Politlocvii (4): Despre Ideal si Credinta

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Cred ca ar fi inutil sa fac o pledoarie pentru o istorie psihobiografica, cand inceputurile acesteia se confunda cu cele ale scrisului. Si da, avem nevoie si de o astfel de retrospectiva cat mai cuprinzatoare, extinsa la toti liderii politici, si de la stanga, si de la dreapta, pentru ca sunt convins ca excesele partizane, si dintr-o parte si din alta, se anuleaza reciproc, lasand spre mijloc cale libera adevarului. Totusi, daca m-as lasa acaparat total de aceasta linie de cercetare (in parte acoperita si de liderologie), as gresi fundamental, pentru ca nu voi reusi sa vad niciodata padurea din cauza copacilor.

 

De aceea nu ma voi grabi sa ridic statui, fie ele albe sau negre, fara a studia mai intai solul, conditiile economice si sociale care au facut posibile germinatia unor idei si aparitia unor lideri de genul celor comuniste si, respectiv, al lui Mizil, dar nu numai. Oricat de afectogen sau de libertarian mi-ar fi limbajul, nu voi putea sa patrund in miezul lucrurilor si nici sa ofer un model explicativ multumitor. Faptul ca folositi sintagmele de “socialism de tip leninist” si “capitalism democratic” arata ca distingeti si acceptati nuante, ceea ce este meritoriu, desi Lenin nu a avut niciodata de-a face cu socialismul (pe care l-a persecutat cat i-a stat in putinta), ci numai cu comunismul, iar cea de-a doua sintagma, daca n-ar fi o tautologie, suna ca dracu’, ca si “socialism stiintific”!

 

Parerea mea este ca termenul de “comunism” (nu si cel de “stalinism”) este un cuvant care exprima o ratacire pe drumul cautarilor de mai bine pentru toti, iar legatura sa evidenta cu interesul national face tautologica si expresia de “comunism national”. Afirmati ca in Romania nu a fost un “comunism national”, ci un “stalinism national”, ca strategie de “desovietizare”. Mi-e greu insa sa inteleg ce mecanisme de dislocare ar putea fi folosite pentru a rupe legaturile atat de intime si de indivizibile dintre stalinism, national sau nu, si sovietizare si dintre comunismul national si desovietizare, fara riscul de a ramane fara obiectul de cercetare (!).

 

Va intrebati, pe buna dreptate, de unde a venit forta unei asemenea loialitati de care au dat dovada Mizil si altii ca el. Cred ca in raspunsul la aceasta intrebare nu pot fi ignorate cel putin doua lucruri. Este vorba, in primul rand, de forta Idealului, care lumineaza Calea. Retoric, desigur, ne putem intreba daca fara lumina Independentei cei care au luptat in Razboiul cu acelasi nume ar fi gasit calea care a dus la formarea SUA?! Dar nu numai popoarele si natiunile au idealuri, ci si indivizii, fiecare dintre noi (si aici exemplele la indemana fiecaruia nu sunt putine). In al doilea rand, este vorba de Credinta, care ne intareste si ne sustine, motorul care ne urneste si ne pune in miscare, la nivel individual si societal.

 

Negationistii se vor repezi sa conteste si una si alta: “Pai ala a fost Ideal?! Aia a fost Credinta?!”, cand au dus unde au dus?! Nu Idealul si nici Credinta au fost gresite (au cea mai mare cota de reprezentativitate sociala), ci Mijloacele, total inadecvate si inacceptabile (care este iarasi o alta discutie).

 

Insa ceea ce produce o adevarata perplexitate pentru cercetatorul stiintific este citatul cu care incheiati, intrebandu-va, ca si autorul acestuia, care sunt “radacinile antropologice (nu sociale) ale angajarii atat de puternice in doctrine si grupuri cum au fost marxismul si partidul”???!!! Cum adica “nu sociale” (pe cele antropologice le gasim in orice curs de liderologie!), adica respingem, ab initio, cunoasterea cauzelor, a solului social pe care incoltesc ideile si pe care orice putere isi ridica propriul castel, respingand posibilitatea ca acesta ar putea fi construit pe nisip?!… Eliminam socialul, adica “ineliminabilul”?!

