Despre legea minoritatilor din 1945

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Presedintele Consiliului National al PSD, Adrian Nastase, invita, pe blogul sau (http://nastase.wordpress.com/2011/04/11/avem-o-lege-a-minoritatilor/), la consultarea si exprimarea unor puncte de vedere referitoare la Legea 86 din 7 februarie 1945 privind statutul nationalitatilor minoritare. In opinia mea, aceasta este inacceptabila si inaplicabila in primul rand, pentru ca este o lege emisa pe timp de razboi, un act administrativ cu putere de lege al ministerului de resort. Teritoriul national era sub ocupatie militara, iar institutiile statului erau sub control militar strain. Inclusiv teritoriul era organizat militar, sub acelasi regim de ocupatie.

Aceasta situatie politico-militara, cu pecete comunista (voi trece insa peste aspectele ideologice, oprindu-ma asupra celor de exceptionalitate) explica si unele prevederi excesive, de inteles in vreme de razboi, dar inoperante si caduce in timp de pace si, mai ales, in conditiile actuale, de democratie si integrare europeana. Sa ne gandim numai la “clestele” in care era prinsa Romania, in spate trupele sovietice, in fata cele horthyste. Tavalugul razboiului trebuia sa mearga mai departe, pana la infrangerea finala a fascismului.

Asa se explica si obligativitatea ca magistratii si functionarii din administratie sa cunoasca limba minoritatilor nationale cu o pondere de cel putin 30% in comunitatile locale (si toate celelalte conditionalitati legate de acest procent, asa cum se precizeaza in art 8 si urmatoarele). Problemele de justitie si administratie trebuiau solutionate rapid, pentru a nu greva asupra celor militare. Acest lucru nu inseamna ca limba oficiala a statului nu era obligatorie, ci ca nu erau timp si conditii, fizic vorbind, pentru a fi invatata, precum in situatii normale (era nevoie de profesori, scoli, manuale etc.).

Pe de alta parte, ar trebui luat in calcul si migratia de populatie ungara dinspre Ungaria spre Transilvania, dupa Dictatul de la Viena, care a marit semnificativ numarul nevorbitorilor de limba romana. Asta e, la razboi, ca la razboi…

PS:  Semnalez ca un lucru bun in legea 86/1945, care ar putea fi preluat, este art. 4, in care se interzice, sub puterea sanctiunii, orice propovaduire a exclusivismului (sau urii si dispretului de rasa, religie sau nationalitate).

Dubla cetatenie, cuiul lui Pepelea?

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Sunt destul de nedumerit de ceea ce se intampla si, mai ales, de ceea ce va urma prin acordarea in masa a cetateniei ungare cetatenilor romani de etnie maghiara domiciliati in Romania. Mai concret spus, am in vedere posibilitatea ca aceasta sa produca efecte pe teritoriul national, fapt care, in mod evident, ar conduce la un conflict de suveranitate.

Se poate imagina un atentat mai grav la atributele definitorii ale statului? Eu cred ca nu, exceptand bineinteles razboiul. Adevarul e ca nici legislatia comunitara si nici cea nationala nu au prevazut o asemenea posibilitate destabilizatoare. Practic, nu exista nicio prevedere care sa previna competitia dintre doua cetatenii pe teritoriul unuia si aceluiasi stat, ceea ce, cel putin teoretic, le poate impinge la conflict. Conflictul de cetatenie.

Prin urmare, cred ca masificarea si etnicizarea acestui gen de actiune politico-juridica, care se cheama dubla cetatenie, proiectata din exterior spre interior, este fara precedent si contrara Conventiei Europene privind Cetatenia (1997). Am inteles perfect spiritul european in materie, de dezetnicizare si cetatenizare, ca temelie si liant ale unei noi Europe, a Cetatenilor, dar felul in care se incearca a fi pus in vechile tipare ale secolului trecut ar trebui sa ne dezmeticeasca si sa ne scoata din inactiune.

Este vorba nu atat de reactii politice, desi si acestea isi au rolul lor, cat mai ales institutionale. Celor care se vor repezi sa vina cu asa-zisele argumente ale similaritatii (legea romana a cetateniei vs. legea ungara a cetateniei), contra-oglinzii (Transilvania vs. R. Moldova) sau pretinsului caracter reparator (infirmat de art. 63 din Tratatul de pace) ar trebui sa li se spuna ferm si cu argumente de ce acestea nu stau in picioare, adevaruri de ieri si de azi care ar trebui sa se bucure de o diseminare mai larga (recenta dezbatere tematica, de la Casa Titulescu, a fost un bun inceput, dar seria clarificarilor se cere a fi continuata; strategia defensiva nu poate fi dusa la nesfarsit, nu numai pentru ca nu poate deveni niciodata castigatoare, ci si pentru ca poate da nastere la rastalmaciri).

Desi nu poate fi negata nostalgia imperiului, cred totusi ca fara bresele din sistemul legislativ romanesc nu ar fi fost posibila operationalizarea caracterului invaziv al legii ungare a cetateniei. Ma gandesc la Legea 21/1991 privind cetatenia romana si Constitutia din 2003, ramase in urma celor ungare si prin ale caror lacune se revarsa acum suvoaiele nationalist-soviniste si iredentiste ale tandemului de dreapta si extrema dreapta Fidesz-Jobbik. Ar fi poate util de semnalat si faptul ca reglementarile proprii in domeniu sunt mai laxe in raport cu cele europene (nu am gasit in Conventia citata interdictia retragerii cetateniei dobandite prin nastere, ci doar prevederea ca aceasta sa nu duca la apatrizi, cu cateva exceptii insa chiar si in aceste caz; asta, apropo de toleranta proverbiala a romanilor…).

Analizand caracteristicile acestui soi ciudat de prozelitism, tintit de catre inalti oficiali unguri, cascada de discursuri centrate pe autonomie si drepturi colective si simulacrul retelei care inglobeaza asa-numitele „centre ale democratiei”,  nu poti sa nu te intrebi asupra scopului si obiectivelor urmarite. Raspunsul nu pot fi decat unul din doua: fie este vorba despre „pragmatism” sau „speculatii”, cum ne indeamna sa credem presedintele Basescu, guvernul Boc si majoritatea parlamentara a coalitiei de guvernare, triumvirat legat prin identitatea de interese privind mentinerea la putere (dar, ideologic, si de o axa sui-generis dambovitean-budapestana!), fie de o simulare a unor efecte geopolitice, pregatitoare pentru reactualizarea efectelor antebelice de imperiu (pentru politica rationala pare o himera, dar „ofensiva” extremismului revansard din intreg bazinul carpatic acest lucru il sugereaza).

Fara a credita, ab initio, niciuna dintre cele doua ipoteze, va invit sa trageti singuri concluziile, observand, in primul rand, diferentele de calcul politic. De o parte, vedem un calcul politic pur electoral, interesat in castigarea a catorva sute de mii de voturi, de cealalta, eforturile de schimbare a compozitiei unei anumite parti a populatiei sub aspectul cetateniei, care, speculativ sau nu, ar putea fi puse in conexiune cu un calcul geopolitic.

In al doilea rand, va propun un joc strategic de imaginatie. Am afirmat deja ca, in absenta unor reglementari constitutionale si/sau legislative exprese, dubla cetatenie poate intra in coliziune cu unicitatea suveranitatii, data de suprematia puterii de stat in interiorul tarii si independenta fata de puterea altor state. Un asemenea pericol, deopotriva pentru dreptul national si international, ar putea fi evitat prin stipularea legiuitoare a doua prevederi: (1) in tara de domiciliu functioneaza o singura cetatenie, ce a statului respectiv (domiciliul confera suprematia si functionalitatea cetateniei) si (2) renuntarea la cetatenie nu se poate face decat la plecarea definitiva din tara.

Ce s-ar putea intampla in lipsa unor asemenea masuri de preventie este relativ lesne de inchipuit. Cum acordarea in masa a dublei cetatenii pare sa se fi consacrat, nu exista niciun motiv sa se creada ca, intr-un eventual scenariu ostil de schimbari geopolitice, renuntarea in aceeasi maniera la cetatenia statului de domiciliu nu s-ar putea intampla. Urmarea? Cetatenii respectivi ai tarii de domiciliu, aflati pe un teritoriu-tinta, ar deveni straini in propria tara! Orice miza teritoriala care s-ar dori implicita intr-un astfel de caz ar fi insa una iluzorie, pentru ca orice teritoriu, locuit sau nu, este al unui stat, nu al unui grup sau al unei comunitati…

O posibila morala. Desi romaneasca, se pare ca vladica si dregatorii nu au habar de povestea cu Pepelea si cuiul sau; cat priveste carturarii in ale legilor, multi dintre ei nu dau semne ca ar vedea mai departe de buchea cartii. Sa le-o reamintim… Poate se aude si la Curtea de la Bruxelles…