Echilibrul caii de mijloc

31/01/2011

Redau trei comentarii de interes pentru reflectia politica, scrise de Alexandru pe http://www.contributors.ro/cultura/omul-intre-oameni-politicul-ca-spatiu-al-libertatii/. Titlul si subtitlurile imi apartin.

Conditionarea absoluta a libertatii de nesepararea gandirii de actiune, un pericol de inspiratie totalitara

„Domnule Vladimir Tismaneanu, va urmaresc cu atentie ideile politice, iar cea mai mare parte din cartile domniei voastre sunt la loc de cinste in biblioteca personala. Asa ca ingaduiti-mi o opinie, cu regret divergenta in cazul de fata. Quot capita, tot sensus, dupa cum se spune… Cu toata dorinta de a fi seducator, in sens aprobativ (despre care W. Somerset Maugham spunea ca este, probabil, instinctul cel mai profund al omului civilizat) un discurs politic care conditioneaza in mod absolut libertatea de nesepararea gandirii de actiune nu poate fi decat inspaimantator pentru orice spirit lucid si echilibrat, pentru ca dintr-un astfel de mesaj radical si-au extras substanta toate miscarile anarhiste, inclusiv regimurile totalitariste. Politizarea fortata a oricarei forme de comunicare sociala, de la care cele cultural-artistice nu fac exceptie (ci se sugereaza a fi chiar predilecte), in numele unei pretinse “crime” de a nu fi apolitic, ne aminteste de perioada proletcultista, in care pana si intr-o pictura peisagista politicul, vai lor, peisagistilor, trebuia sa se insinueze. Oare nu in primul rand socialul ar trebui sa fie un spatiu al libertatii ?! A privi lucrurile printr-o prisma care privilegiaza libertatea politica in dauna cele sociale ar putea insemna si dorinta de a “ingheta” o realitate nemultumitoare social dar convenabila politic. Discutabila este si ideea arendtiana ca omul ar fi apolitic, raportata la cea aristotelica de zoonpolitikon, pentru ca inainte de a patrunde in spatiul public, ideea politica izvoraste din mintea individului, animat de propriile-i interese egocentrice. Oricum, intre a fi aristotelici sau arendtieni opinez ca solomonica si aurita cale de mijloc ne-ar duce mai aproape de echilibru daca vom renunta la expresiile absolutizante (si sofistice in acelasi timp) privind politismul si libertarianismul. Va multumesc !”

Simbioza dintre libertatea proprie si libertatea celorlalti. Cand egoismul poate face din libertate un inger cazut

„Va multumesc pentru pretuire si va asigur ca este reciproca, dar cred ca nu am fost inteles, deoarece mesajul meu din postarea anterioara a fost contrar exact la “filosofia” pe care o reafirmati acum in cuvintele: “m-as infiora daca cineva (partid, stat, institutie religioasa) mi-ar dicta ce si cum sa fac si sa gandesc”, cu alte cuvinte nu impartasesc ideea respingerii ab initio a oricaror conveniente sociale sau politice (si, in acest ultim caz, a celor democratice), in absenta carora, stiti foarte bine, gestionarea diferentelor si convietuirea ar fi imposibile, urmarea fiind ca respectarea unor valori si norme este necesara. Pentru a fi functionala, viata sociala presupune cedari si compromisuri individuale. Obligatii ca cele de a ma opri la culoarea rosie a semaforului (desi poate graba m-ar indemna sa-mi continui drumul!), de a-mi intinde propria libertatea pana la limita peste care as afecta libertatea altuia sau de a respecta cele zece porunci sunt exemple banale care demonstreaza rolul regulator al valorilor si normelor, care vin din afara noastra (deci ne “dicteaza”!), dar pe care trebuie sa le internalizam, pentru a le transpune apoi in atitudini si comportamente adecvate traiului in comun. Desigur, sunt si exceptii, fata de care trebuie sa protestam cu fermitate si demnitate (cand statul incalca drepturile omului sau cand isi tine cetatenii in saracie si dictatura – ca in situatiile care au generat actualele revolte din Orientul Apropiat si Africa de Nord etc.). Cat priveste pe Iliescu si Roman, student fiind, i-am sustinut si admirat in decembrie 1989, ca toata lumea, era prima si cea mai viguroasa replica politica data dictaturii ceausiste (nu stiam in acel moment ca revolutia anticomunista va fi si victorioasa!), ulterior insa, pe masura refacerii partidelor istorice, m-am inscris in PNL, reinodand o traditie de familie. Poate suna dezamagitor, dar sustin alianta PSD-ACD, la fel ca majoritatea romanilor, pentru ca Romania trebuie scoasa din ghearele crizei economice si sociale. Aveti perfecta dreptate in privinta potentialului de manipulare al mass-media.”

Politizarea apolitismului, o tentativa a politicii de a trage de mintile carturarilor ca de o franghie

„Pentru a incepe cu un zambet, mi-am amintit, vazand tintele comentariului dumneavoastra, de povestea pianistului Wittgenstein, fratele filosofului care a scris celebrul Tractatus, pentru care, intrucat era mutilat de mana dreapta, Ravel i-a scris concertul pentru mana stanga. Va multumesc pentru contributie ! Revenind, domnule Liviu G. Stan, aveti o argumentatie interesanta si acoperitoare pe multe segmente de realitate, dar cred ca am apuca-o pe un drum gresit daca am forta o generalizare, incercand sa modificam semantica termenului de apolitism (stiti prea bine ca acest lucru ar echivala cu o extensie majora a unei premise minore, ceea ce logic ar fi de nepermis). Diferentierea dintre om si omul intre oameni este reala, dar nu ar trebui redusa la relatiile politice, nu numai pentru ca viata sociala nu este monocroma, dar plasarea individului exclusiv intr-un context al raporturilor de putere ar inseamna a o transforma intr-o vesnica si nedorita jungla. Chiar daca, folosind sintagma, nu ma indoiesc ironica, de “apolitism instrumentalist”, incercati sa dislocati apolitismul de pe terenul sau si sa-l aduceti pe cel al politismului, ar trebui sa observam ca nu putem decreta inexistenta neutralitatii si absolutizarea partizanatului. Indubitabil, politica se coaguleaza in jurul categoriei de interes, ceea ce ne-ar indreptati poate sa transformam diferentierea arendtiana intr-una dintre grup si grupul intre grupuri. Pe de alta parte, nu-mi este clara prestidigitatia in urma careia ati transferat atributul de “imoral” dinspre politism spre apolitism, atunci cand spuneti ca acesta din urma “nu are busola etica.” Este adevarat, in totalitarism culturnicii au fugit intotdeauna DUPA ala cu puterea, cum plastic afirmati, dar cred ca in democratie, exceptand fireste reminiscentele, oamenii de cultura autentici fug DE ala cu puterea, nevrand sa-si lege soarta operelor, pe care le vor nemuritoare, de cea vremelnica a puterii. Ideea de a-l prinde pe omul de cultura in latzurile politicii, pentru a caror rupere il acuzati de “tradare”, mi se pare a fi insultatoare pentru inteligenta acestuia si vointa lui de apolitism. Ia sa ne oprim nitelus si sa ne amintim de nazism si comunism, care foloseau pe scara larga prozelitismul politic sub amenintarea acuzatiei de tradare (care era, de fapt, si o tentativa de inducere a fanatismului politic !). Logosul va devine si mai ciudat cand il invocati pe Dumnezeu in planurile de politizare, supralicitand ca “tradarea” acestora ar fi un act de necredinta fata de divinitate (parca ati avea Coranul in mana !). Sa fie clar, omul de cultura vrea sa-si pastreza flexibilitatea si sa ramana neatarnat. Chiar credeti ca polis-ul este in mod absolut un spatiu de exercitare a vocatiei civice ?! Parerea mea este ca politica incearca sa traga de mintile intelectualilor precum vulva care trage mai tare de inimi decat orice franghie, pentru ca oricine urca pe scena politica este un actor politic, nu civic…”.


%d blogeri au apreciat: