Din caruselul ideilor politice

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Uf, ce vremuri canicularde, mon cher, ca pana si ideile au inceput sa aiba fierbinteli! Ia hai  sa ne suim noi intr-un carusel (poate chiar intr-unul din alea marca Bilderberg, in care am vazut ca se da, in aceste zile, clientela subtire, la Saint Moritz), si sa ne invartim, cand la stanga, cand la dreapta, poate ne mai racorim nitel. Si, poate, satui de atata criza, ne mai clatim si privirile cu lumea vazuta de sus…

Asa… Dar ce-s cu reclamele alea luminoase care se vad pe blogul unui lider social democrat, fost ministru si prim-ministru, actual blogger?! Baiete, opreste, rogu-te, sa ma dumiresc… Aha, niste oferte electorale, centriste, zice-se, „o doctrina unica britanico-americana a centrismului”, dupa cum se aude din portavocea unui boy, ce-si spune The Independent. Ia sa punem zoom-ul pe ele…

„Big Society”, „Organising for America”, „Blue Labour”… Frumoase si interesante concepte, nimic de zis. Ultimul pare chiar a se vrea a fi cel mai imbietor, ocupand prim-planul in vitrina blogului amintit (http://nastase.wordpress.com/2011/06/09/blue-labour-%e2%80%93-o-tema-de-gandire/).  Dar conceptele raman concepte, niste abstractiuni, atata vreme cat ele nu ies din manuale si nu prind viata, patrunzand in realitate. O stim de la Hegel, daca-mi aduc bine aminte din lecturile din tinerete, conceptul de caine nu musca.

 Bun, si atunci ce facem, cerem in continuare electoratului sa voteze niste concepte, atata timp cat nu exista nicio garantie ca acestea vor deveni realitati efective, palpabile si verificabile?! In acest caz, desigur, ne vom putea lauda ca nu stiu ce partid a castigat alegerile cu nu stiu ce concept, ca am imbogatit PR-ul si marketingul politic (sau alte capitole din cartile despre manipulare), dar nu vom avea niciun fel de tresariri sau remuscari pentru neimpliniri sau evazionarea conceptuala a realitatii, pentru ca nu va fi nimeni care sa ne traga la raspundere sau, eventual, sa ne ceara daune materiale si morale, in absenta unui stat puternic si capabil sa faca acest lucru.

 S-au spus deja 1001 de povesti despre stat si piata, ca statul ar fi cel mai prost administrator si ca piata s-ar autoregla, ba, mai mult, ni s-a cerut sa credem pe cuvant in religia privind libertatea absoluta a acesteia din urma si in pretinsa ei autocenzura morala (sic!), dar criza ne-a facut sa simtim pe propria piele ca egoismul si lacomia privata nu au niciun fel de limite.

 Sa intelegem ca dupa esecul dihotomiei stat-piata, Seherezada incearca, printr-o pirueta lingvistica si conceptuala, resuscitarea vechilor idiosincrazii si anateme prin inlocuirea ultimului termen cu cel de “societate”?! Stiam ca situatiile-s “albastre” sau “roz”, dar si ca munca ar putea fi… “albastra” ma cam pune in incurcatura, ceea ce nu inseamna ca respectiva cianotizare nu s-ar si putea intampla, in absenta locurilor de munca, a cresterii si dezvoltarii…

Dar ceea ce este cel mai derutant este ca Blue Labour isi legitimeaza puternicul accent pe care-l pune pe „societate” prin asumarea schimbarii balantei dinspre o asa-zisa „suprematie a statului”.  Ori, nici Marea Britanie si nici SUA nu au cunoscut comunismul, care ar fi justificat o  asemenea tinta. Practic, „suprematia” la care se face trimitere este una falsa, establishmentul care ar fi putut-o genera fiind necunoscut si inexistent. Si, atunci?!…

Ceea ce vreau sa spun este ca posibila inventare a unei noi opozitii, de tipul stat-societate, ar fi una la fel de speculativa cum a fost si cea dintre stat si piata, pentru ca statul social este cea mai inalta forma de organizare a societatii, in interesul deopotriva al cetateanului si al comunitatii. Baiete, ia schimba sensul invartelii, ca m-ai ametit…

Oho, dar ce fel de marfa se afla pe taraba ideilor unui europarlamentar, din piata Contributors?! A-a-a, da, m-am lamurit, de fapt negutatorul nostru vinde ideile fostului prim-ministru britanic, Tony Blair, care a propus, in The Time, alegerea directa de catre toti cetatenii continentului a unui presedinte pentru Europa (http://www.contributors.ro/sinteze/un-presedinte-pentru-europa/). Ia sa o cantarim putin…

Pai, judecand prin prisma istoriei, o astfel de propunere este una proasta, pentru ca, daca i se va da curs, UE va calca pe urmele URSS-ului. Privind-o insa prin ochii initiatorului, aceasta este, de fapt, un lucru pe care stie cel mai bine sa-l faca Tony Blair si altii ca el, acela de a intinde capcane orgoliului politic.

Mai mult decat in lumea de ieri, in cea de astazi, cand presedintii se aleg la televizor, oricand se va gasi o mana de ticalosi pentru a sprijini un ticalos si mai mare sa ajunga stapanul absolut al Europei.

Pentru a intelege mai bine, priviti in jur, si veti vedea cum produsele gandirii si muncii voastre, indiferent de domeniu si numele lor (de la produse de subzistenta si habitat, pana la sateliti, rachete, nave cosmice etc.) pot ajunge in mainile unui singur om, deloc sofisticat intelectual dar cu aroganta de supra-zeu, pentru a le folosi, ati ghicit, chiar impotriva voastra.

Europa nu trebuie sa ajunga o federatie, nici chiar ca SUA, ci sa aspire catre o confederatie, in care puterea membrilor sa fie mai mare decat a centrului. Este o garantie pentru libertatea cetatenilor si pentru suveranitatea statelor nationale. Europa nu trebuie sa mai experimenteze formele de organizare supracentralizata (ar fi si unul dintre atuurile superioritatii ei).

In plus, nu ar trebui ignorata interpretarea in cheie confruntationista a unui asemenea semnal (“ulii” de toate culorile nu vor lasa sa le scape un asemenea prilej). In concluzie, ideea lui Blair miroase de la o posta a comunism sadea. Baiete, opreste, ajunge pentru astazi!