Democratia, interventionismul si razboiul civil. Intrebari paradigmatice despre razboiul din Libia

21/03/2011

Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Interogatii

Toata lumea este cu ochii pe razboiul din Libia. In conditiile in care doar scopul este clar, dar nu si strategia (Stratfor), este relativ dificil de dat un prognostic. Aceste nuante se vad si in pozitiile diferite ale multor state, inclusiv in cea a Romaniei, care a miscat in frontul UE, nu si in cel al NATO. Presedintele Traian Basescu a fost fara echivoc, cand a declarat, dupa sedinta Consiliului European de vineri, 11 martie, ca „Romania este total impotriva asumarii de catre Uniunea Europeana a initierii si realizarii (…) unei no fly zone (…), misiune pe care si-o poate asuma NATO si nu Uniunea Europeana„, cat si in explicatia de ieri (duminica), data in cadrul Telejurnalului de la TVR: „Cand NATO va lua o decizie, vom fi acolo.”

S-au auzit multe critici si s-au facut multe speculatii fata de aceasta pozitie ‘impartita” a Presedintelui, dar cred ca alinierea la NATO vine din loialitatea fata de partenerul strategic american, iar distantarea de UE vine nu din ranchiuna politica pe care i-ar purta-o lui Sarkozy, asa cum, mai caustice, au fost unele sugerari, ci, mai probabil, dintr-un pragmatism politic instinctual. Dupa cum se stie, partidul presedintelui francez, UMP, este cotat cu doar 16% in alegerile regionale, fiind surclasat de socialisti, iar un sondaj recent arata ca Sarkozy ar pierde alegerile prezidentiale din primul tur in fata lui Marine Le Pen, liderul extremei drepte, FN, iar Basescu, evident, nu vrea sa se pozitioneze in siajul electoral al unui astfel de presedinte jucator, aflat in „cadere libera”.

Revenind la „ceata” in care este razboiul din Libia, nu cred ca se vor gasi prea multi predictori care sa-mi raspunda la unele intrebari legate de aceasta speta in care cel putin trei variabile, enuntate in titlu, se bat cap in cap. De aceea, mi-am sublimat indoielile in niste auto-interogatii:

1. Manualul de democratie spune ca orice opozitie trebuie sa fie non-violenta, dar cea din Libia este una armata (care, ca in toate cazurile de acest gen, nu poate exista fara o sustinere externa, mai mult sau mai putin absconsa). Plecand de aici, o intrebare care imi da tarcoale ar fi daca teoria opozitiei democratice mai ramane in picioare, cand ea este violent contrazisa de practica si daca o banda inarmata mai poate fi asimilata ca facand parte din popor (probabil ca si libienii pot invoca Patriot Act-ul lor).

2. In conditiile unei riposte de masa impotriva rebelilor, exista pericolul unui razboi civil (Gaddafi a spus ca va inarma un milion de oameni). De aceea, ma intreb daca nu cumva interventionismul occidental se va face vinovat de generarea, stimularea si intretinerea unui razboi civil libian, care se va adauga la lista mult prea lunga a celor provocate deja?


Cand (in)cultura politica discrimineaza

20/03/2011

Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Semnal

Scena politica din Romania este una nationala, nu regionala, iar orice partid politic care joaca pe acest esichier este din Romania, cu extensie electorala pe intreg teritoriul national-statal. Acest lucru este valabil inclusiv pentru maghiarii din Romania, care desi au o pondere majoritara in judetele Covasna si Harghita, au o raspandire si in alte judete, unele din afara Ardealului (sa ne gandim numai la Bucuresti, de pilda), dictata de piata muncii in principal dar si de alte considerente (familii mixte etc.). Din aceasta perspectiva, constat cu regret precaritatea culturii politice a pastorului Laszlo Tokes (sper ca macar in ale bisericii sa fie altfel), care vrea sa-si inregistreze noul partid sub denumirea de Partidul Popular al Maghiarilor din Ardeal (s.n.), operand, prin insasi actul de constituire, o discriminare crasa, de limitare electorala regionala, in conditiile in care potentialii sai alegatori, nu numai maghiari ci chiar si romani, sunt in toata tara (greseala pe care, cu siguranta, cand o va constientiza, o va baga pe teava pustii propagandistice drept “Discriminarea maghiarilor din Romania”!). Democratic si nediscriminatoriu ar fi ca noul partid sa aiba aceasi extensie electorala (ca si UDMR), ceea ce, in mod corect, ar insemna sa fie denumit Partidul Popular Maghiar din Romania (s.n.). Ii face cineva un pustiu de bine, pentru a preveni o… autodiscriminare?!

UPDATE: Nu stiu daca greseala semnalata este una „cu voie sau fara voie, stiuta sau nestiuta„, cum spune popa in biserica, dar daca ne vom scutura de indemnul teologic „Crede si nu cerceta!” si vom privi cu luare aminte la falsa scriptura a lui Laszlo Tokes privind autonomia „geografica, personala si particulara„, lucrurile ar putea sa se lege si sa capete un nou sens, spre o etno-geografizare (si) partidistica, o alta fata a controversatei regionalizari…


Extremismul in gura democratiei: „autonomia”, o poveste cusuta cu ata alba

20/03/2011

Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Analiza

O lectie uitata a istoriei. Nu imi face nicio placere sa scriu despre fapte politice oribile din trecut, dar uneori suntem obligati sa le rememoram daca vrem ca ele sa nu se repete. Unul dintre acestea a fost nationalism-sovinismul, sangele extremistilor si combustibilul piromaniei politice, care, cand a fost ridicat la rangul de politica de stat, precum in secolul XX, a provocat devastari cumplite, in legatura cu care filosoful si romancierul francez Julien Benda avea sa faca o remarca celebra: “Secolul nostru va fi fost secolul organizarii intelectuale a urilor politice.”

Tocmai de aceea, in noul secol ne straduim, ca cetateni europeni, sa construim o altfel de lume, in care sa nu se mai poata trai din dezbinari, atatari si conflicte, obligandu-le sa-si ia talpasita si sa lase locul integrarii, convietuirii si armoniei. Chiar daca situatia din teren arata ca mai avem un drum lung de parcurs, cred ca fiecare pas conteaza, ca acesta sa fie facut inainte, nu inapoi.

