Despre alegerile la gramada si pe parale

Cat de „noua” va fi puterea care va iesi din urne in 2012 a inceput sa agite in mod serios PDL-ul, care, la o zi dupa partialele de la Neamt si Baia Mare, a dat semnalul inceperii luptei pentru stabilirea regulilor dupa care se va desfasura viitorul joc electoral. In pofida mercurului din termometre care a luat-o razna, gandul ca la anul s-ar putea confrunta cu o revolutie electorala a inceput sa dea frisoane diriguitorilor portocalii, care s-au si grabit sa scoata din palarie primii iepurasi electorali: comasarea alegerilor si schimbarea sistemului de vot.

Aparent, ideea comasarii alegerilor parlamentare cu cele locale pare a fi impartasita de toate partidele, in numele economiei de bani si de timp. Diferentele apar atunci cand se pune problema cum sa se faca aceasta comasare, cine pe agenda cui vine, vor fi aduse cele din toamna peste cele din vara sau invers? Pai, este vreo diferenta, s-ar putea intreba novicele, are acest detaliu vreo importanta, cand este evident ca este vorba despre aceeasi Marie, cu aceeasi palarie?! Pai cam este si cam are, i-ar putea raspunde incornoratul, itindu-si capul din detalii, pentru ca una e sa porti palaria pe partea stanga si alta pe cea dreapta!

Daca alegerile parlamentare din toamna ar fi aduse in vara, pentru a se desfasura in aceeasi zi cu cele locale, ar insemna ca vom avea alegeri legislative anticipate, idee sustinuta constant de catre opozitie, dar aprig si indelung contestata de catre puterea de dreapta, pentru umbrele pe care aceasta alternativa le-ar arunca asupra imaginii guvernarii. In mod practic, alegerile parlamentare anticipate vor reactualiza in mintea alegatorului toate relele Guvernului Basescu-Boc, de incompetenta, coruptie si clientelism, pentru a le cita doar pe cele din capul unei lungi liste. In schimb, chiar daca ar ridica probleme de legitimitate pentru primari si consilii judetene, ale caror mandate vor inceta incepand din iulie 2012, impingerea alegerilor locale peste cele parlamentare, din toamna viitoare, ar oferi oportunitatea consolidarii retelei de mituire/fraudare si experimentarii, cu acelasi succes, a recentului scenariu de la Neamt.

Datorita acestor efecte diametral opuse de „halo electoral”, sansele politice de realizare a comasarii celor doua tipuri de alegeri sunt minime. In acelasi timp, nu sunt de neignorat nici dificultatile de exercitare a votului propriu-zis. Parcurgerea „bibliei” pe care ar reprezenta-o numarul mare de formulare de vot va insemna marirea timpului de vot si obosirea alegatorului, implicit a grabei si superficialitatii acestuia (nemaivorbind de cea a comisiei electorale), susceptibile de a adauga o alta sursa de erori. Asemenea vicii ascunse ar fi insa inexistente in cazul comasarii alegerilor prezidentiale cu cele parlamentare, iar scaderea numarului de ani electorali ar insemna o importanta economie de resurse si o mai buna conjugare a celor doua puteri ale statului in cadrul unui ciclu electoral complet.

Privind preconizata schimbare a sistemului de vot, cred ca acest ultim ciclu parlamentar a spulberat dilema majoritar-proportional, in favoarea celui de-al doilea, a votului pe liste, care este mai democratic si care este practicat de majoritatea statelor europene (mai putin, dar nu cred ca pentru mult timp, de catre Marea Britanie si Franta). Sistemul majoritar (uninominal) ne-a aratat fara echivoc ce se intampla cand „invingatorul ia totul” (in general „cei cu parale”, cum semnala Ion Iliescu), care isi formeaza masini de vot si guverne stabile si puternice, dar al caror revers este ca nu le mai poti da jos oricate greseli ar face (inclusiv daca te duc pe marginea prapastiei) si oricat de mare ar fi protestul politic si social.

In demararea discursului politic pe aceasta tema se disting cateva pozitii. PDL  merge clar pe votul majoritar intr-un singur tur, caruia, in mod oarecum surprinzator, i se alatura si Victor Ponta, dar pozitia PSD este departe de a fi una omogena. Ion Iliescu a cerut in mod transant revenirea la votul pe liste, pentru a scoate alegerile de sub zodia banului, iar Adrian Nastase a evocat pe blogul personal, nu cu foarte mult timp in urma, ideea votului mixt, dupa model german, care imbina votul uninominal cu votul pe liste. Interesant este si un alt fapt, care, chiar daca este rezultatul susceptibilitatilor minoritariste, da un semnal foarte prost pentru unitatea si longevitatea coalitiei de guvernare. Este vorba de pozitia UDMR, exprimata de Kelemen Hunor, care a anuntat ca formatiunea maghiara sustine comasarea alegerilor si un vot mixt, care presupune atat colegii uninominale, cat si liste nationale. Cel mai probabil, daca se va produce, jonctiunea Nastase-Hunor va impune adoptarea sistemului mixt de vot (de remarcat si ca primul i-a aratat celui de-al doilea o apreciere nedisimulata, declarand ca ar fi singurul pe care l-ar vedea intr-un viitor guvern alternativ). Pana atunci, sa ne asteptam la multi alti iepurasi (eventual soparle), vopsiti fie in verde, fie in portocaliu, fie in roz cu picatele, potrivit unei cromatici de partid invocate de purtatorul de cuvant al PDL…

Accidentul electoral din Neamt

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Nu voi incerca sa fac o alta chirurgie postelectorala in cazul partialelor parlamentare din Neamt si Maramures, acest lucru l-a facut Adrian Nastase pe blogul sau (http://nastase.wordpress.com/2011/08/22/9-lectii-ale-unei-batalii-electorale/), cu precizia si siguranta cu care ne-a obisnuit. As dori insa sa adaug trei idei, poate mai laturalnice, poate care tin mai mult de psihologia electorala a evenimentului si a imprejurarilor, decat de fenomenul in sine, dar care nu au mai fost spuse si care ar putea intregi tabloul intelegerii rezultatului inregistrat la alegerile din Neamt.

In primul rand, ceea ce s-a intamplat in Neamt nu a fost, in opinia mea, un test, ci un accident electoral, care nu are si nu poate avea relevanta premonitorie pe care, propagandistic, i-o atribuie Traian Basescu, atunci cand spune ca USL este si va fi un esec electoral. Un accident este o intamplare, produsa in urma unui concurs neprevazut de imprejurari, care, probabilistic, nu permite degajarea unui sens, asa cum s-a grabit si Sebastian Lazaroiu sa „proiecteze”, pe baza unui fapt incidental, o probabilitate „zero” (!) ca USL sa obtina 50% in alegerile generale. Orice sociolog stie ca un trend se poate desprinde numai dintr-o masa de evenimente. In mod evident, in fiecare din cele doua exemple avem aceeasi propaganda amagitoare a PDL, izvorata din cosmarul pierderii inevitabile a puterii, dupa un sir lung de erori si abuzuri, care ne-au aruncat dintr-o criza in alta. Un tertip de influentare a psihologiei electorale…

In al doilea rand, ar trebui avut in vedere ca alegerile din Neamt au venit pe fondul unei tragedii, cea a disparitiei premature a regretatului Victor Surdu, deputatul PSD pentru al carui loc s-a desfasurat scrutinul in cauza. Ca si in cazul prabusirii unui pom falnic, in locul caruia nu poate creste peste noapte altul pe masura, golul lasat de deputatul PSD nu a putut fi umplut, politic, parlamentar si organizatoric, iar aceasta cadere de ritm s-a transmis foarte repede la nivelul psihologiei electorale.

In al treilea rand, este vorba despre un joc al esaloanelor sau, mai bine zis, de o asimetrie a acestora, in care cel din activitate este intotdeauna favorizat, comparativ cu cel din rezerva (si aici s-ar putea vorbi de o greseala tactica a PSD). Candidatul PDL a venit de pe o pozitie activa de putere, de secretar de stat in Ministerul Agriculturii, spre deosebire de cel in rezerva al USL, de „fost”, chiar daca similar,  or, dupa cum se stie, „functia doboara gradul„! Pe cine sa aleaga electorii rurali, cand in fata lor vine cel care, purtand insemnele puterii agricole, le promite marea cu sarea?!… Din nou, o chestie simpla de psihologie electorala. Concluziile, daca sunt, se impun de la sine…

Demonizarea presei si patologia puterii

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Cei mai multi dintre anatomistii puterii sunt de acord ca recursul la demonizarea presei se poate numara printre ultimele linii de aparare ale regimurilor de dictatura sau, intr-o exprimare de catifea, cu democratii escamotabile. In mod surprinzator, sprijinindu-se pe un articol al lui Mircea Cartarescu din EVZ, Vladimir Tismaneanu construieste pe Contributors.ro o astfel de reduta pentru supravietuirea regimului neoliberalist al lui Traian Basescu. Folosind tonuri inchise la adresa opozitiei democratice (USL) si o suita de sofisme pentru „albirea” democratiei puterii de dreapta (PDL&Co), cel care-si asuma ingrata sarcina de politolog de serviciu al Cotroceniului tinteste demonizarea presei, pe care o acuza de “partinitate” si “anti-intelectualism”.

Trecand peste faptul ca astfel de afirmatii hazardante se pot dovedi prejudiciante pentru prestigiul oricarui intelectual, cateva observatii clarificatoare sunt necesare pentru iesirea din malversatie sau confuzie. Peste niste simple opinii s-ar putea trece cu usurinta cu vederea, ca peste multe altele, dar nu si in cazul de fata, unde acestea capata o alta statura, aproape oficioasa, ca urmare a apartenentei autorului la think-tank-ul informal al puterii, cunoscut sub numele de „intelectualii lui Basescu„, ceea ce le face simptomatice pentru maladiile „sistemului ticalosit”.

 Printr-o definitie negativa, presa nu este libera si democratica daca nu este critica si nu este diversa sub aspectul ideilor social-politice. Atributele in cauza sunt cu totul fictive in situatia unei prese care ar lustrui puterea. Orice discurs contrar acestei axiome ar fi o sporovaiala cinica si fara rost. Strategia de a demoniza presa in bloc ar fi fost ultimul lucru la care m-as fi putut gandi ca ar fi posibil in democratie. Din pacate, acest lucru se pare ca este posibil, din moment ce retraim acelasi discurs demonizant, proiectat de catre comunisti, dupa 1945, asupra presei libere. Deosebirea e ca acum demonizarea nu mai vine de la stanga, ci de la dreapta, aceasta fiind transmisa de la parintii comunisti la odraslele capitaliste, precum o mostenire. Sa fie oare acest cerc vicios un blestem pentru Romania?!…

 Noua “partinitate” (V.T.) si “anti-intelectualismul” (sic!, M.C.) atribuite presei sunt niste aberatii conceptuale si niste inventii faptice. Cu siguranta, Cartarescu habar nu are de sensul peiorativ/reductionist al “intelectualismului” (altfel ar fi evitat riscul capcanei semantice a unei asemenea „isme„), dar nici ca respectul este o relatie sociala, in cadrul careia trebuie sa respecti pentru a fi respectat. Culmea speculatiei lui Tismaneanu este legarea asa-zisei partinitati de impotrivirea democratica la proiectele discretionare ale puterii, fals prezentate ca fiind de “renovare a spatiului public si a societatii romanesti in genere”. Ce-i drept, consimtind parca si partial la neinspiratia tezei, autorul modifica titlul, inlocuind conceptul de  „noua partinitate” cu sintagma „patologia presei„, ceea ce nu schimba insa fondul problemei.  Pot fi oare asemenea proiecte opera unui singur om, fara dezbatere sociala sau fara consultarea opozitiei parlamentare, care vrea sa fericeasca poporul cu de-a sila, dar acesta este atat de “neperformant” incat nu poate pricepe?!… Oare jurnalistul “onest” este partizanul puterii, care urmeaza o “linie de presa” in stilul faimoasei linii politice bolsevice de altadata (asa cum insinueaza subtextul demonizarii) sau este cel care este “partinic” interesului social?! O, tempora, o, mores!

Nu cunosc o alta definitie a dictaturii in afara celei din dictionar, dar daca se vrea sa fie denumite altfel pretentiile si actiunile unei suprastructuri politice supraordonate si autonomizate in raport cu baza sociala, de a impune si dicta, in pofida opozitiei parlamentare si a vointei publice ori de a pune un calus de “securitate” in gura presei, atunci ar trebui schimbat dictionarul! V-as invita sa observam impreuna ca presa nu are absolut nicio vina guvernamentala pentru starea de criza crescanda din ultimii ani, ca ea nu este decat o oglinda sociala in care orice putere ar trebui sa se priveasca (iar daca nu-i place ceea ce vede nu ar trebui sa o sparga, furioasa, precum Imparateasa cea Rea!), dar si sa fiti de acord ca, pe baza marturiilor istorice de pana acum cel putin, demonizarea nu este altceva decat o anticamera a punitivitatii. Sa ne amintim ca si dictatorul Nicolae Ceausescu si-a demonizat unul dintre opozantii celebri (Ion Iliescu) aruncand asupra acestuia aceeasi anatema de “intelectualism”. Diversitatea si contrariile sporesc importanta si acuratetea dialogului, nu il anuleaza, iar ideile care trec prin sau de purgatoriul presei sunt cu atat mai valoroase.

(Vezi, http://www.contributors.ro/cultura/apocalipsa-valorilor-mircea-cartarescu-despre-patologiile-presei-si-anti-intelectualism/)

Revoltele britanice si bumerangul neoliberalismului: tunelul, biciul si zaharelul falsilor multiculturalisti

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Incepand de sambata seara, cand au debutat, am urmarit cu ingrijorare violentele si jafurile din Marea Britanie si le-am privit cu compasiune pe victimele acestora. Ceea ce am vazut, din relatarile de la fata locului sau din imaginile care circula pe internet, mi-a amintit de Huliganiada romaneasca din 13 iunie 1990 (al carei efect civic, din urmatoarele doua zile, a fost nedrept botezat “mineriada”), mai exact un atac al extremei drepte asupra tinerei democratii post-revolutionare, prin care se tintea rasturnarea scorului zdrobitor obtinut de fortele democratice in primele alegeri libere, din luna mai a aceluiasi an. Bine, bine, mi-am spus trecand peste respectiva paranteza din istoria nationala traita, dar cum de este posibil un asemenea eveniment, sub forma BlackBerryadei britanice (denumirea vine de la cea a Messengerului prin care au comunicat huliganii), intr-o tara matura democratic si dezvoltata economic?!… Multe din analizele si comentariile pe seama celor petrecute s-au intemeiat, sociologiceste, pe o suma de observatii sistematice, dar, politiceste, putine dintre acestea au reusit sa nu se lase orbite de reflectorul actualitatii si sa distinga radacinile fenomenului in conul de umbra care se intinde pe cateva decenii. Adevarul este mult mai simplu, dar, asa cum se intampla adesea cand acesta este langa noi, nu reusim sa-l vedem si sa-l intelegem…

Daca sunt puse cap la cap, numeroasele “incidente” din viata publica internationala, implicand rasa, etnia sau religia, carora, istoric, li s-au dat doar explicatii conjuncturale, conduc catre un sens, sub aspect emotional si psihologic, aliniindu-se, aidoma liniilor de camp magnetic, dupa niste vectori politici modelatori. Raportarea acestui sir de fapte istorice la spatiile national-statale in care imigratia a fost intens stimulata politic (implicit modificarea balantei demografice indigene) releva ca sandwich-ul multirasial, multietnic si multireligios este o constructie politica neoliberalista, ale carui scop si obiective politice sunt asemanatoare purificarii rasiale de sorginte nazista, numai ca acum vectorul rasial, re-originat in neoliberalism, este intors invers, impurificarea, politizata, lovind la fel de criminal. Pentru a nu exista confuzii, subliniez acelasi lucru pe care l-au facut multi altii: multiculturalismul, ca fenomen indisociabil de globalizare, este benefic si de neocolit in secolul XXI. Problemele incep sa apara din momentul infestarii politice a multiculturalismului, respectiv al incercarilor neoliberaliste de a scoate acest fenomen din sfera schimburilor de orice fel si a-l aduce in cea a geopoliticii si geostrategiei, pentru a face din el un factor de putere si de propulsie in cursa catre suprematia mondiala.

In goana dupa profit maxim si cu costuri sociale minime, politicile neoliberaliste au folosit de-a lungul timpului multiculturalismul ca pe un tunel politic, prin care cohorte de imigranti, preponderent de culoare, au fost aduse in America si Europa, folosind, ca orice dresor, zaharelul, sub forma unei prajituri imense, consumerismul, care, asezata ademenitor la capatul tunelului, i-ar putea hrani in egala masura pe toti, si biciul, intruchipat de conceptul politically correct. Ceea ce vedem acum in Londra, este o neasteptata intoarcere a garbaciului politic de pe spinarile celor care maraiau la inselatoria neoliberalista a consumerismului „multicultural” (sau „multilateral dezvoltat”, pe limba comunismului) pe cele ale imigrantilor. Risipirea utopiei consumeriste si caderea mastii multiculturaliste a neoliberalismului au starnit confuzie si revolta. In mod vadit, bula speculativa a consumerismului s-a spart o data cu cea a cresterii fara dezvoltare, de tip neoliberalist: “prajitura” nu este pentru toti!

Cel putin din perspectiva reactiilor politice, juridice si politienesti, valul de violente si jafuri care i-a lovit pe insulari ridica si o alta problema, cea a respectarii drepturilor omului. Va rezista democratia britanica in fata tentatiilor autoritariste sau va deveni un pretext de persecutii si abuzuri impotriva unor presupusi huligani, ca intr-o presupusa democratie, in care deasupra capului fiecarui cetatean va atarna prezumtia de vinovatie, ca in patania biciclistilor care, plimbandu-se pasnic prin Manchester, s-au trezit, din senin, maltratati de politie?! Judecand dupa tinta lor de criminalitate pura si dupa absenta oricaror revendicari politice, “BlackBerryada”, prin ea insasi, nu a fost un atac la adresa sistemului. Plutoanele de tineri rapperi de culoare, care spargeau si jefuiau razand, habar nu aveau de programe sau regimuri politice, de stanga sau dreapta etc., ci ei o faceau pentru ca pentru asa ceva fusesera convocati (la o ora a surprinderii maxime, ce parca s-ar fi inspirat din atacul de la Abbotabad!), dar, mai ales, pentru ca stiau ca actiunile politiei vor fi paralizate de catre corectitudinea politica. O analiza la cald este un joc periculos, comenta BBC, dar si mai periculoase ar fi analizele ghidate dupa aparentele induse. Asemanari multiple cu unele acte de violenta din US sunt evidente, dar cea mai nelinistitoare este posibilitatea ca minoritati etnice inarmate (US) sau suficient de vocale si de active infractional (UK) sa terorizeze si sa controleze majoritatea populatiei. Pe de alta parte, in campul reflectiei politice se aprinde si beculetul rosu al unui posibil efect pervers: daca masurile guvernamentale post-criza vor viza nu numai minoritatea infractoare ci si majoritatea onesta, ar fi nu numai o mare incorectitudine politica, dar si o inchidere a celuilalt brat al menghinei in care va fi prinsa populatia. “Vom readuce ordinea pe strazi” (David Cameron) poate insemna multe lucruri, intre care si inducerea psihologica a reflexului de teama vizand iesirea in strada pentru proteste/demonstratii democratice sau inhibarea politica a acestui gen de actiuni.

Manifest pentru 2012: Indignati-va electoral!

de Fragmentarium Politic, Ideas.ro

Am citit, in aceste zile de vacanta, bestseller-ul „Indignati-va!” al super-nonagenarului socialist francez evreu Stephane Hessel (94 de ani), care mi-a intarit o veche convingere: convietuirea pasnica multiculturala este posibila si necesara mai mult ca oricand.

Mesajele venerabilului erou al Rezistentei Franceze sunt de o luciditate si un militantism rar intalnite, majoritatea acestora tintind regimurile politice actuale de dreapta, care domina Europa. Din perspectiva alegerilor de anul viitor, din Romania, va prezint un posibil decalog electoral, inspirat din unele idei hesseliene, pe care, dupa caz, le-am adaptat si/sau adnotat.

1. Azi, ca si ieri, maine, ca si azi, rezistenta in fata totalitarismului si a nedreptatilor sociale se bazeaza pe indignare si refuz. Indiferenta este cea mai distructiva atitudine. Nimeni nu trebuie sa capituleze in fata dictaturii, inclusiv a celei financiare internationale, care a dus la adancirea fara precedent a prapastiei dintre saraci si bogati si la criza globala actuala. Revolutia Romana din 1989 a fost posibila datorita indignarii si refuzului in masa a dictaturii ceausiste. Etapa ultimilor sapte ani a fost insa una de regres in indeplinirea sarcinilor sociale ale Revolutiei. Indignati-va electoral!

2. Faptul ca astazi ni se spune cu cinism ca statul nu mai poate fi unul social se datoreaza puterii banului, care nu a fost niciodata atat de mare, de aroganta si de egoista si ale carui slugi au fost infiltrate pana in cele mai inalte sfere ale statului. Daca va suna cunoscut, va reamintesc ca presedintele Traian Basescu a declarat cu nonsalanta ca statul nu are obligatii sociale fata de nimeni si ca fiecare trebuie sa-si poarte singur de grija. Evident, clientela politica nu este “nimeni”. Indignati-va electoral!

3. Instaurarea unei veritabile democratii economice si sociale implica eliminarea de la conducerea economiei a marilor organizatii economice care viseaza la autonomia fata de stat. In Romania, calul de bataie este proprietatea publica, cuvantul de ordine fiind cel de privatizare totala, daca s-ar putea, in favoarea clientelei politice si a capitalului strain, de afaceri cat mai grase cu statul si pe seama acestuia, cu obligatii fiscale si sociale cat mai mici. Indignati-va electoral!

4. Salariul nu mai reprezinta baza drepturilor sociale, pensiile sunt considerate o risipa, iar accesul la serviciile de sanatate de calitate a devenit un privilegiu. Guvernul Basescu-Boc a provocat un genocid social, prin taierea cu 25% a salariilor, taierea/diminuarea pensiilor si ajutoarelor sociale si “imbolnavirea” sistemului de sanatate. Indignati-va electoral!

5. Marele curent al istoriei, care trebuie sa continue prin fiecare dintre noi, se indreapta spre dreptate si o mai mare libertate, dar nu spre o libertate fara frau, aidoma celei a vulpii in cotetul gainilor. In Romania, coruptia si hotia au devenit “biblia” regimului portocaliu, iar lipsa de ingradire a acestor tare politice ameninta sa sufoce principiile statului de drept si drepturile sociale ale cetatenilor. Indignati-va electoral!

6. Indelungata istorie a omenirii are un sens anume: acela al libertatii omului care progreseaza etapa cu etapa. Intelectualii lui Basescu (intre care se numara si unii emisari de influenta strategica) ne spun ca determinismul social este o iluzie si ca idealurile sunt utopii, incercand sa ne fure visul de mai bine si sa ne impiedice sa gandim si sa ne proiectam viitorul. Indignati-va electoral!

7. Am trecut printr-o criza economica, dar nu am initiat o noua politica de dezvoltare; in mod similar, traversam o perioada de schimbari climatice, dar nu am reusit sa adoptam o politica reala de protectie a mediului (summit-ul de la Copenhaga fiind un esec). Datorita incompetentei guvernarii neoliberaliste a PDL, Romania nici macar nu a iesit din criza, acest lucru intamplandu-se doar pe hartie, prin masluirea indicatorilor economici cu ajutorul neprecupetit al FMI, caruia tara i-a fost aservita; protectia ecologica ramane doar o retorica guvernamentala la adapostul careia degradarea mediului continua nestingherita (a se vedea situatia de la Rosia Montana, cea a fondului forestier etc.). Indignati-va electoral!

8. Viitorul apartine nonviolentei si armoniei dintre diferitele culturi, violenta, indiferent sub ce forma se manifesta, fiind un esec. Razboaiele din Irak, Afganistan si Libia nu au rezolvat problemele, ci le-au amplificat si au generat altele noi. Adevaratele solutii sunt cele politice, continuarea angajamentului militar in teatre de operatiuni neinsemnand altceva, inclusiv pentru belicoasa Romanie Traiana, decat pierderi materiale, financiare si de vieti omenesti. Indignati-va electoral!

9. Este nevoie de o insurectie pasnica a spiritului impotriva politicii care propune tinerilor, ca viitor, societatea de consum, dispretul fata de cei slabi si fata de cultura, amnezie generalizata si concurenta acerba a tuturor impotriva tuturor. In numele acestor false valori, basescianismul a adus Romania in pragul prabusirii. Indignati-va electoral!

10. Celor care vor trai in secolul XXI, generatiile senioriale ale stangii democratice si sociale, care au rezistat in fata nazismului si comunismului, le spun cu afectiune: a crea inseamna a rezista; a rezista inseamna a crea. In Romania de azi, pana si acest sens inaltator al creatiei a fost injosit: Guvernul Basescu-Boc “creeaza” zi de zi, ceas de ceas si in proportie de masa umilinte, dezbinare, saracie si suferinte sociale. Indignati-va electoral!

Noua, tuturor, ne revine misiunea de a inscrie Romania pe o alta cale, care sa ne duca spre o societate de care sa fim mandri, nu societatea de azi, a mersului in orb, fara vointa politica si programe de dezvoltare, nu societatea de azi, a clientelismului si dezinteresului fata de soarta celor multi, nu societatea de azi, a lipsei locurilor de munca si a muncii la negru, nu societatea de azi, in care salariile, pensiile si asigurarile sociale sa fie periclitate. Pentru aceasta, indignati-va electoral! O indignare care sa aiba la baza mai putin un nivel emotional, ci mai degraba unul de determinare rationala, care sa duca la schimbarea multasteptata.

(Nota bibliografica: Stephane Hessel, Indignati-va!, trad. Adriana Badescu, Editura Nemira, Bucuresti, 2011)