibilitate si rezistenta si, de ce nu, chiar de noroc, caracteristici care, daca nu le-ati recunoscut deja, sunt proiectate astrologic asupra anului 20011, Anul Iepurelui de Metal (03 feb 2011-23 ian 2012), caruia, intamplator sau nu, ii este nativ si presedintele Traian Basescu. Terrestrial vorbind insa, anul 2011 ar putea fi sau nu si Anul Basescu.

Post-Scriptum: Celor care vor fi inclinati sa vada o incheiere in „coada de peste” sau, si mai fals, sa creada ca este un „omagiu”, le-as spune ca nu este decat un semnal de alarma si un indemn la responsabilitate politica, pentru ca anul 2011 se poate termina bine sau prost, ca oricare altul aflat sub soare.


Un razboi pierdut

22/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

Pana la revolutiile est-europene s-a crezut ca rolul zidurilor ridicate de catre politica la frontiere ar fi de a-i impiedica pe cei dinauntru sa iasa in afara. Moneda care s-a tot batut pe tema dreptului la libera circulatie a cetatenilor ne-a infipt adanc in creier stereotipul ca astfel de ziduri sunt de neconceput.

 Mai nou insa, vedem uluiti ca si in democratie lucrurile pot fi intoarse ca la Ploiesti. In democratie, ne explica laudativ noii strategi, zidurile sunt pentru a-i impiedica pe cei de afara sa intre, dar nu si pe cei dinauntru sa iasa !

Cam aceasta pare a fi si miza razboiului Schengen, care, aidoma unui zid, va urmari sa impiedice libera circulatie a romanilor, cetateni ai UE, dinspre exteriorul spre interiorul Spatiului cu acelasi nume, invocandu-se motive de securitate. O discriminare mai umilitoare ca aceasta, prin care suntem tratati ca cetateni de mana a doua ai comunitatii europene, nici ca s-ar putea !

Desi acuzele ca prin inglobarea in Schengen am reprezenta un risc pentru securitatea europeana nu au niciun fundament tehnic, dovada ca nimeni nu a catadicsit sa le verifice la fata locului sau sa ceara vreo lamurire privind raportul Romaniei, criza se apropie cu pasi repezi de punctul critic, deznodamantul acesteia fiind deja antepronuntat de catre Franta, Germania si Finlanda (o nuanta de indoiala implicita privind aderarea la termen a rezultat si din declaratia facuta la Bucuresti de catre Joseph Daul, presedintele grupului PPE din PE, care, diplomatic, si-a exprimat speranta infaptuirii acesteia pana la sfarsitul presedintiei ungare a UE, care nu este insa in martie !).

Din perspectiva esecului anuntat, problemele care se pun din punct de vedere practic pentru Romania sunt cum va trebui sa reactioneze politico-diplomatic, sa-i cuantifice urmarile si sa refaca proiectiile. Va trebui sa stam cuminti, ca niste scolarei prinsi cu lectia neinvatata, sa ne milogim, sa ne multumim cu un oscior aruncat de la masa Bruxelles-ului, sub forma unei aderari partiale (numai cu frontierele aeriene), asa cum se incearca a fi momiti si linistiti sau sa ne aparam cu o minima demnitate interesele, “chiar dacă nu sunt interese foarte mari„, asa cum sustine presedintele Traian Basescu.

Ultima solutie pare a fi cea mai indicata si de bun simt, avand in vedere ca “fără voia noastră, suntem într-o tensiune publică şi în mod cert noi nu ne-o dorim, dar nici nu putem să stăm să se prăvălească furtuna pe noi „, dupa cum observa seful statului. Trebuie sa demonstram, cu decenta si cu argumente, ca au fost indeplinite conditionalitatile impuse de MCV si sa cerem in mod ferm nu suspendarea, ci exercitiul regulilor care au fost stabilite pentru aderarea la Spatiul Schengen, restrictionarea pe criterii etnice (si, poate, si religioase, romanii si bulgarii fiind ortodocsi) a principiului liberei circulatii fiind inadmisibila (o bizarerie politica sau nu ar fi ca o asemenea lovitura ar veni din partea familiei ideologice a dreptei dominante european, aplicate rudei sale romanesti, ca si cum, vorba’ceea, frate, frate, dar nationalismul si populismul sunt aducatoare de voturi !).


Pensiile militare, o problema excesiv politizata

19/01/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Apel

Cred ca atunci cand Winston Churchill isi intitula unele scrieri ca fiind ganduri de dimineata vroia ca acestea sa aiba luciditate, iar cand Nicolae Iorga vorbea despre sfaturi pe intuneric se gandea la intelepciune.

De aceea cel care se va inarma fie numai si cu un dram din aceste stari si se va tine departe de oricare dintre cele doua tipuri opuse de discurs pe tema pensiilor militare nu poate sa nu vada cam cine pierde din tot taraboiul asta (si nu ma refer neaparat la pierderi personale, pentru ca oricat am fi de saraci de minti infierbantate si scenarii ostile nu ducem niciodata lipsa).

Si puterea si opozitia au incercat in mod nepermis sa castige voturi pe o problema care ar fi trebuit sa ramana in afara disputelor politice. In plus, SCMD a pus paie pe foc si a gresit indemnand pensionarii militari sa nu depuna adeverinte de venit, pentru a bloca recalcularea.

In ciuda cobitului sau croncanitului a tot felul de cucuvele ori corbi care inca mai dau tarcoale, politizarea trebuie sa inceteze iar legea unitara a pensiilor, care a facut dreptate si a readus linistea in cetate, trebuie aplicata. Respect pentru Armata !