de Fragmentarium Politic, Ideas.ro
“- Adevarul nu se confunda intotdeauna cu dreptatea.
– Unde ai citit asta?
– In toate cartile bune…”
(William Faulkner – “Lectia de chimie”)
Marturisesc ca, spre rusinea mea (iar acest lucru il spune un mare iubitor de literatura), prima data, undeva pe la inceputul anilor ’90, am citit cuvintele faulkneriene despre adevar si dreptate in “Dilema” lui Andrei Plesu. Am fost patruns de la inceput de sensul lor inefabil. Acestui fapt ii datorez, probabil, si neincrederea cu care mai tarziu am privit la ceea ce s-a numit Alianta”D.A.”, ceea ce m-a ferit, intrucatva, sa impartasesc dezamagirea celor care au votat-o. Dar aceasta este o alta poveste. Cert este ca, revenind si reflectand de nenumarate ori asupra lor, am hotarat ca, azi, sa le folosesc drept motto la cele ce voi spune mai jos.
Se spune ca un ins de teapa lui Traian Basescu, cu ambitii mari si fara morala, nu-i bine sa pariezi, si ca cel mai bun lucru ar fi sa nu-l creditezi cu niciun fel de asteptari, pentru a nu risca sa fii luat prin surprindere. Si totusi, romanii, si nu numai ei, au pariat in doua randuri pe Basescu. Parca pentru a razbuna o asemenea contra-regula, acele zile s-au dovedit atat de nenorocoase, incat continua sa-i urmareasca pe toti si acum.
Asadar, am ajuns s-o traim si p-asta… Traian Basescu a declarat, pe 22 iunie (zi in care, in 1941, Germania nazista declansa Operatiunea Barbarossa, de invazie a URSS, iar Generalul Ion Antonescu dadea Armatei celebrul ordin: “Ostasi, va ordon: Treceti Prutul!”) ca abdicarea Regelui Mihai a fost un act de tradare a interesului national, ca responsabilitatea pogromurilor antisemite ii apartine regelui, care era sef al statului, si ca fostul suveran a fost “sluga rusilor”.
Aceste afirmatii ale presedintelui Basescu sunt si pot fi interpretate din doua puncte de vedere opuse. Primul curent de opinie, nu foarte vocal, aproape chiar ca un murmur, dar care nu tine de numar, spune cam asa: “Da, fara sa fie un geniu si poate fara sa vrea, Basescu a spus un adevar, asa cum graieste uneori si gura pacatosului!” Argumentele, nu stiu daca si suficiente, tin de o serie de fapte istorice incontestabile. Nu regele era capul statului? Nu suveranul l-a inaltat pe generalul Ion Antonescu la gradul de maresal, dupa doua luni de razboi, la 22 august 1941, in semn de motivare si recunoastere a meritelor militare ale acestuia? Cand sortii razboiului s-au schimbat, nu monarhul a dispus arestarea primului sau ministru, intoarcerea armelor, necomutarea pedepsei cu moartea pentru o serie de generali si permiterea luarii in captivitate a mii si mii de militari romani, aflati pe Frontul de Est?
Unele speculatii merg si mai departe, si ele se intemeiaza pe recunoasterea de catre playboy-ul rege Carol al II-lea a faptului ca pornirile sale extrem de lumesti se datorau (con)stiintei, via Lupeasca spun gurile rele, ca punctul terminus al monarhiei era aproape, locul regilor urmand a fi luat de catre presedinti (aluzie la tavalugul rosu, care venea dinspre Rasarit), si ca ar fi fost o prostie sa-si sacrifice viata privata de dragul unui efemer rang regal. Despre astfel de “iluminari” s-a insinuat ca nici Regele Mihai nu ar fi fost strain, caruia i-ar fi fost transmise pe linie paterna, iar argumentul pentru care tanarul rege nu a fugit din tara, asa cum a fost sfatuit de unele case regale europene, ar fi fost ca nu ar fi vrut sa fie un rege sarac, dar si asigurarilor primite ca abdicarea va fi rezultatul unui targ (argumentul economic modeland astfel, chipurile, pe cel ideologic!). Cat priveste pretinsa raspundere regala pentru Holocaust, afirmatia este ridicola, daca nu chiar de-a dreptul grotesca, cunoscut fiind ca iubita regelui Carol al II-lea, viitoare mama vitrega a Regelui Mihai, era fiica unui farmacist evreu, Nicolas Grunberg.
A doua cheie de interpretare este un autentic ecou al indemnului filosofului Stephane Hessel, “Indignati-va!” (“Indignez-vous!”) si da adevarata masura asupra felului in care societatea romaneasca a primit declaratiile lui Basescu despre regele Mihai.
(Va urma)