Europa nu are nevoie de un „calcai al lui Ahile”

13/06/2011

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Mark Twain spunea ca omul este precum luna, are intotdeauna o fata nevazuta, care ramane necunoscuta privitorilor. In politica globalista (si globalizanta) acest lucru este cu atat mai adevarat. Am terminat recent de citit memoriile lui Winston Churchill si ceea ce m-a impresionat a fost o fraza repetata a acestuia, cum ca daca va fi sa aleaga intre Mare si Europa, va alege intotdeauna Marea. Ulterior, aceasta „doctrina” personala, cu iz sentimental si consecinte geopolitice, nu avea sa mai mi se para atat de surprinzatoare, dupa ce insusi autorul acesteia isi dezleaga sarada, dezvaluind ca este doar pe jumatate englez, dupa tata, si jumatate american, dupa mama (Marea fiind asadar SUA!).

 Ca o nota subiectiva de lectura, as spune, cu admiratie, ca marele leu al politicii britanice a stiut ca nimeni altul dintre contemporanii sai, sa imbine in mod armonios sentimentele si politica (cum o faceau altadata institutiile monarhice, prin casatoriile politice!), adunand in juru-i toate rubedeniile si lasand altora sa ingurgiteze stereotipul pretinsei lor separatii, absolute si absolutizante.

 Daca la acest capitol ar fi sa vorbim despre romani, Ceausescu a fost victima propriului orgoliu si al propriei obtuzitati politice, iar Basescu i-a calcat rapid pe urme, chiar depasindu-l. Ne-am autoizolat si ne autoizolam, rupand toate firele de sustinere, care ne leaga de cei asemanatori noua, prin latinitate, francofonie, pe linia traditiilor monarhice, a credintei crestin-ortodoxe (la aceasta din urma am stat intotdeauna cu spatele si la fel o facem si in prezent!) ori a altor nenumarate legaturi istorice. Dar aceasta-i o poveste urata, careia sper ca USL ii va pune punct, fiind o alianta a inimii si ratiunii…

Revenind, istoricii au distins amprenta churhilliana la toti succesorii fostului prim-ministru britanic, incepand cu Clement Attlee (cunoscut prin oficializarea legaturilor speciale cu marele partener maritim), pana in ziua de astazi, prin rezervele fata de adoptarea euro ori dispensele fata de neaplicarea unor prevederi ale tratatelor de integrare europeana. Spre deosebire de insulari, continentalii, este neonorant si neplacut pentru a le-o spune, au facut dovada unui masochism politic si a unei vulnerabilitati la manipulare de-a dreptul prostesti. Toate slabiciunile lor , care au fost copios speculate, au venit din zonele emotiilor si orgoliilor de factura egoista, calcand in picioare toate legaturile fraterne (care ar fi putut fi tot atatea sustineri) dintre membrii familiei europene.

 Poate parea paradoxal ce spun, dar primii care si-au revenit, iesind de sub vraja cuvintelor inselatoare au fost rusii. Dar cu ce cost! La fel ca al germanilor! Aceste asemanari de destine tragice sunt atat de ciudate incat multi istorici se intreaba daca nu cumva cele doua mari popoare si civilizatii au fost impinse in ruina de niste xenocratii asupra propriilor state si guverne. Ceea ce se poate spune insa cu certitudine este ca dictatura a condus, si intr-un caz si in celalat, la asemenea rezultate. Si cu aceasta, am venit pe terenul democratiei si la conexarea acesteia cu tema propusa.

 Democratia autentica inseamna ca deciziile Puterii sa nu se poata sustrage controlului social (exprimat in principal prin opinia publica, presa si, mai ales, electorat) si politic (prin Opozitie). Pentru cazurile in care acest lucru se intampla, exista un singur nume, indiferent de ambalajul politic folosit: dictatura! Evolutia catre un asemenera regim nedemocratic este favorizata in cel mai inalt grad de crearea in cadrul sistemului politic a unei pozitii de comanda supreme si de posibilitatea acapararii acesteia in mainile unei singure persoane. Orice Putere este reprezentanta Natiunii, dar nu este Natiunea insasi, motiv pentru care aceasta din urma trebuie sa aibe la dispozitie instrumente constitutionale de a o revoca pe prima, in situatii de autonomizare a unor decizii care o decredibilizeaza si o delegitimeaza national.

Plecand de la asemenea premise, se pot pune cu limpezime in lumina argumentele pentru care Europa nu are nevoie de un presedinte ales la scara continentala. In primul rand, pentru ca distanta pe verticala puterii intre o asemenea pozitie supranationala si cetatean este imensa, in timp ce statele nationale devin niste simple relee sau cutii de rezonanta, democratia putand astfel deveni, vorba poetului, „o vorba de dansii inventata”. In al doilea rand, pentru ca o astfel de putere hipercentralizata aduce cu sine niste relatii de tip comanda-raport (exact ca in cazurile statelor totalitare), ceea ce ar putea deasemenea insemna, asa cum s-a vazut deja in istorie, sfarsitul democratiei. In fine, crearea unui astfel de pol de comanda la nivel continental ar deveni sinonima cu generarea unui „calcai al lui Ahile” pentru democratie, menit pentru a o expune si a o infrange cu usurinta. Sau, daca vreti, ar fi acelasi gen de nechibzuinta cu a-ti pune toata puterea, mai mult sau mai putin samsonica, intr-un fir de par…


%d blogeri au apreciat: