Cand „daramarea idolilor” tinteste demolarea personalitatilor-simbol

Citind articolul lui Vasile Dancu, intitulat fulminant „Ultima batalie a stangii: daramarea idolilor” (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ultima-batalie-a-stangii-daramarea-idolilor/), m-am intrebat care ar putea fi premisele pentru care autorul a ajuns la o concluzie brutala, ce iese din matca democratiei. Pentru a fi intelese, fie si partial, va propun ca acestea sa fie conexate la conflictul din PSD dintre Victor Ponta si Mircea Geoana, in context preelectoral, urmand ca cele mai convingatoare raspunsuri sa vina, cu siguranta, din viitor.

“Revolutia permanenta” este un concept devastator, care produce instabilitate si criza. S-a vazut in Rusia lui Trotki si in Romania lui Ceausescu, in ultimul caz “continuitatea procesului revolutionar” sau “revolutia continua”, propovaduita de ceausism, fiind de fapt o camuflare abila a cunoscutului concept trotkist. Nocivitatea unei astfel de politici, care in permanenta dinamiteaza temeliile statului, institutiile si relatiile institutionale, sub masca falselor reforme si modernizari (refren pe care-l mai auzim, din pacate, si astazi!), nedand posibilitatea unei asezari a societatii pe niste temelii stabile si trainice, este atat de evidenta incat ne si miram astazi cum de a fost posibil asa ceva. Probabil ca explicatiile ar trebui cautate undeva in abisurile psihologiei politoide si dogmatismului, care merg brat la brat cu totalitarismul.

Dar ceea ce este surprinzator, azi, este ca mai exista actuali sau fosti politicieni care se amagesc cu “revolutia permanenta” sub o alta masca, numind-o seducator cea a “daramarii idolilor”. Mi se pare, sa fiu iertat, pentru ca nu vizez polemica sau atacuri la persoana, o rabufnire a a unui complex freudian, amintind de paricidul si incestul lui Oedip, de o tragedie existentiala, si aici sunt de acord ca daca ar avea loc, o asemenea “batalie” ar fi si “ultima”, cea de dinaintea sfarsitului. De fapt, prin teoretizarea unui asemenea curs extrem al evenimentelor se urmareste ca in locul idolilor daramati sa se puna un altul, un “mic Ceausescu”, mai pe sleau spus.

Mai este posibila, oare, in democratie, confiscarea unui partid de catre un singur om, care sa taie si sa spanzure, ceilalti membrii de partid ramanand o masa inerta si de manevra?! Partial, da, daca privim spre PDL, desi si acolo au inceput sa se miste lucrurile, dar in niciun caz intr-un partid cu vocatie democratica precum PSD, unde exercitiul democratiei este o ratiune de fiintare, si cu siguranta ca orice tentativa dictatoriala ar primi o riposta de masa din partea Cogresului, forul suprem al partidului.

O a doua greseala este de a identifica simbolurile politice cu idolii religiosi. Simbolurile politice unifica, dau coeziune si fortifica un partid, ii dau incredere, il mobilizeaza si il conduc in lupta, mentin treze nazuintele si idealurile pentru care s-a nascut. Aceste simboluri, in forma lor omeneasca, sunt intrupate de catre parintii fondatori ai partidului, de catre liderii si personalitatile acestuia. Ce sunt idolii? Sunt exact ceea ce spune psaltirea citata de domnul Dancu, niste figuri moarte, din aur si argint, care nu vad, nu aud si nu au suflare in nari, care slabesc adevarata credinta in idealuri si in valori, pentru ca nu au nicio legatura cu viata, cu realitatea, nu pot schimba datul sau influenta evolutiile, pentru ca pentru asta trebuie strategii si programe, mobilizare si directionare, pe care le fac liderii si partidele, acestea din urma fiind, ca si oamenii, niste organisme vii, care gandesc si actioneaza. Idolii nu sunt militanti, in schimb personalitatile-simbol, da.