***

Si eu va multumesc. Democratia (ca si cultura dialogului) este un lucru minunat, pentru ca ofera posibilitatea interactiunii, indiferent de pozitii sau opinii.

 

Nu stiu daca exagerez sau nu, dar cred ca daca la o masa ar discuta numai Ingeri ar trebui oferita o sansa si Diavolului de a-si spune parerea (evident, contributorii la discutia de pe blog se exclud) sau, cum spunea Voltaire (desi, dupa unele descrieri din epoca, era un mare intrigant si manipulator!): “As fi in stare sa-mi dau viata pentru dreptul de a spune nu”.

 

Cat priveste raspunsurile la intrebarile “De ce in Germania?” si “De ce in 1933?”, cred ca adevarata problema tine in primul rand de cauze, si de abia dupa aceeea de loc si de timp sau, cu alte cuvinte, atunci si acolo au fost ocazia, iar nu cauza…

 

Cred ca meritul acestui studiu si acestor dezbateri este ca indeamna la multiple regandiri, reevaluari si reconsiderari, care insotesc inevitabil procesul de sedimentare a adevarului. Cineva indica un link pentru accesarea unor fotografii, ceea ce am si facut, si am ramas profund tulburat de marturisirea lui Mizil: “Sunt comunist!”, pentru ca iti dai seama ca astfel de oameni pretuiesc Credinta mai mult decat Viata! Cum poti sa ramai insensibil si sa nu te intrebi “De ce?”…

 

(http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-paul-niculescu-mizil-un-campion-al-stalinismului-national/?replytocom=36526#respond)

 

Politlocvii (3): Mizeria speculatiei

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

D-le Victor V., ar fi amuzant daca nu ar fi dramele economice si sociale in care se zbat economia globala si satul global, datorate urmarii orbeste a unei scoli de gandire economica ce s-a dovedit a fi falimentara. Observ ca faceti din America ceea ce nu a fost niciodata, cel mai mare stat social (si, in subtext, chiar si pe cel gestionat de guvernul Basescu-Boc!), ca si cand ati ignora ca regimurile/statele de dreapta nu au inghitit niciodata asa ceva si ca in prezent ii poarta sambetele mai abitir ca niciodata.

Inca mai credeti in conditionarea morala a liberei initiative, teoretizata de un profesor de filosofia moralei, in Avutia Natiunilor (1776), dar atat de drastic infirmata de actuala criza financiara si economica?! V-as ruga sa luati act ca nu sunt deloc sensibil la argumentele de prestigiu (ceea ce v-as indemna si pe domnia voastra!), fiind mult mai sigur si mai productiv a reface rationamentele pe cont propriu, nu asa cum s-a intamplat cu o armata de economisti, autori de carti/tratate si detinatori a multor titluri inalte, care au luat pe nemestecate spusele lui Adam Smith, care nu era nici macar profesor de economie (!).

V-ati intrebat vreodata de ce printre cele mai mari reusite economice s-au numarat si cele apartinand unor oameni cu cea mai precara cultura economica posibila, care nu citisera niciun curs universitar de specialitate si nici habar nu aveau de teoriile niciunui nobelist?! Simplu, pentru ca legile profitului si camatariei sunt dezarmant de…simple! Daca economia ar tine de stiinta si nu de politica, cum va explicati esecurile rasunatoare ale misiunilor FMI, care nu au dat rezultate nicaieri in lume sau cum de se bat cap in cap teoriile unor laureati Nobel, cum ar fi cele ale unor Sargent si Sims cu cele ale unor Krugman si Stiglitz, de exemplu?! Nu va cer sa imi raspundeti, pentru ca sunt convins ca stiti ca in orice reusita economica se impletesc elemente de stiinta si de arta (pricepere), cel mai adesea in proportii inimitabile, dar v-as ruga, cand veti ajunge pe culmea unui munte, sa observati cate cai duc spre acelasi varf…

(http://nastase.wordpress.com/2011/10/12/tvr-info-ora-21-05/#comments)

Politlocvii (2): Despre un facelift politic. De la cultul personalitatii la cel al imaginii

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Cultul personalitatii este o tentatie pentru orice politician, neavand legatura cu natura regimului politic.

Instrumentarea acestuia tine insa de cultura manipularii, de abilitatile liderilor, consilierilor sau staff-ului, pe de o parte, si de cultura politica a maselor, pe de alta parte.

A spune ca aceasta dorinta politica (dar si general umana) ar fi straina regimurilor pe care le numim democratice ar fi o ipocrizie incomensurabila. Diferenta o face doar rafinamentul psihosociologic al metodelor utilizate de a da o statura uriasa imaginii sefului in mentalul colectiv.

Istoric, cultul personalitatii s-a nascut din nevoia de ascultare a liderilor politici, militari si religiosi de catre mase sau din cea de centralizare a puterii in fata razboaielor sau altor pericole comune. Ulterior, acesta a devenit un mecanism mai mult sau mai putin subtil de a cuceri, pastra sau perpetua puterea.

Dintotdeauna, cultul personalitatii, fie ca s-a numit Napoleon, Churchill, Roosevelt, Hitler sau Stalin, pentru a lua la intamplare doar cateva nume de lideri istorici, a fost o resursa de putere. Azi, acelasi rol revine cultului imaginii.

Nu exista conducator politic care sa nu se trezeasca dimineata cu gandul la ce va face pentru a se impune in fluxurile de stiri ale zilei sau pentru a umple ecranele televizoarelor.

Inauntru, aceasta obsesie este din plin recognoscibila in serialul cu basescomania atotstiutoare si binecuvantatoare, care ne fericeste cu de-a sila de peste sapte ani…

La fel in afara, daca privim cu atentie pentru a-i recunoaste efectele: acolo unde nu se schimba nimic in bine, oricat ai protesta, fie ca te numesti opozitie sau electorat, sa fii sigur ca status-quo-ul este rezultatul unui cult al sefului si al gastii sale. S-a schimbat oare ceva in bine in lumea asta muritoare de foame (care a cam sarit de un miliard!), dupa ce s-a prabusit comunismul ?!

In trecut, se vorbea de cultul personalitatii, in zilele noastre, de cel al imaginii, dar eu unul nu vad nimic nou sub soare. Poate doar ca nu ar exista publicitate negativa, cum sustin cei de peste Ocean, insa nu ma intrebati daca acest lucru este unul bun sau rau…

Lectiile Regelui

Discursul Regelui Mihai I in Parlamentul Romaniei, la implinirea venerabilei varste de nouazeci de ani, primul de la abdicarea sa, in urma cu mai bine de sase decenii, a fost o lectie memorabila privind iertarea si impacarea cu trecutul, recunoasterea si sustinerea evolutiilor democratice de dupa Revolutia din 1989 si increderea in viitorul neamului romanesc.

A fost, inainte de toate, o lectie de adanca simtire romaneasca si de apartenenta responsabila la poporul din care face parte. Ar fi putut foarte bine ca, dupa multe evenimente nefericite pe care le-a trait, servindu-si tara, sa-si axeze discursul pe rechizitorii si revendicari, dar nu a facut-o, pentru ca a inteles ca istoria NU poate fi rescrisa, in schimb cartea prezentului si a viitorului – DA, a stiut ca cei care-si pun suferintele personale deasupra celor ale poporului fac dovada egoismului, a desolidarizarii si dezradacinarii sociale si nationale, a avut luciditatea si clarviziunea de a transmite Romanilor, precum un Pater, un mesaj optimist si constructiv, orientandu-i cu fata spre Viitor, singurul timp care ofera Sansele de a fi construit altfel decat Trecutul.

Cu intelepciunea data de indelungata-i si inegalabila-i viata, Regele a descifrat, ca nimeni altul, unele dintre conditiile primare, sub aspect relational, ale existentei national-statale, pe care ni le face cunoscute ca pe o porunca testamentara: sa ne respectam trecutul, sa rezistam prezentului si sa ne pregatim viitorul, uniti intre noi si cu vecinii si fratii nostri. Sa recapitulam: respect, rezistenta, pregatire, unitate, toate proiectate temporal si geopolitic…

Regele a identificat fara gres piatra unghiulara a democratiei noastre si a mersului european al Romaniei, care este Parlamentul, institutia care reuneste reprezentantii legitimi ai poporului roman, dar a numit si partile taioase ale politicii, care pot aduce prejudicii cetateanului, daca este lipsita de etica, personalizand puterea, in detrimentul institutiilor statului. Pacat insa ca tocmai cei care trebuiau sa auda in primul rand aceste lucruri, incepand cu presedintele Basescu, premierul Boc si alti membri ai guvernului, au absentat intr-o maniera nedemna de la aceasta lectie de democratie!

Desi din afara politicii, Majestatea Sa, Mihai I, a probat o buna cunoastere si o corecta diagnosticare a problemelor generate de criza si a situatiei multor domenii si categorii socioprefesionale, generate de lipsa banilor dar si de descurajarea institutionala, punand accentul pe cultivarea simtului eticii si datoriei in sustinerea, precum o coloana vertebrala, a statului de drept, pe iubirea de tara si competenta, ca si criterii principale ale vietii publice. Impresionante au fost si accentele sociale ale discursului fostului suveran, preocuparea fata de situatiile injositoare ale oamenilor batrani si ale celor bolnavi. Din nou, un prilej ratat sau poate deliberat evitat de catre regimul Basescu-Boc de a invata o alta lectie regala…

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea, ne invata Mihai I de Romania, care dupa 84 de ani de cand a devenit rege a inteles ca primele sunt necesare, dar nu si suficiente pentru implinirea natiunii romane (dar si a oricarei alte natiuni), stare care nu poate fi atinsa fara valorile de varf, identitatea si demnitatea. Ce se intampla in Romania bascizata si pedelizata vedem si auzim in fiecare zi, in tara si in lume: o pierdere graduala de identitate si demnitate. Pana cand?!…

Nu pot sa inchei aceste randuri fara a releva o alta lectie, ramasa pe nedrept in umbra, dar nu mai putin importanta. Este lectia celor care au facut posibil evenimentul care l-a avut in centrul sau pe ex-regele Mihai, un act de civilitate politica si normalitate democratica, fara resentimente sau agende personale, ci din respect pentru adevarul istoric si interesul national, in numele carora dihotomiile stanga-dreapta si republicani-monarhisti isi pierd sau ar trebui sa-si piarda relevanta. Multumim, Majestate! Multumim, Opozitie!

Politlocvii (1): Agitatoroidul, redivivus?

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Asa dupa cum vantul intareste copacii, cred ca si vitregia comunista ne-a stimulat anticorpii la bolile politicii. Oamenii nu mai pot fi inselati si manevrati de discursul politoid, care le-a ramas adanc inradacinat in memorie.

Acest soi de agitator era usor de recunoscut, pentru ca intotdeauna avea la purtator doua liste, de care facea mare caz. O lista era cu baietii “buni”, iar cealalta cu cei “rai”. Verbiajul sau era cand cleios-lipicios, pentru a-si atrage victimele, cand caustic-vitriolant, pentru a-si anihila dusmanul, mai mult sau mai putin de clasa.

Metoda de manipulare era aproape perfecta, pentru ca incercand sa evite lista cea rea si sa ajunga pe cea buna, oamenii erau pe nesimtite inglobati in dispozitivul intereselor personale sau de grup ale agitatorului.

Cand ma uit la Basescu, Boc, Udrea sau la alti politicieni ori intelectuali ai Puterii, care exerseaza electoral dupa tipicul amintit, incerc un sentiment ciudat, ca si cand as fi fost teleportat undeva, candva… Mai nou, a trebuit chiar sa ma ciup pentru a-mi da seama ca nu visez, cand am vazut niste imagini din Congresul american cu aplauze, ridicari in picioare si osanale la adresa lui Obama, de parca ar fi fost Mesia… Cu siguranta, la noi „fenomenul” are o explicatie, dar la altii?!…

Noul PSD si nevoia de o altfel de filosofie electorala

Cred ca, in afara de capitalul de idei, cel de flexibilitate reprezinta una dintre cele mai importante achizitii ale unui partid. Nimic nu mi se pare mai daunator decat anchilozarea pe niste pozitii ale unui moment dat, in conditiile in care in jur totul curge si se modifica.

Asa se face ca afirmatia de azi, din EVZ, a liderului social-democrat Adrian Nastase potrivit careia, ca efect al evolutiilor din USL,  s-ar putea face o rocada de pozitii, in 2014, prin care PSD sa preia candidatura la presedintie, iar PNL sa dea seful guvernului, mi s-a parut de un firesc de la sine inteles.

Dar de ce in 2014, m-am intrebat, cand cel putin teoretic atunci ar trebui sa fie prim-ministru cel desemnat in urma alegerilor din 2012?!… O posibila inversare de roluri am putea-o cunoaste chiar de la anul, daca cele ce se vor intampla la parlamentare si imediat dupa vor da peste cap planurile actuale ale USL, de a merge cu candidatura lui Victor Ponta la sefia guvernului si cu cea a lui Crin Antonescu la presedintie… Ce va fi insa la anul numai Traian Basescu stie si, desigur, cerul de deasupra lui… Cu toata dorinta USL de a invinge, si sunt convins ca se va intampla acest lucru, pentru PSD victoria s-ar putea sa nu fie una completa, daca in procedura constitutionala de numire a primului ministru de catre seful statului va aparea o defectiune de interpretare prezidentiala care sa-i defavorizeze candidatul. Si sunt semnale care, dupa cum stim, au venit in acest sens dinspre  Cotroceni…

Miza unui asemenea abuz sau persecutii politice, cum vrem sa-i zicem, daca se va produce, tintindu-i pe social-democrati, este usor de decodificat: incaierarea PSD si PNL si spargerea USL, care macar la prezidentiale sa dea castig de cauza PDL-ului. Numai ca se pare ca zicala cand doi se cearta al treilea castiga nu va mai face cariera electorala in 2012. La emisiunea de la Antena 3, din aceasta seara, Adrian Nastase si-a nuantat afirmatia, reamintind prevederile protocolului USL ca pentru cele doua functii ale puterii executive PSD si PNL sa-si prezinte candidatii in tandem si nelegati de numele unor persoane, respingand posibilitatea ca social-democratii sa ocupe ambele varfuri de putere, asa cum s-a insinuat, la aparitia stirii.  Spre deosebire de PDL, invingatorul PSD nu va lua totul.

Efortul de a readuce in spatiul electoral fair-play-ul, de a-l salubriza de mentalitatile de pradatori, care fac din castigarea alegerilor prin orice mijloace un scop in sine, a devenit tot mai vizibil la social-democrati. Alegerile, revine ca un laitmotiv in discursul PSD, nu vor trebui castigate prin campanie negativa, frauda sau mita electorale, ci prin proiecte. Ele nu vor mai trebui privite ca pe un ecran alb, asa cum fac Traian Basescu si PDL sau pe care sa nu ruleze, ca intr-un film stricat, decat austeritatea, taierile si inghetarile, care desertifica spatiile economic si social, ci va trebui privit dincolo de alegeri, la ceea ce se va intreprinde pentru ca spatiile respective sa devina roditoare. A venit timpul ca partidele, candidatii si alegatorii sa redevina parti egale si respectate ale aceluiasi joc electoral, cu drepturi si obligatii ferme. Militand pentru o astfel de abordare electorala si, mai ales, post-electorala, PSD dovedeste ca este un organism viu, care gandeste si actioneaza, cum remarca si le cerea social-democratilor Ion Iliescu, la recentul Consiliu National. Nu stiu daca inseamna mult sau putin, stiu insa ca este necesar si merita incercat, daca vrem sa schimbam de drum, cum spun marinarii, dar pentru aceasta alegerile vor trebui sa fie privite ca pe un loc obligat de trecere, iar nu ca pe o usa interzisa: sa indraznim sa trecem dincolo de ea!