de Fragmentarium Politic, Ideas.ro
Scandalul generat de catre presedintele Basescu pe tema regelui Mihai, dar nu numai, pentru ca mesajele respective au fost din categoria celor cu fragmentatie, care lovesc in toate azimuturile, a suscitat si suscita numeroase reactii. Exista multa ipocrizie si lipsa de echilibru la cei care au rastalmacit afacerea rexgate in oricare dintre cele doua chei dihotomice (dupa ce unii, culmea, pe la mijlocul lunii iunie se „minunau” de ce romanii nu se „indigneaza”). Adevarul e ca, judecand prin prisma legii actiunii si reactiunii universale sau a compensatiei, harmalaia politica de acum (si, in general, de dupa 1989) este normala, pentru ca ea vine dupa decenii de tacere „mormantala”. Tocmai de aceea as privi cu condescendenta la cei care nu au elemente de comparatie adecvate si nici unitati de masura potrivite (pe care ti le dau numai experienta politica si intelepciunea de viata, dar si inaltimea, inclusiv morala, de pe care privesti in urma) pentru a cantari corect lucrurile.
Nu cred ca as gresi prea mult daca as spune ca iesirea intempestiva la rampa a lui Traian Basescu a devenit un cliseu, menit a abate atentia de la degradarea crescanda a puterii sale personale. Chiar daca monarhia este o forma de guvernamant consumata istoriceste (chiar si simpla observatie ca daca aceasta ar fi fost atat de progresista, precum o catalogheaza apologetii, SUA ar fi ales monarhia, nu republica, mi se pare revelatorie), nu inseamna ca trebuie sa o tratam cu lipsa de respect. In ceea ce-l priveste pe fostul rege Mihai, ar fi nepoptrivit si inutil sa-i inchin aici un cant de slava, pentru ca Majestatea Sa face parte din galeria sefilor de stat ai Romaniei, care merita pretuirea tuturor romanilor (as remarca numai ca si in cazul unui monarh, asa cum s-a vazut si la unii membri ai Casei Regale, sunt la fel de adevarate cuvintele ca nu te poate apara nimeni de tine insuti).
Daca ar fi sa formulez o concluzie, as incerca in primul rand sa ma ridic deasupra vuietelor basescianiste, si cred ca ceea ce as vedea ar putea vedea oricine de pe o asemenea pozitie: o incapacitate de a ne reconcilia cu noi insine si, de aici, cu ceilalti. Nici un om matur si echilibrat nu-si va putea nega sau uri copilaria, tineretea sau oricare etapa a vietii sale (chiar daca, politiceste si la scara unui stat, acestea s-ar putea numi, sa zicem, monarhie, comunism, capitalism etc.). Dimpotriva, momentele cand cineva a dus-o greu sunt momente de calire, de formare si de invataminte, si de ce nu, de mandrie pentru surclasarea acestora. Cred ca trebuie sa ne regasim stima de sine, stima nationala ( in paranteza fiind spus, as indemna sa privim cu luare aminte la Grecia, care nu a cunoscut comunismul, si iata unde a ajuns; nu sunt „fericit” ca noi am trecut prin purgatoriul comunist, dar aceasta experienta in sine ne-a ajutat sa vedem mai bine si racilele capitalismului, si sunt convins ca daca am fi avut aceeasi varsta capitalista ca a Greciei, i-am fi impartasit soarta mult mai devreme si intr-o forma mult mai grava, poate chiar letala).
Vad o incrancenare la unii partizani ai urii ideologice, care fac din deosebirile dintre stanga si dreapta un motiv perpetuu de conflict ireconciliabil, de lupta absurda, un fel de „noua lupta de clasa”. Cine impotriva cui?!… Noi impotriva noastra???!!! Intr-o vreme, circula chiar o anecdota despre dimensiunile unei asemenea absurditati, care spunea ca dictatorul Ceausescu s-a intors dintre morti pentru a-i lua cu el pe cei patru milioane de fosti membri de partid, intreband, precum Stefan cel Mare pe moldoveni, “Unde sunteti, comunistii mei?” Nu mica i-a fost insa surpriza cand i-a raspuns un numar de cateva ori mai mare, aproape intregul popor, pentru ca fiecare dintre cei pe care urma sa-l osandeasca a venit insotit de sot, sotie, copii, nepoti etc., nimeni nevrand sa-l piarda pe cel apropiat, asa ca odiosul a plecat inapoi singur… Desigur, comunismul nu se va intoarce (care, intr-adevar, a fost un capitalism de stat, intregul capital fiind detinut de catre stat, care era singurul si cel mai mare capitalist!), democratia ne-a creat destui anticorpi…
Privind nevoia reconcilierii cu altii, cred ca ar trebui sa luam exemplul NATO si al Europei, care si-au intors fata spre Rusia, fara de care nu pot exista nici unitate si nici securitate europene, nemaivorbind de avantajele economice si comerciale pe care le ofera gigantica piata rusa… Nimeni nu plange dupa URSS-ul de ieri, care nu este Rusia de astazi, dar de ce sa nu-i recunoastem ultimeia dreptul la schimbare, asa cum dorim sa ne fie recunoscut si noua?! Orice politica resentimentara nu este un sfetnic bun, pe final, fiind intotdeauna perdanta…
Fragmentarium Politic 