Majestatea Sa, Presedintele Basescu

27/06/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

 “- Adevarul nu se confunda intotdeauna cu dreptatea.

   – Unde ai citit asta?

   – In toate cartile bune…”

(William Faulkner – “Lectia de chimie”)

Marturisesc ca, spre rusinea mea (iar acest lucru il spune un mare iubitor de literatura), prima data, undeva pe la inceputul anilor ’90, am citit cuvintele faulkneriene despre adevar si dreptate in “Dilema” lui Andrei Plesu. Am fost patruns de la inceput de sensul lor inefabil. Acestui fapt ii datorez, probabil, si neincrederea cu care mai tarziu am privit la ceea ce s-a numit Alianta”D.A.”, ceea ce m-a ferit, intrucatva, sa impartasesc dezamagirea celor care au votat-o. Dar aceasta este o alta poveste. Cert este ca, revenind si reflectand de nenumarate ori asupra lor, am hotarat ca, azi, sa le folosesc drept motto la cele ce voi spune mai jos.

Se spune ca un ins de teapa lui Traian Basescu, cu ambitii mari si fara morala, nu-i bine sa pariezi, si ca cel mai bun lucru ar fi sa nu-l creditezi cu niciun fel de asteptari, pentru a nu risca sa fii luat prin surprindere. Si totusi, romanii, si nu numai ei, au pariat in doua randuri pe Basescu. Parca pentru a razbuna o asemenea contra-regula, acele zile s-au dovedit atat de nenorocoase, incat continua sa-i urmareasca pe toti si acum.

Asadar, am ajuns s-o traim si p-asta… Traian Basescu a declarat, pe 22 iunie (zi in care, in 1941, Germania nazista declansa Operatiunea Barbarossa, de invazie a URSS, iar Generalul Ion Antonescu dadea Armatei celebrul ordin: “Ostasi, va ordon: Treceti Prutul!”) ca abdicarea Regelui Mihai a fost un act de tradare a interesului national, ca responsabilitatea pogromurilor antisemite ii apartine regelui, care era sef al statului, si ca fostul suveran a fost “sluga rusilor”.

Aceste afirmatii ale presedintelui Basescu sunt si pot fi interpretate din doua puncte de vedere opuse. Primul curent de opinie, nu foarte vocal, aproape chiar ca un murmur, dar care nu tine de numar, spune cam asa: “Da, fara sa fie un geniu si poate fara sa vrea, Basescu a spus un adevar, asa cum graieste uneori si gura pacatosului!” Argumentele, nu stiu daca si suficiente, tin de o serie de fapte istorice incontestabile. Nu regele era capul statului? Nu suveranul l-a inaltat pe generalul Ion Antonescu la gradul de maresal, dupa doua luni de razboi, la 22 august 1941, in semn de motivare si recunoastere a meritelor militare ale acestuia? Cand sortii razboiului s-au schimbat, nu monarhul a dispus arestarea primului sau ministru, intoarcerea armelor, necomutarea pedepsei cu moartea pentru o serie de generali si permiterea luarii in captivitate a mii si mii de militari romani, aflati pe Frontul de Est?

Unele speculatii merg si mai departe, si ele se intemeiaza pe recunoasterea de catre playboy-ul rege Carol al II-lea a faptului ca pornirile sale extrem de lumesti se datorau (con)stiintei, via Lupeasca spun gurile rele, ca punctul terminus al monarhiei era aproape, locul regilor urmand a fi luat de catre presedinti (aluzie la tavalugul rosu, care venea dinspre Rasarit), si ca ar fi fost o prostie sa-si sacrifice viata privata de dragul unui efemer rang regal. Despre astfel de “iluminari” s-a insinuat ca nici Regele Mihai nu ar fi fost strain, caruia i-ar fi fost transmise pe linie paterna, iar argumentul pentru care tanarul rege nu a fugit din tara, asa cum a fost sfatuit de unele case regale europene, ar fi fost ca nu ar fi vrut sa fie un rege sarac, dar si asigurarilor primite ca abdicarea va fi rezultatul unui targ (argumentul economic modeland astfel, chipurile, pe cel ideologic!). Cat priveste pretinsa raspundere regala pentru Holocaust, afirmatia este ridicola, daca nu chiar de-a dreptul grotesca, cunoscut fiind ca iubita regelui Carol al II-lea, viitoare mama vitrega a Regelui Mihai, era fiica unui farmacist evreu, Nicolas Grunberg.

A doua cheie de interpretare este un autentic ecou al indemnului filosofului Stephane Hessel, “Indignati-va!” (“Indignez-vous!”) si da adevarata masura asupra felului in care societatea romaneasca a primit declaratiile lui Basescu despre regele Mihai.

(Va urma)


Europa nu are nevoie de un „calcai al lui Ahile”

13/06/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Mark Twain spunea ca omul este precum luna, are intotdeauna o fata nevazuta, care ramane necunoscuta privitorilor. In politica globalista (si globalizanta) acest lucru este cu atat mai adevarat. Am terminat recent de citit memoriile lui Winston Churchill si ceea ce m-a impresionat a fost o fraza repetata a acestuia, cum ca daca va fi sa aleaga intre Mare si Europa, va alege intotdeauna Marea. Ulterior, aceasta „doctrina” personala, cu iz sentimental si consecinte geopolitice, nu avea sa mai mi se para atat de surprinzatoare, dupa ce insusi autorul acesteia isi dezleaga sarada, dezvaluind ca este doar pe jumatate englez, dupa tata, si jumatate american, dupa mama (Marea fiind asadar SUA!).

 Ca o nota subiectiva de lectura, as spune, cu admiratie, ca marele leu al politicii britanice a stiut ca nimeni altul dintre contemporanii sai, sa imbine in mod armonios sentimentele si politica (cum o faceau altadata institutiile monarhice, prin casatoriile politice!), adunand in juru-i toate rubedeniile si lasand altora sa ingurgiteze stereotipul pretinsei lor separatii, absolute si absolutizante.

 Daca la acest capitol ar fi sa vorbim despre romani, Ceausescu a fost victima propriului orgoliu si al propriei obtuzitati politice, iar Basescu i-a calcat rapid pe urme, chiar depasindu-l. Ne-am autoizolat si ne autoizolam, rupand toate firele de sustinere, care ne leaga de cei asemanatori noua, prin latinitate, francofonie, pe linia traditiilor monarhice, a credintei crestin-ortodoxe (la aceasta din urma am stat intotdeauna cu spatele si la fel o facem si in prezent!) ori a altor nenumarate legaturi istorice. Dar aceasta-i o poveste urata, careia sper ca USL ii va pune punct, fiind o alianta a inimii si ratiunii…

Revenind, istoricii au distins amprenta churhilliana la toti succesorii fostului prim-ministru britanic, incepand cu Clement Attlee (cunoscut prin oficializarea legaturilor speciale cu marele partener maritim), pana in ziua de astazi, prin rezervele fata de adoptarea euro ori dispensele fata de neaplicarea unor prevederi ale tratatelor de integrare europeana. Spre deosebire de insulari, continentalii, este neonorant si neplacut pentru a le-o spune, au facut dovada unui masochism politic si a unei vulnerabilitati la manipulare de-a dreptul prostesti. Toate slabiciunile lor , care au fost copios speculate, au venit din zonele emotiilor si orgoliilor de factura egoista, calcand in picioare toate legaturile fraterne (care ar fi putut fi tot atatea sustineri) dintre membrii familiei europene.

 Poate parea paradoxal ce spun, dar primii care si-au revenit, iesind de sub vraja cuvintelor inselatoare au fost rusii. Dar cu ce cost! La fel ca al germanilor! Aceste asemanari de destine tragice sunt atat de ciudate incat multi istorici se intreaba daca nu cumva cele doua mari popoare si civilizatii au fost impinse in ruina de niste xenocratii asupra propriilor state si guverne. Ceea ce se poate spune insa cu certitudine este ca dictatura a condus, si intr-un caz si in celalat, la asemenea rezultate. Si cu aceasta, am venit pe terenul democratiei si la conexarea acesteia cu tema propusa.

 Democratia autentica inseamna ca deciziile Puterii sa nu se poata sustrage controlului social (exprimat in principal prin opinia publica, presa si, mai ales, electorat) si politic (prin Opozitie). Pentru cazurile in care acest lucru se intampla, exista un singur nume, indiferent de ambalajul politic folosit: dictatura! Evolutia catre un asemenera regim nedemocratic este favorizata in cel mai inalt grad de crearea in cadrul sistemului politic a unei pozitii de comanda supreme si de posibilitatea acapararii acesteia in mainile unei singure persoane. Orice Putere este reprezentanta Natiunii, dar nu este Natiunea insasi, motiv pentru care aceasta din urma trebuie sa aibe la dispozitie instrumente constitutionale de a o revoca pe prima, in situatii de autonomizare a unor decizii care o decredibilizeaza si o delegitimeaza national.

Plecand de la asemenea premise, se pot pune cu limpezime in lumina argumentele pentru care Europa nu are nevoie de un presedinte ales la scara continentala. In primul rand, pentru ca distanta pe verticala puterii intre o asemenea pozitie supranationala si cetatean este imensa, in timp ce statele nationale devin niste simple relee sau cutii de rezonanta, democratia putand astfel deveni, vorba poetului, „o vorba de dansii inventata”. In al doilea rand, pentru ca o astfel de putere hipercentralizata aduce cu sine niste relatii de tip comanda-raport (exact ca in cazurile statelor totalitare), ceea ce ar putea deasemenea insemna, asa cum s-a vazut deja in istorie, sfarsitul democratiei. In fine, crearea unui astfel de pol de comanda la nivel continental ar deveni sinonima cu generarea unui „calcai al lui Ahile” pentru democratie, menit pentru a o expune si a o infrange cu usurinta. Sau, daca vreti, ar fi acelasi gen de nechibzuinta cu a-ti pune toata puterea, mai mult sau mai putin samsonica, intr-un fir de par…


Din caruselul ideilor politice

10/06/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Uf, ce vremuri canicularde, mon cher, ca pana si ideile au inceput sa aiba fierbinteli! Ia hai  sa ne suim noi intr-un carusel (poate chiar intr-unul din alea marca Bilderberg, in care am vazut ca se da, in aceste zile, clientela subtire, la Saint Moritz), si sa ne invartim, cand la stanga, cand la dreapta, poate ne mai racorim nitel. Si, poate, satui de atata criza, ne mai clatim si privirile cu lumea vazuta de sus…

Asa… Dar ce-s cu reclamele alea luminoase care se vad pe blogul unui lider social democrat, fost ministru si prim-ministru, actual blogger?! Baiete, opreste, rogu-te, sa ma dumiresc… Aha, niste oferte electorale, centriste, zice-se, „o doctrina unica britanico-americana a centrismului”, dupa cum se aude din portavocea unui boy, ce-si spune The Independent. Ia sa punem zoom-ul pe ele…

„Big Society”, „Organising for America”, „Blue Labour”… Frumoase si interesante concepte, nimic de zis. Ultimul pare chiar a se vrea a fi cel mai imbietor, ocupand prim-planul in vitrina blogului amintit (http://nastase.wordpress.com/2011/06/09/blue-labour-%e2%80%93-o-tema-de-gandire/).  Dar conceptele raman concepte, niste abstractiuni, atata vreme cat ele nu ies din manuale si nu prind viata, patrunzand in realitate. O stim de la Hegel, daca-mi aduc bine aminte din lecturile din tinerete, conceptul de caine nu musca.

 Bun, si atunci ce facem, cerem in continuare electoratului sa voteze niste concepte, atata timp cat nu exista nicio garantie ca acestea vor deveni realitati efective, palpabile si verificabile?! In acest caz, desigur, ne vom putea lauda ca nu stiu ce partid a castigat alegerile cu nu stiu ce concept, ca am imbogatit PR-ul si marketingul politic (sau alte capitole din cartile despre manipulare), dar nu vom avea niciun fel de tresariri sau remuscari pentru neimpliniri sau evazionarea conceptuala a realitatii, pentru ca nu va fi nimeni care sa ne traga la raspundere sau, eventual, sa ne ceara daune materiale si morale, in absenta unui stat puternic si capabil sa faca acest lucru.

 S-au spus deja 1001 de povesti despre stat si piata, ca statul ar fi cel mai prost administrator si ca piata s-ar autoregla, ba, mai mult, ni s-a cerut sa credem pe cuvant in religia privind libertatea absoluta a acesteia din urma si in pretinsa ei autocenzura morala (sic!), dar criza ne-a facut sa simtim pe propria piele ca egoismul si lacomia privata nu au niciun fel de limite.

 Sa intelegem ca dupa esecul dihotomiei stat-piata, Seherezada incearca, printr-o pirueta lingvistica si conceptuala, resuscitarea vechilor idiosincrazii si anateme prin inlocuirea ultimului termen cu cel de “societate”?! Stiam ca situatiile-s “albastre” sau “roz”, dar si ca munca ar putea fi… “albastra” ma cam pune in incurcatura, ceea ce nu inseamna ca respectiva cianotizare nu s-ar si putea intampla, in absenta locurilor de munca, a cresterii si dezvoltarii…

Dar ceea ce este cel mai derutant este ca Blue Labour isi legitimeaza puternicul accent pe care-l pune pe „societate” prin asumarea schimbarii balantei dinspre o asa-zisa „suprematie a statului”.  Ori, nici Marea Britanie si nici SUA nu au cunoscut comunismul, care ar fi justificat o  asemenea tinta. Practic, „suprematia” la care se face trimitere este una falsa, establishmentul care ar fi putut-o genera fiind necunoscut si inexistent. Si, atunci?!…

Ceea ce vreau sa spun este ca posibila inventare a unei noi opozitii, de tipul stat-societate, ar fi una la fel de speculativa cum a fost si cea dintre stat si piata, pentru ca statul social este cea mai inalta forma de organizare a societatii, in interesul deopotriva al cetateanului si al comunitatii. Baiete, ia schimba sensul invartelii, ca m-ai ametit…

Oho, dar ce fel de marfa se afla pe taraba ideilor unui europarlamentar, din piata Contributors?! A-a-a, da, m-am lamurit, de fapt negutatorul nostru vinde ideile fostului prim-ministru britanic, Tony Blair, care a propus, in The Time, alegerea directa de catre toti cetatenii continentului a unui presedinte pentru Europa (http://www.contributors.ro/sinteze/un-presedinte-pentru-europa/). Ia sa o cantarim putin…

Pai, judecand prin prisma istoriei, o astfel de propunere este una proasta, pentru ca, daca i se va da curs, UE va calca pe urmele URSS-ului. Privind-o insa prin ochii initiatorului, aceasta este, de fapt, un lucru pe care stie cel mai bine sa-l faca Tony Blair si altii ca el, acela de a intinde capcane orgoliului politic.

Mai mult decat in lumea de ieri, in cea de astazi, cand presedintii se aleg la televizor, oricand se va gasi o mana de ticalosi pentru a sprijini un ticalos si mai mare sa ajunga stapanul absolut al Europei.

Pentru a intelege mai bine, priviti in jur, si veti vedea cum produsele gandirii si muncii voastre, indiferent de domeniu si numele lor (de la produse de subzistenta si habitat, pana la sateliti, rachete, nave cosmice etc.) pot ajunge in mainile unui singur om, deloc sofisticat intelectual dar cu aroganta de supra-zeu, pentru a le folosi, ati ghicit, chiar impotriva voastra.

Europa nu trebuie sa ajunga o federatie, nici chiar ca SUA, ci sa aspire catre o confederatie, in care puterea membrilor sa fie mai mare decat a centrului. Este o garantie pentru libertatea cetatenilor si pentru suveranitatea statelor nationale. Europa nu trebuie sa mai experimenteze formele de organizare supracentralizata (ar fi si unul dintre atuurile superioritatii ei).

In plus, nu ar trebui ignorata interpretarea in cheie confruntationista a unui asemenea semnal (“ulii” de toate culorile nu vor lasa sa le scape un asemenea prilej). In concluzie, ideea lui Blair miroase de la o posta a comunism sadea. Baiete, opreste, ajunge pentru astazi!


Cu ochii pe Grecia si cu gandul la Romania

06/06/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Sub titlul „Program Economic Alternativ in Grecia?”, presedintele Consiliului National al PSD, Adrian Nastase, prezinta, reflexiv si preocupant, programul economic al opozitiei elene la criza din Grecia. Recomand postarea de pe blogul acestuia si comentariile care-o insotesc (http://nastase.wordpress.com/2011/06/05/program-economic-alternativ-in-grecia/#comments). Pe marginea acestora, cateva opinii proprii de principiu. 

Studiul de caz pe exemplul crizei din Grecia are o importanta globala, deoarece, imi pare rau sa o spun, are toate caracteristicile unui experiment care in niciun caz nu este unul national. Vom vedea daca va fi sau nu un precedent de (in)solvabilitate, la ce scara, cu ce costuri, inclusiv politice, si cu ce consecinte.

Pana atunci insa mi se pare ca vechea dihotomie stanga-dreapta si-a pierdut relevanta in abordarile economice (si nu numai). Criza financiara pare sa fie si o criza a modelelor ideologice de solutionare (a se vedea nu numai cazurile Greciei ori Spaniei, dar si cele ale SUA, Marii Britanii etc.).

Nu cred ca se mai poate vorbi in termeni exclusivi despre politici de stanga si politici de dreapta, ci mai degraba despre un mix al acestora sau, cel putin, despre politici preponderent de stanga ori politici preponderent de dreapta.

Marele cusur al solutiilor de tip “stanga’ sau “dreapta” il reprezinta tocmai exclusivismul acestora, ocolirea caii de mijloc, a echilibrului, a unei sinteze nationale. Esecul etatizarii stangiste de dinainte de 1989 a fost speculat de dreapta, care a basculat economiile in sensul opus, de privatizare nelimitata.

Cu siguranta, daca economia nationala (?) a Greciei va executa comanda dreptei, care nu este decat una singura, “Privatizati! Privatizati! Privatizati!” (cu ideea subiacenta a defiscalizarii catre praguri anemiante pentru buget), grecii vor fi ingenuncheati, iar libertatea lor, ca tara si popor, va fi golita de orice continut economic.

Echilibrarea balantei public-privat este singura terapie de succes, pe termen lung, combinata cu politici fiscale si bugetare co-participative pentru stanga si dreapta (din acest ultim punct de vedere conceptul economic al USL reprezinta un exemplu productiv de concesii reciproce).


Contra-tema de vacanta: Constitutia prezidentiala

04/06/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Este destul de surprinzatoare iesirea intempestiva a lui Traian Basescu cu un proiect de constitutie prezidentiala. In primul rand, pentru ca nu am mai vazut un input atat de netemperat, venind dinspre Cotroceni, aplicat sistemului politic. In al doilea rand, pentru ca, venind la foarte scurt timp dupa lansarea viziunii economice a USL, se aseamana cu o nota reactiva, prin care tine sa adauge, pe ultima suta de metri, propria-i tema de vacanta. De fapt, o contra-tema.

O asemenea rata inalta de reactivitate (1) si radicalitate (2) ma conduce la ideea ca presedintele Basescu incearca sa recastige initiativa strategica si, implicit, sa recupereze agenda publica. Si, probabil, ultimul lucru prin care ar putea-o face ar fi sa-si lipeasca, intr-un colorit de atentie, propria-i “viziune constitutionala”, pe rucsacurile de vacanta ale clasei politice.

 Nu stiu cum ar explica psihologia politica o astfel de pulsiune, mai degraba virala decat virila, dar cred ca pe presedintele-jucator chiar il doare la competitie (ca de moderatie si democratie nici nu poate fi vorba!), din moment ce a ales sa joace o asemenea carte (ultima?), care este putin probabil sa fie castigatoare, judecand dupa inconsistenta argumentelor si  deranjul vizibil pe care l-a produs printre partenerii coalitiei de guvernare.

Nu voi comenta propunerile sefului statului de revizuire a Constitutiei. Au facut-o cu competenta critica numerosi politicieni, economisti, juristi… Este limpede ca sarjele constitutionale ale Presedintelui pe la flancurile celorlalte Puteri ale statului urmaresc desfiintarea separatiei si echilibrului acestora, cat si faptul ca astfel de incursiuni in zonele fiscale si bugetare tintesc legarea economiei de pripoanele numite deficit bugetar si datorie publica (ceea ce, in treacat fie spus, ar fi la fel de absurd ca si incercarea de a-ti opri din cursa propriul bidiviu, in mijlocul galopului hergheliei globale!). Dupa cum la fel de clar este ca prin desfiintarea prezumptiei de nevinovatie se pregateste vanatoarea de vrajitoare… As observa insa doar doua aspecte, care fac trimitere la viitor si, respectiv, la trecut.

In ultimii ani, am fost obisnuiti cu lupta acerba dintre prezidentialism si parlamentarism, care a fost o constanta a vietii politice. Printre putinele dati insa, daca nu chiar pentru prima oara de dupa alegerile din 2008, ceva nou se intampla. Jocul politic nu se mai desfasoara intre doi, ci intre trei actori. Prin modificarea unilaterala a propunerilor Guvernului de revizuire a Constitutiei si trimiterea la Consiliul Legislativ a unui proiect prezidential, Traian Basescu a trasat de fapt o noua linie de confruntare, inapoia careia se afla singur, de aceasta data. Sa fie acesta un semn de rau augur?…

Proiectul Constitutiei prezidentiale 2011 mi-a amintit de vorbele dictatorului Ceausescu: “Am scris Constitutia cu mana mea, rand cu rand”. De curiozitate, m-am uitat la istoricul modificarilor Constitutiei din 1965, care a inlocuit-o pe cea din 1952. Ei bine, pana in 1986, deci intr-un intreval asemanator celui scurs de la Revolutie, Ceausescu a modificat Constitutia de nu mai putin zece ori: de cate doua ori in 1968 si in 1974, si cate o data in 1969, 1971, 1972, 1975, 1979 si 1986.

Cred ca este de prisos sa mai spun ca fiecare dintre modificarile enumerate a reprezentat cate o treapta in centralizarea si consolidarea puterii dictatoriale a lui Ceausescu. Se pare ca Traian Basescu incearca sa “arda” etapele, prin extensia si profunzimea modificarilor constitutionale initiate, motiv pentru care nu cred sa mai existe vreun naiv care sa nu-si dea seama unde ne va duce Constitutia prezidentiala…