Cand se da frau liber „pasiunilor politice”. Am privit cu respectul cuvenit spre concetatenii de etnie maghiara si Ziua lor, de 15 martie, sarbatoarea nationala a maghiarilor de pretutindeni. Din pacate, cursul neasteptat al evenimentelor au transformat-o intr-un soi de carnaval al fantomelor, in care papusari au fost o serie de inalti demnitari ai statului vecin si aliat, Ungaria, care, in goana dupa capital politic si electoral, s-au bulucit si calcat pe picioare la manifestarile aniversare din Transilvania, intrecandu-se in instigari nationalist-soviniste. Receptandu-le mesajele obsesiv-revizioniste, am avut sentimentul vizualizarii unor procesiuni fundamentaliste, “de maniera ostentativa in strada”, cum ar fi spus Sarkozy, si ca nu m-as mai afla in tara mea (!). Nu stiu cati s-au lasat inselati, dar, desi mai avem pana la 1 aprilie, cu siguranta s-a incercat o pacaleala, ca la un spectacol in care una scrie pe afis, dar alta se joaca pe scena.

O provocare care indeamna la reflectie. Discursul autonomist in nota fatis provocatoare a tandemului de dreapta si extrema dreapta, Fidesz si Jobbik, este fara indoiala o greseala politica (si, pana la urma, este si una gratuita, deoarece cartea nationalist-sovinista nu mai poate fi una castigatoare in noile vremuri). Recitirea acestuia intr-o astfel de cheie impusa conduce insa la unele clarificari si reconsiderari importante.

Autonomia, capul de pod al iredentismului. Atunci cand, sfidator, pretinzi “Sa fie Ardealul din nou ce a fost”, nimeni nu-si mai poate face vreo iluzie asupra scopului si obiectivelor politice urmarite prin autonomia teritoriala pe criterii entice. Prin acest gen de declaratii transante, cu certitudine, autonomia nu se vrea a fi decat un cap de pod al iredentismului. Ori, in aceasta lumina, demersurile la ONU sau Parlamentul European de obtinere a autonomiei nu au si nu pot avea nicio credibilitate, caderea mastii dezvaluind adevarata fata a intentiilor. Despre ce „discriminare” a maghiarilor din Romania poate fi vorba, asa cum se sugereaza prin „Raportul din Umbra”, respins de UN, cand spatiul comunitatii respective este aproape suprasaturat (la limita standardelor democratice, de echilibru vorbind), cu simboluri si drepturi specifice, sau despre ce autonomie „geografica, personala si particulara” se poate discuta, cum cere Laslo Tokes in PE, cand rezultatul acesteia nu ar fi decat unul de „transnistrizare”?! Este clar ca lumina zilei ca nimeni nu poate minti pe toata lumea tot timpul…

Piromanul, strutul si pompierul. Ca si personajele ionesciene, absurde sunt si cele ale basmului cu autonomia (si poate ca tocmai asta-i stimuleaza si actiunea), in care, pe langa piromanul nesabuit, aflam un strut complice, sub forma puterii portocalii, care-si ascunde capul in nisip, dar si un pompier autist, sub chipul institutiilor comunitare.

„Baietii” cu chibrituri. UE face eroarea de a crede ca acte de piromanie politica nu ar mai fi posibile in democratia comunitara, fara sa vada si sa auda cum cei mari pun chibriturile in mainile celor mici, invatandu-i sa se joace cu focul. Oare nu aceasta este semnificatia „spanzurarii” lui Avram Iancu, in fata copiilor, in centrul orasului Miercurea Ciuc, de catre Csibi Barna, un lider al organizatiei extremiste Garda Maghiara?!…

Chibitii puterii si falsele lor proorociri. De avocati ai „diavolului” (am numit regimul Basescu) nu ducem niciodata lipsa (si cred ca este bine si democratic sa se intample asa). Ceea ce surprinde insa in cazul de fata este ca intelectuali de talia lui Vladimir Tismaneanu renunta la instrumentele analizei politologice, complacandu-se intr-un partizanat, probabil, interesat, atunci cand incearca sa gaseasca tapul ispasitor exact acolo unde nu-i locul. Adica nu la Cotroceni sau Victoria, ci in randurile opozitiei, pe care o acuza ca, din cauza “obsesiei anti-Basescu” a liderilor sai, se poate ajunge (tineti-va bine!) la izolarea Romaniei!

Ori, din cate stie orice student la stiinte politice sau drept din anul I, asumarea raspunderii pentru politica oficiala revine putereii in exercitiu (care are la dispozitie si resursele, in sens larg, care-i confera aceasta capacitate), nicidecum opozitiei (mai ales cand e minoritara, si nici nu dispune de vreo „flacara violet” cu care sa-i vrajeasca pe Basescu, Boc ori parlamentarii coalitiei de guvernare). Prin definitie, opozitia reflecta si legitimeaza democratia, ceea ce pentru domnul profesor de democratie pare a fi un detaliu pe care-l pune intre paranteze, din moment ce incearca sa o reduca la tacere. In mod sigur, pisica din sacul lui Volodea nu-i a opozitiei.

Politologia nu foloseste dublul standard. L-am admirat pe Vladimir Tismaneanu atunci cand, referindu-se la relatia lui Crin Antonescu cu „Felix”, a invocat preceptul biblic potrivit caruia „Nimeni nu poate sluji la doi stapani”, dar am ramas intrigat cand a pastrat tacerea despre dubla cetatenie acordata cetatenilor romani de etnie maghiara, carora li se cere sa jure ca vor respecta Constitutia Ungariei. Oare nu-i aceeasi „speta” biblica?! Si, atunci, de unde acest dublu standard?!… Nu ma indoiesc ca nu ar fi observat similitudinea respectiva, dar nu voi accepta „argumentul” ca asa ceva ar avea precedent, pentru simplul motiv ca, dupa cum s-a vazut, actul politico-juridic in cauza este lipsit de buna credinta.

Am impartasit, o data cu o lume intreaga, analizele si concluziile politologului Tismaneanu privind stalinismul, dar am ramas la fel de nedumerit de lipsa de reactie fata de tentativele de re-enclavizare etnica, dupa modelul de inspiratie sovietica al Regiunii Mures Autonome Maghiare, si, atunci, aceeasi intrebare revine: nu este acesta inca un indiciu al dublului standard?!

La ce ne putem astepta? Urmand aceeasi strategie a pasilor succesivi, combinate cu cea a specularii vointei absolute de putere a PDL, prin cresterea presiunii asupra acestuia sub amenintarea iesirii de la guvernare, UDMR, animat de sforile trase din exterior, va supralicita adoptarea legii minoritatilor si a celei privind reorganizarea regiunilor, unele din putinele carti ramase nejucate in opereta „autonomiei”. In fapt, adoptarea acestora, in formele maximaliste propuse, in care prima impune un alt dublu standard (practic o a doua Constitutie), iar a doua ascunde aceeasi tentatie a „transnistrizarii”, va duce la cristalizarea unui „stat paralel”, ceea ce ar putea insemna sfarsitul jocului. 

                                                      ***

Articolul poate fi citit si la: http://ziarero.antena3.ro/1300732969-Extremismul_in_gura_democratiei_autonomia_o_poveste_cusuta_cu_ata_alba)


Lumea si dezastrele

12/03/2011

Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Opinie

Mihail Neamtu: „Între cele două extreme, există totuși o a treia cale: tăcerea și pietatea, solidaritatea și iubirea.”

Mihail, am inteles mesajul, care, in aceste clipe de tristete, merge bine la sufletele celor plini de compasiune fata de urmarile cataclismului seismic din Japonia. Cred ca meritul lui cel mai mare este dat de respingerea interpretarile radicaliste in favoarea celor echilibrate.

Exemplul dat cu Voltaire este insa total nepotrivit. Voltaire era un egolatru, un intrigant si un libertarian, poate chiar un trotkist, cum am spune astazi (are pe constiinta multe dintre crimele revolutiei franceze). Cat priveste credinta lui, mai bine sa ocolim subiectul…

Cred ca nici tentatia de generalizare a raului nu este ceva kosher… Prin nastere, omul nu este nici bun, nici rau, ci e ca un ulcior gol, in care mediul politic si religios este responsabil de ceea ce se va turna in el…

Da, demonicul este ceva individual, dar prin rasuflare-ai otravita el se poate transfera si asupra masei (sau turmei, cum ii place raului s-o denumeasca, atunci cand se da drept pastor).

 Cred ca singura cale de scapare ar fi sa nu ne mai prosternam in fata unor cuvinte frumoase la chip, dar haine la suflet, recognoscibile dupa incarcatura lor emotionala-histrionica, dar care, atentie, sunt destinate incendierii constiintelor in slujba unui negationism moral sau metafizic bine calculat. Hainul nu iubeste, ci doar uraste. Frustrarile hainului se revarsa in lume prin resentimente, care nu sunt altceva decat reflexe ale urii. Iubirea este cu adevarat cea care poate salva lumea, in primul rand de ea insasi, pentru ca in fata autodistrugerii pana si dezastrele naturale palesc uneori.

Nota Bene: Comentariu la articolul lui Mihail Neamtu, Libertatea umana si catastrofa naturii. Despre feluritele chipuri ale raului. Sursa: http://www.contributors.ro/cultura/libertatea-umana-%C8%99i-catastrofa-naturii-despre-feluritele-chipuri-ale-raului/


Rebelul si Dictatorul (II)

04/03/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Remember

Poate nu vom sti niciodata cum de a fost deturnata de la adrisant aceasta epistola de dizident. Nu vreau sa insinuez, dar mana Securitatii era atat de lunga incat n-ar trebui sa fim surprinsi daca am afla ca acest lucru a venit din partea cui nici nu ne-am astepta… Ar fi poate si o explicatie la inasprirea draconica a supravegherii la care a fost supus Iliescu, din acel moment… Redau mai jos scrisoarea lui Ion Iliescu catre Europa Libera. Subtitlurile imi apartin.

Un tablou general ca dupa razboi

„Către toţi membrii Partidului Comunist Român! Către toţi cetăţenii României! Stimaţi tovarăşi, Dragi concetăţeni! Ţara noastră se află într-o profundă criză – politică, economică, socială şi morală – ale cărei consecinţe se repercutează asupra vieţii tuturor straturilor populaţiei, prin mizerie economică, degradare morală şi corupţie generalizată. Nicicând, economia ţării nu s-a aflat – în condiţii de pace – într-o situaţie mai precară, în ciuda potenţialului crescut şi a resurselor antrenate în circuitul economic. O conducere incompetentă şi iresponsabilă, orbită de setea de putere, a reuşit să provoace un haos total în economie, pe care nu-l mai poate stăpâni.

Industria, in pragul mortii clinice

Unităţile de producţie se zbat în greutăţi imense, generate de planuri nerealiste, umflate artificial, fără acoperire în balanţe materiale, în ciuda asigurărilor repetate, an de an, că “sunt asigurate toate condiţiile materiale pentru realizarea integrală a sarcinilor de plan”. De fapt, şi conducerea centrală este conştientă de lipsa bazei materiale, atunci când proclamă prioritatea care trebuie acordată exportului. De ce e nevoie de priorităţi, dacă sunt asigurate condiţii pentru toate prevederile de plan? Această prioritate devine pretext şi motivaţie pentru neonorarea contractelor interne, care provoacă reacţii în lanţ în întreaga economie. Pe de o parte se proclamă intangibilitatea prevederilor de plan – care are forţă de lege –, dar, pe de altă parte, sistematic apar “indicaţii” suplimentare, care ignoră şi modifică prevederile planului.

Povara investitiilor faraonice si falimentul mecanismului economic

Proiecte ambiţioase de investiţii, lipsite de fundamentare economică, angrenând imense cheltuieli financiare şi materiale, promovate doar pe baza “indicaţiilor” şefului partidului şi statului – expresii ale unor capricii de megaloman – constituie o grea povară pentru economie. Amestecul continuu, necalificat şi arbitrariu al conducerii politice în treburile curente ale economiei – care peste tot şi dintotdeauna şi-a dovedit ineficienţa – este sursa principală a dereglărilor, debandadei şi anarhiei care domneşte în economia naţională. Vorbăria despre “noul mecanism economic”, despre rolul pârghiilor economice, despre “autonomia” unităţilor, despre “autoconducere, autoorganizare, autogestiune” este fără acoperire. În economie domneşte arbitrariul total al unei conduceri rigide, excesiv centralizate şi incompetente. Dar consecinţele le suportă producătorii – oamenii muncii din toate sectoarele economice –, al căror nivel de trai este în continuă înrăutăţire. Nici cuceriri fundamentale – ca ziua de muncă de opt ore şi repausul duminical – nu mai sunt respectate.

Dezastrul din agricultura si minciunile privind productiile „record”

Agricultura, care a adus în cursul anilor şi aduce şi azi o contribuţie majoră la realizarea acumulărilor şi susţinerea programelor de dezvoltare economică, a suferit cel mai mult din cauza incompetenţei şi amestecului abuziv al conducerii politice, a încălcării autonomiei unităţilor, a democraţiei interne a cooperativelor. Metodele cazone, administrative de planificare şi tutelare a activităţii unităţilor agricole, subminarea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din agricultură, tracasarea continuă a micilor producători au avut şi au efecte păgubitoare asupra producţiei agricole. Măsluirea cifrelor privind producţiile agricole nu poate acoperi o realitate amară. De altfel, este ridicolă trâmbiţarea unor cifre umflate de producţie, în timp ce piaţa este tot mai defectuos asigurată cu produse agroalimentare. Nicicând, populaţia nu a cunoscut o mai proastă aprovizionare, ca în ultimii ani – lipsesc sistematic de pe piaţă produse alimentare de bază –, cozile interminabile, la care cetăţenii sunt obligaţi zilnic să piardă ore întregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic, trist şi exasperant al realităţii româneşti.

Deteriorarea grava a nivelului de trai

La situaţia precară a aprovizionării cu alimente, se adaugă lipsa cronică de pe piaţă a unor produse industriale de strictă necesitate (inclusiv săpun şi detergenţi), lipsa căldurii şi energiei electrice, greutăţile imense cu transportul, ca şi aspectul total necivilizat al mijloacelor de transport, deteriorarea flagrantă a asistenţei medicale şi lipsa din farmacii a unor medicamente de bază. Mizeria materială, subalimentaţia, lipsa de căldură, tracasările continue la care sunt supuşi cetăţenii se oglindesc în înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea mortalităţii generale şi a celei infantile.

Escalada preturilor, coruptiei si umilintei cetatenilor

Deşi, în mod demagogic, se vorbeşte de menţinerea nivelului preţurilor, sau chiar scăderea lor, în realitate are loc o continuă scumpire a vieţii – creşterea preţurilor, a serviciilor, a diverselor obligaţii băneşti la care sunt supuşi cetăţenii. Penuria de mărfuri a generat o amplă piaţă paralelă, subterană, cu preţuri fabuloase; sistematic, de pe piaţă dispar produse ieftine şi apar altele mai scumpe. Climatul social cunoaşte o gravă deteriorare; se extind fenomenele de corupţie ale căror consecinţe se abat tot asupra cetăţeanului de rând. Nimic nu se mai poate obţine sau rezolva în mod normal, fără protecţii, “pile”, bacşiş (nici în comerţ, nici în servicii, nici în unităţile administraţiei de stat sau de gospodărie comunală, nici chiar în cele de asistenţă medicală sau de învăţământ). Cetăţeanul este supus unor umiliri permanente. Indiferenţa faţă de problemele şi interesele publicului a devenit o trăsătură generală în activitatea tuturor instituţiilor, create pentru a sluji cetăţeanul. Este unul din simptomele degenerării sistemului, ale incompetenţei şi iresponsabilităţii unei conduceri infatuate şi mărginite, înstrăinată de popor – şi care poartă întreaga răspundere pentru situaţia grea în care se zbate ţara.

Ruperea de realitate si cramponarea de putere a regimului

În orice regim, cât de cât democratic, un guvern care nu e capabil să asigure condiţii minime de existenţă cetăţenilor este obligat să-şi dea demisia. Numai că, la noi, conducerea politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui! În fond, integral responsabil pentru toate greutăţile prin care trece ţara, pentru privaţiunile şi umilirile la care este supus un întreg popor este Nicolae Ceauşescu – care şi-a asumat răspunderea de a fi unicul deţinător al puterii şi de a decide de unul singur în toate problemele – iar, alături de el, camarila de lachei servili care îl înconjoară şi îl susţin în toate. El se face vinovat în primul rând în faţa partidului, pe care l-a anihilat ca forţă politică şi l-a compromis în faţa poporului. Uzurpind puterea în partid şi în stat, el s-a substituit atât organelor statutare ale partidului, cât şi celor constituţionale ale statului, instaurând un regim de dictatură personală – specific sistemelor politice despotice, autoritare, totalitare, care nu au nimic comun cu socialismul, pe care Ceauşescu pretinde că l-ar sluji. Fenomene care au fost criticate cu 20 de ani în urmă, puse pe seama abuzului de putere al vechii conduceri, nu numai că se perpetuează, dar au căpătat dimensiuni şi înfăţişări monstruoase.

Cultul personalitatii si de clan

Cultul personalităţii a căpătat forme de-a dreptul caricaturale, care lezează prestigiul ţării, dar, mai ales, a devenit o plagă în viaţa societăţii, expresia cea mai flagrantă a abuzului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte şi corupte, care şi-a pierdut total simţul măsurii, al proporţiilor şi al ridicolului. Adulările şi osanalele cele mai dezgustătoare, pe care le clamează cei din jur şi cu care sunt inundate mijloacele de informare, au devenit obsedante, obositoare, jenante. Cultul personalităţii – ca practică politică – este în esenţa sa retrograd, reacţionar, antipopular şi deci antisocialist! Este, totodată, o abdicare totală de la principiile de partid, de la normele etice, pe care de altminteri le proclamă cu candoare şi cu impertinenţă Nicolae Ceauşescu. Ce au în comun Ceauşescu şi familia sa cu trăsăturile şi fizionomia morală creionate în codul de comportare al comunistului – modestie, decenţă, simplitate, bun-simţ, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului etc., etc.? Ceauşescu confundă partidul cu propria sa familie, interesele de partid cu cele de clan, devotamentul faţă de cauza partidului cu devotamentul personal, docilitatea şi servilismul celor din jur faţă de el şi de familia sa. El tratează ţara ca pe o feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie. Partidul Comunist Român a fost transformat de Ceauşescu într-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia îi rezervă principala misiune – cultul şefului!

Confiscarea partidului si statului

Norme nescrise, dar respectate în trecut în viaţa de partid – ca inadmisibilitatea includerii în acelaşi organ de conducere a unor rude apropiate (soţ, soţie, fraţi şi surori, părinţi şi copii) – au fost total nesocotite de Ceauşescu. Soţia sa – Elena – o semianalfabetă notorie, care citeşte cu dificultate chiar şi texte scrise de alţii, pentru că singură nu este capabilă – a devenit a doua personalitate în partid şi în stat, care se amestecă şi decide în probleme vitale. Însuşindu-şi abuziv titluri ştiinţifice şi academice – pentru care are o slăbiciune maladivă – pretinzând să i se atribuie (verbal) calităţi de savant pe care nu le are şi în care nimeni nu crede, Elena Ceauşescu provoacă, prin prezenţa şi intervenţiile ei iresponsabile, daune imense ştiinţei, culturii şi învăţământului, care şi aşa se află într-un declin evident. Impostura şi parvenitismul sunt trăsăturile morale definitorii ale soţilor Ceauşescu, care se reflectă în întregul lor comportament, în aroganţa prostească cu care îşi afişează poziţia dominantă, în dispreţul şi suspiciunea faţă de toţi cei din jur, faţă de specialişti şi intelectuali, în general, în indiferenţa şi lipsa de sensibilitate faţă de suferinţele poporului, în cheltuielile sfidătoare cu construcţii şi amenajări speciale, puse exclusiv la dispoziţia clanului (începând cu aşa-zisele reşedinţe prezidenţiale din judeţe, case de odihnă şi de vânătoare în toate zonele şi terminând cu costisitorul complex al aşa-zisei “Case a poporului”!!!), în blănurile scumpe şi îmbrăcămintea luxoasă pe care madam Ceauşescu le expune public, cu stridenţă, într-o veritabilă “paradă a modei”, cu fiecare prilej oficial. Şi aceasta – într-o ţară care se zbate în lipsuri şi nevoi!

Caricaturizarea democratiei

Prevederi statutare fundamentale, ca şi cele constituţionale sunt încălcate cu seninătate. Organele colective de partid, începând cu Comitetul Central şi Comitetul său Executiv, au o existenţă pur formală, nefuncţionând ca organe deliberative, fiind chemate doar să aprobe în unanimitate hotărâri şi măsuri dinainte stabilite, fără posibilitatea de a analiza, dezbate, compara diferite variante de soluţii. Guvernul, la rândul său, a devenit o ficţiune, fiind substituit de şeful statului, ale cărui decrete au devenit singurele acte valabile. Aşa-zisele forumuri ale democraţiei socialiste, cu care Ceauşescu se laudă atât de mult – ca expresii supreme ale democraţiei directe – sunt nişte creaţii efemere, mari mitinguri şi spectacole regizate şi dirijate cu stricteţe, destinate să aplaude discursurile stufoase ale “conducătorului iubit” şi să-i cânte osanale. “Alegerea” organelor de partid şi a celor de stat este un act pur formal, dirijat de conducerea centrală, de aparatul de partid şi de securitate, controlate de soţii Ceauşescu. În mod sistematic, încălcând norme elementare de funcţionare a organelor alese, sunt înlăturate persoanele indezirabile, cei care încearcă să emită păreri personale, cei care nu prezintă suficiente garanţii de fidelitate şi docilitate faţă de clanul conducător. Folosindu-se arbitrariu de aşa-zisul principiu ciuntit al “rotirii” – care nu vizează însă tocmai funcţiile supreme – oameni competenţi şi capabili au fost înlăturaţi sau periferizaţi, fiind preferaţi şi promovaţi în poziţii-cheie nişte indivizi fără personalitate, fără pregătire, opaci, limitaţi intelectual, slugarnici şi docili, dar – în schimb – ticăloşi, lipsiţi de scrupule, răi şi ranchiunoşi cu cei din subordine. Caruselul miniştrilor, ca şi al altor cadre de conducere, a devenit în ultimii ani un spectacol hilar, care demonstrează însă, o dată în plus, uşurinţa şi lipsa de seriozitate cu care se rezolvă problemele de promovare a cadrelor în funcţii de cea mai mare răspundere, precum şi lipsa totală de consideraţie pe care o manifestă soţii Ceauşescu, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori.

Instaurarea unui climat de suspiciune, neincredere, frica si teroare

În dorinţa de a-şi asigura un control absolut asupra partidului şi a organelor de stat, asupra întregii vieţi sociale, un rol deosebit a fost atribuit organelor de securitate. Din organe de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere. Pentru aceasta a fost creată o reţea specială, dotată cu aparatură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu. Atmosfera de suspiciune şi neîncredere, de timorare permanentă şi nesiguranţă este caracteristică la toate nivelurile, în primul rând la verigile superioare. Este ceea ce şi urmăreşte clanul Ceauşescu, pentru că aceasta slăbeşte combativitatea, curajul opiniei, spiritul critic al oamenilor, dezvoltând teama, slugărnicia, docilitatea şi ploconirea faţă de şefi – fenomene caracteristice oricăror regimuri despotice, totalitare. Dar o vorbă populară spune: “Cine seamănă vânt culege furtună”. Regimul Ceauşescu şi reprezentanţii săi au reuşit să piardă complet creditul şi să câştige ura şi dispreţul întregului popor, al tuturor straturilor populaţiei, inclusiv al cadrelor cu munci de răspundere, reduse la simple rotiţe impersonale, într-un angrenaj diabolic antipopular.

Falimentul regimurilor totalitare

Izolarea clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală. Pe plan extern, se ştie bine, a reuşit performanţa de a fi regimul cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceauşescu a avut imprudenţa, la vremea respectivă, să-şi afişeze prietenia. Se pune o întrebare firească: cum de e posibilă menţinerea acestui regim, nesancţionarea abuzurilor sale flagrante, acceptarea situaţiei tot mai grave a privaţiunilor şi umilinţelor la care e supus poporul întreg. Răspunsul este simplu – datorită fricii! Pentru că, dacă nimic nu funcţionează normal în acest sistem, în schimb mijloacele de control şi represiune se amplifică continuu. În plus, situaţia creată, atât la noi, cât şi în alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o viziune primitivă, cazonă despre socialism, care nu are nimic comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la instaurarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie şi transformarea statului, a puterii politice în factor atotputernic, de comandă, asupra întregii vieţi sociale. Aceasta a permis instaurarea unor regimuri despotice, de dictatură personală nelimitată a şefilor de partid, înăbuşirea oricărei vieţi democratice în partidul de guvernământ şi în stat, înlăturarea oricărui control asupra puterii, compromiţând în ochii maselor ideea de socialism – idee care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare, în care să se garanteze nu numai relaţii sociale mai echitabile, prin îmbinarea armonioasă a intereselor individuale şi de grup cu cele generale, un trai mai bun pentru toţi cetăţenii, condiţii optime pentru dezvoltarea iniţiativelor, pentru afirmarea indivizilor, a capacităţilor creatoare ale tuturor membrilor societăţii. Viaţa a demonstrat că regimurile despotice, totalitare, sunt falimentare şi că purtătorii lor nu rămân, mai devreme sau mai târziu, nejudecaţi şi nesancţionaţi de istorie, dacă nu de contemporani. În aproape toate ţările socialiste au loc procese înnoitoare, se desfăşoară ample dezbateri asupra problemelor de fond ale mecanismelor economice şi ale sistemului politic al socialismului, se iau măsuri de eradicare a stalinismului din gândirea şi practica social-politică. Deşi, într-o scurtă perioadă de timp – în anii 1965-1970 – s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceauşescu străduindu-se să pozeze în susţinător al unor procese înnoitoare, de depăşire a viziunilor dogmatice şi promovare a unor principii democratice în viaţa de partid şi de stat, evoluţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decât un joc abil de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să depăşească modelele cele mai hidoase. În legătură cu procesele care au loc în unele ţări socialiste, Ceauşescu a declarat că nu pricepe ce se întâmplă, dând de înţeles că ar fi în pericol soarta socialismului… Că nu pricepe – nu e de mirare! Nu pricepe, în primul rând, pentru că, într-adevăr, este depăşit de evenimente, de complexitatea proceselor care au loc în lumea de azi. Pregătirea lui intelectuală nu-i permite o asemenea înţelegere. În al doilea rând, nu pricepe pentru că nu vrea să priceapă, pentru că nu-i convine să priceapă! Nu-i convine să renunţe la viziunile cazone despre socialism, la modelul unei societăţi riguros dirijate şi controlate, pentru că un asemenea model îi oferă numai avantaje. Nu vrea să înţeleagă că trebuie să renunţe la monopolul exclusiv asupra puterii. Ar fi naiv să se creadă că vreodată Ceauşescu şi camarila de lachei care-l înconjoară vor accepta de bunăvoie să renunţe la putere.

Despre necesitatea si caile schimbarii, prin forta solidaritatii sociale

Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul în prag şi să i se ceară, să i se impună, să părăsească puterea, să lase curs liber procesului de înnoire şi redresare naţională. Nu mai este timp de pierdut! Menţinerea în continuare a regimului puterii personale a lui Ceauşescu, înseamnă agravarea dezastrului naţional în care ne aflăm deja, amplificarea suferinţelor şi privaţiunilor la care e supus întregul popor. Se impune o amplă acţiune – unită şi neîntârziată, conjugată şi solidată – a tuturor forţelor patriotice interesate în răsturnarea clicii lui Ceauşescu, care prin practica şi acţiunile sale s-a pus singur în afara legii. După ani de tăcere şi toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular, toleranţă de care acesta a profitat şi profită, a sosit momentul să se dea expresie largă profundelor nemulţumiri ale maselor indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni concertate, hotărâte pentru a determina înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi. Aceasta este în interesul tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, al clasei muncitoare, care resimte direct efectele dificultăţilor economice, al ţărănimii oprimate şi jecmănite, supusă la presiuni şi privaţiuni de tot felul, al intelectualităţii creatoare din toate sectoarele economiei, ştiinţei, culturii şi artei, învăţământului, sănătăţii publice, al publicisticii şi mijloacelor de informare în masă – care cunoaşte un regim aspru, cazon, de control, încorsetare, suspiciune şi umilire – profund ostil creaţiei intelectuale. Este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare şi să nu fie solidare cu poporul din care provin şi pe care trebuie să-l slujească. Înlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de lachei care-l sprijină este principala îndatorire patriotică a tuturor conştiinţelor lucide, a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi, în primul rând, a comuniştilor veritabili atât din generaţiile mai vechi, cât şi a celor mai tineri, care nu pot să nu se simtă umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu, de batjocorirea idealurilor lor, de înăbuşirea vieţii de partid, de compromiterea partidului în ochii maselor populare, prin transformarea lui din forţă politică de avangardă în apendice inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu. Aceste sentimente au fost, de altfel, exprimate public de vechi militanţi ai partidului, de reprezentanţi ai intelectualităţii, altor pături şi categorii sociale. Actul de protest al muncitorilor braşoveni nu a fost un accident întâmplător sau acţiunea unor huligani – cum s-a străduit regimul să-l prezinte –, ci o răbufnire firească, justificată a protestului popular, care mocneşte peste tot. Trebuie înăbuşit sentimentul de frică pe care încearcă să-l întreţină Ceauşescu şi slugile lui, prin amplificarea şi înăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune. Regimul nu va putea, însă, să aresteze întregul popor. Teamă trebuie să le fie membrilor clanului Ceauşescu şi slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi dispreţul poporului, să simtă cum le fuge pământul de sub picioare, să simtă că se apropie momentul judecăţii drepte a poporului. Aceasta trebuie să o înţeleagă şi slujitorii aparatului de represiune – şi anume că toţi cei care se mai pun în slujba clanului falimentar al lui Ceauşescu, se ridică împotriva intereselor ţării, ale maselor populare şi că nu se vor putea sustrage de răspunderea pe care şi-o asumă, solidar cu stăpânii lor. A sosit ceasul ca să-şi îndeplinească adevărata lor misiune – de apărători ai intereselor populare împotriva celor care, prin intimidare şi teroare, încearcă să-şi apere poziţiile privilegiate, să prelungească agonia unui regim compromis, privaţiunile şi suferinţele poporului.

Chemarea la lupta impotriva dictaturii

Tovarăşi! Cetăţeni! Regimul Ceauşescu se află într-o criză ireversibilă, fără ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă socotelile – de partea cui se situează. Nu mai e de aşteptat! Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu şi de practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol activ în procesul de înnoire al ţării. Altminteri, se va adânci şi mai mult înstrăinarea sa de popor, periferizarea sa totală, ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări socialiste. Numai că la noi acest proces este şi mai grav. Toţi activiştii responsabili trebuie să reflecteze la acest lucru, până nu e prea târziu. Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi. Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front patriotic, popular, pentru redresarea şi reînnoirea socialistă a ţării. Nuclee de front, deocamdată în forme clandestine, evitând organele de represiune – să se constituie în toatele locurile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să însufleţească acţiunile populare îndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu şi redresarea naţională. Este de înţeles de ce lansăm această chemare din anonimat. Sperăm ca anonimatul nostru să nu dureze mult, să ieşim la confruntare deschisă. Aceasta va depinde de revigorarea mişcării de masă, care trebuie să se declanşeze cât mai curând. La acţiune, stimaţi concetăţeni, pentru a salva ţara de paraziţi şi impostori, pentru a asigura reîntoarcerea ei în rândul ţărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din România trăsăturile sale fireşti, de orânduire populară, şi regimului politic – un caracter cu adevărat democratic. Jos dictatura! Jos Ceauşescu! Trăiască România Liberă! Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist. martie 1989” (Sursa: Ibidem).

In loc de incheiere

Privindu-i magnetismul personal si sfatosenia politica din preajma aniversarii zilei de nastere, mi-am amintit de povestea despre funia de nisip pe care dusmanii o cereau, sub amenintarea razboiului, tinerilor conducatori ai unei cetati, pretextand ca o imprumutasera predecesorilor varstnici ai acestora, dupa ce aflasera ca fii, din lacomie pentru putere, isi suprimasera, fizic, parintii. Pana la urma cetatea avea sa fie salvata tot de un senior, ascuns de fiul sau, care, prin replica data i-a convins pe adversari ca experienta nu murise cu totul, din moment ce siretlicul le-a fost descoperit. Daca in literatura politologica occidentala (Vladimir Tismaneanu et alii) se spune, pe drept cuvant, ca Mihail Sergheevici Gorbaciov, care a implinit in aceste zile 80 de ani, este groparul totalitarismului stangist din Europa, despre Ion Iliescu se poate afirma, cu aceeasi certitudine, ca este parintele democratiei din Romania. La multi ani, Ion Iliescu!


Rebelul si Dictatorul (I)

04/03/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro/Remember

La cei 81 de ani, Ion Iliescu isi priveste viata cu constiinta datoriei implinite. Mediul politic ostil in care a evoluat nu l-a impiedicat sa se impotriveasca cu sagacitate abaterilor de la normalitate si echilibru. Faptul ca sursele ostilitatii cu care s-a confruntat au venit din monopartidism, dar, paradoxal sau nu, si din pluralism, arata ca democratia este un lucru pentru care trebuie sa te bati zi de zi, precum in viata reala, unde nimic nu garanteaza nimic. Aceasta este una din marile sale lectii de viata pe care o impartaseste celor tineri cu o luciditate olimpiana. Cei care au crezut in el si l-au urmat au facut-o tocmai pentru simtul sau ascutit pentru dreptate sociala.

 O scrisoare pierduta, intr-un an furtunos

Un episod ramas mult timp necunoscut il reprezinta scrisoarea lui Ion Iliescu catre Europa Libera, din martie 1989, de denuntare a regimului Ceausescu. Primele informatii despre aceasta le aflam din documente de arhiva si amintiri personale dintr-un volum de interviuri cu Virgil Magureanu, fost director al SRI (1990-1997), publicat la Editura RAO in 2008 de catre scriitorul si istoricul Alex Mihai Stoenescu. Iata fragmentul in care Virgil Magureanu rememoreaza acest episod:

“Într-o dimineaţă din aprilie (în realitate, «Scrisoarea celor şase» fusese citită la BBC Londra la 10 martie 1989, n.r.), exact a doua zi după ce «Scrisoarea celor şase» fusese dată, primesc un telefon de la Alecu, alias Ion Iilescu. Zice: «Virgile, vino la Dorobanţi, că aici sunt la frizerie». Şi m-am dus la Dorobanţi.

A venit la întâlnire pe trotuar, însoţit de un fost ambasador, nu-i reţin numele, se duseseră la frizer, şi, mă rog, era un bun pretext să ne întâlnim acolo. A venit la întâlnire însoţit de acel ambasador al cărui nume îmi scapă. După câteva vorbe de circumstanţă, politeţuri, eu ştiind că timpul este măsurat, l-am luat deoparte şi i-am spus ce se întâmplase cu scrisoarea. A fost extrem de impresionat, nu aflase, probabil, că nici nu avusese cum, şi atunci pe loc s-a hotărât să facă, aşa cum am făcut noi şi în alte dăţi… «Măi, redactăm ceva şi facem ca de obicei, scrie tu o formă…». Am şi originalul formei scrise de mine, dar n-a convenit, şi atunci a scris el o formă, ceva mai extinsă ca a mea. Textul acela era prea exaltat şi prea puţin analitic şi atunci a luat şi el şi a făcut un text.

Textul acela al lui Iliescu, iar este obiectul unei legende. Ne-am întâlnit la jumătatea lui aprilie, în Parcul Circului, pe una din băncile aleii care duce dinspre Ştefan cel Mare spre ciupercă, ne-am aşezat, şi el avea diplomatul pe genunchi, a scos manuscrisul care era în format A5. L-am luat şi l-am băgat în buzunarul de la haină şi am mai stat de vorbă generalităţi. Âsta era textul pe care eu l-am şi bătut la maşină. Stăm noi ce stăm, n-a fost mai lungă de un sfert de oră întâlnirea asta, după care eu am copiat asta şi i-am dat lui Trăznea (Ovidiu Trăznea era profesor la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu, n.r.). Trăznea atunci, după ce a citit, a zis: «Nu sunt mulţumit de text» şi atunci s-a hotărât să scrie el unul (l-a redactat la 8 mai 1989, n.r.). «Lasă că-l fac eu». Scenariul era aşa: eu îl fac, tu îl baţi la maşină şi eu îl dau ataşatului cultural de la Ambasada Americană, pe care îl cunoştea personal. Acesta a fost circuitul real. Aşa a fost povestea cu acel text, care nici nu s-a difuzat, nici nu a trecut graniţa, cum se zice”. (Sursa: De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Editura RAO, 2008).

Dupa douazeci de ani, presa intra pe fir, iar scrisoarea este regasita

Sticla cu mesajul lui Ion Iliescu, menit a ajunge la Europa Libera, a ajuns insa la malurile redactiei Jurnalului National, care-l reda opiniei publice, intr-un remember istoric:

„La jumătatea lunii martie 1989, Ion Iliescu, pe atunci director la Editura Tehnică, a redactat o scrisoare extrem de critică la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a “clicii” din jurul său, cu intenţia de a o trimite la Europa Liberă. Prezentăm în exclusivitate acest document al istoriei recente care analizează degradarea vieţii şi atmosfera apăsătoare din ţară acum douăzeci de ani. La acea dată, Ion Iliescu era supravegheat strict de Securitate, având telefoanele ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului în care lucra la Casa Scânteii. Nici libertate de mişcare nu avea, fiind în permanenţă urmărit de două echipaje ale Securităţii.

Aşadar, a decis să trimită scrisoarea la Europa Liberă prin intermediul lui Virgil Măgureanu, cadru didactic la Academia de Ştiinţe Social-Politice “Ştefan Gheorghiu”. Din cauza unor complicaţii, documentul nu a mai ajuns la postul de radio de la München, motiv pentru care Ion Iliescu nici nu a vorbit până acum despre scrisoare. După douăzeci de ani s-a decis să o dea publicităţii prin intermediul ziarului nostru, deoarece scrisoarea a fost menţionată recent de Virgil Măgureanu într-un interviu cu scriitorul Alex Mihai Stoenescu. Jurnalul Naţional va continua seria dezvăluirilor referitoare la anul 1989 în paginile ziarului Scînteia, unde puteţi citi documente şi mărturii revelatoare despre ultimul an al epocii Ceauşescu.” (Sursa: Martie 1989: Ion Iliescu, scrisoare impotriva lui Ceausescu, Jurnalul National, 18 martie 2009).

 Spovedania autorului

„În martie 1989, exact acum 20 de ani, imediat după transmiterea la postul de radio Europa Liberă a scrisorii celor şase vechi militanţi ai PCR, am decis să întocmesc un text mai virulent de analiză, pe de o parte, a degradării vieţii şi a atmosferei apăsătoare din ţară şi, pe de altă parte, să lansez pe această cale un apel la acţiune pentru răsturnarea regimului Ceauşescu.

În vremea aceea eram director la Editura Tehnica, situată în clădirea Casei Scânteii. Mă aflam sub o supraveghere strictă (telefoane ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului unde lucram, iar de câţiva ani, cu filaj la vedere, urmărit permanent de două echipaje, în autoturisme Dacia, iar un al treilea îmi supraveghea casa şi îmi urmărea soţia).

La începutul anilor ’80 iniţiasem o serie de discuţii cu câteva persoane, privind căi posibile de înlăturare a lui Ceauşescu. Ne-am dat seama că regimul de supraveghere realizat de Ceauşescu, prin intermediul Securităţii, făcea imposibilă orice acţiune directă şi eficientă. Cei aflaţi în conducerea politică a României şi a PCR erau fie timoraţi, fie slugi docile ale cuplului Ceauşescu. Unele încercări de contactare a unor responsabili din conducerea Armatei s-au dovedit chiar periculoase. O imprudenţă a generalului Militaru, care contactase doi generali, foşti subalterni ai săi din Marele Stat Major, în 1983-1984, s-a soldat cu reţinerea sa, cu o percheziţie la domiciliu şi o avertizare. O avertizare a primit, cu acelaşi prilej, şi generalul Ioniţă, fost ministru al Apărării. În primăvara anului 1984, eu am fost înlăturat din conducerea Consiliului Naţional al Apelor.

După acţiunea de protest a muncitorilor braşoveni, din noiembrie 1987, atmosfera în ţară s-a degradat şi mai mult, iar starea de nemulţumire a populaţiei se apropia de punctul de explozie. Scrisoarea celor şase a avut un ecou evident, deşi i se adresa lui Ceauşescu în termeni nu tocmai severi, cu oarecare condescendenţă, chiar.

Am simţit nevoia unui text mai radical, mai aproape de starea de spirit a oamenilor, care nu mai suportau modul în care era condusă ţara şi care nu mai suportau greutăţile vieţii de zi cu zi.

Pentru transmiterea textului meu spre Europa Liberă am apelat la Virgil Măgureanu, pe atunci cadru didactic la “Ştefan Gheorghiu”, care mi-a vorbit despre posibilitatea realizării acestui lucru prin intermediul profesorului Ovidiu Trăsnea. El descrie în cartea sa de dialoguri cu A.M. Stoenescu acest episod, explicând de ce textul nu a mai ajuns la destinaţie. Nu comentez explicaţiile sale. Însă eu nu-i înmânasem textul meu pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l transmite în afară. Dacă ar fi dorit, profesorul nu avea decât să-şi asume conceperea oricărui alt text, care i se părea mai potrivit, nu în locul textului meu!

Până acum nu m-am referit la acest text – o veritabilă chemare la acţiune – întrucât, neajungând la destinaţie, nu a avut nici un efect! Îl dau publicităţii acum doar pentru că a fost evocat de domnul Măgureanu. Cred însă că poate prezenta interes, atât pentru cititori, cât şi pentru istorici, întrucât reflectă, pe de o parte, starea de spirit din acea vreme (martie 1989), ca şi, pe de altă parte, modul în care abordam eu, atunci, problemele. Se poate face şi o distincţie între tonul şi poziţia exprimate în scrisoarea celor şase şi în textul redactat de mine, care era o veritabilă incitare la revoltă a populaţiei. Şi atunci, şi acum, nu credeam şi nu cred că revolta este neapărat cea mai bună cale de a te face auzit. Dar atunci era evident că doar revolta populaţiei îi mai putea face pe cei de la conducerea României să asculte vocea poporului şi a raţiunii.

Pe de altă parte, se poate vedea şi evoluţia abordărilor în acest text din martie 1989 şi cel redactat în noaptea de 22 decembrie 1989, mă refer la  comunicatul către ţară al CFSN, care a devenit documentul programatic al Revoluţiei Române.

Este inutil să mai subliniez care ar fi fost consecinţele dacă acest text ar fi ajuns în mâinile Securităţii! Ion Iliescu” (Sursa: Ibidem).

(Va urma)


%d blogeri au apreciat: