Politlocvii (2): Despre un facelift politic. De la cultul personalitatii la cel al imaginii

29/10/2011

Cei care vor cauta in dictionare cuvantul din titlu vor cauta in zadar, pentru ca el nu exista. Daca veti gandi ca ar putea avea vreo legatura cu solilocvii sau colocvii, va veti afla pe drumul cel bun, pentru ca politlocviile se vor referi la monologuri sau dialoguri pe teme politice.

Cultul personalitatii este o tentatie pentru orice politician, neavand legatura cu natura regimului politic.

Instrumentarea acestuia tine insa de cultura manipularii, de abilitatile liderilor, consilierilor sau staff-ului, pe de o parte, si de cultura politica a maselor, pe de alta parte.

A spune ca aceasta dorinta politica (dar si general umana) ar fi straina regimurilor pe care le numim democratice ar fi o ipocrizie incomensurabila. Diferenta o face doar rafinamentul psihosociologic al metodelor utilizate de a da o statura uriasa imaginii sefului in mentalul colectiv.

Istoric, cultul personalitatii s-a nascut din nevoia de ascultare a liderilor politici, militari si religiosi de catre mase sau din cea de centralizare a puterii in fata razboaielor sau altor pericole comune. Ulterior, acesta a devenit un mecanism mai mult sau mai putin subtil de a cuceri, pastra sau perpetua puterea.

Dintotdeauna, cultul personalitatii, fie ca s-a numit Napoleon, Churchill, Roosevelt, Hitler sau Stalin, pentru a lua la intamplare doar cateva nume de lideri istorici, a fost o resursa de putere. Azi, acelasi rol revine cultului imaginii.

Nu exista conducator politic care sa nu se trezeasca dimineata cu gandul la ce va face pentru a se impune in fluxurile de stiri ale zilei sau pentru a umple ecranele televizoarelor.

Inauntru, aceasta obsesie este din plin recognoscibila in serialul cu basescomania atotstiutoare si binecuvantatoare, care ne fericeste cu de-a sila de peste sapte ani…

La fel in afara, daca privim cu atentie pentru a-i recunoaste efectele: acolo unde nu se schimba nimic in bine, oricat ai protesta, fie ca te numesti opozitie sau electorat, sa fii sigur ca status-quo-ul este rezultatul unui cult al sefului si al gastii sale. S-a schimbat oare ceva in bine in lumea asta muritoare de foame (care a cam sarit de un miliard!), dupa ce s-a prabusit comunismul ?!

In trecut, se vorbea de cultul personalitatii, in zilele noastre, de cel al imaginii, dar eu unul nu vad nimic nou sub soare. Poate doar ca nu ar exista publicitate negativa, cum sustin cei de peste Ocean, insa nu ma intrebati daca acest lucru este unul bun sau rau…


%d blogeri au apreciat: