Dobandalism si exsurectie

06/12/2011

In articolul „Rezistenta la opresiune si dreptul la insurectie” (http://nastase.wordpress.com/2011/12/04/rezistenta-la-opresiune-si-dreptul-la-insurectie/), profesorul de drept international public Adrian Nastase readuce in atentie o serie de contributii doctorale ale lui Grigore Geamanu, publicate in 1933, la Paris (“La resistance a l’oppression et le droit a l’insurrection”). Lansarea acestei dezbateri are meritul de a indemna le regandiri si reconexiuni ale unor idei mai vechi intr-un context nou, intr-un mod pragmatic, fara prejudecati. De altfel, pentru o pozitionare corecta a cititorului, liderul social-democrat are grija sa foloseasca semnele de citare in titlu si sa afirme, da capo, fara echivoc: „Statul de drept are regulile sale pentru schimbarea regimurilor politice.”

Revenind la firul rosu al conceptelor vehiculate, as observa mai intai ca stanga, spre deosebire de dreapta, priveste austeritatea ca pe o forma de opresiune. De ce nu si dreapta?! Simplu, pentru ca dreapta se afla la originea impasului economic si financiar mondial. Este deja un prim punct serios de divergenta intre cele doua laturi ale esichierului politic. Pentru a ne pronunta asupra acestei perceptii, ar trebui sa privim ceva mai departe, in amonte, adica la recesiune. Aparent, intre recesiune si opresiune nu exista nicio legatura, in afara celei de rima. Plecand insa de la impactul social genocidar, recesiunea ar putea fi privita si ca o forma de opresiune exercitata de catre cei care au declansat criza. Cel putin asa ne-o spun, fiecaruia dintre noi, senzorii biologici care detecteaza vectorii care vin din spatiul economic si financiar si care ne tintesc functii vitale, prin foame, sete, frig, boala etc.    Imi imaginez ca intr-o astfel de speta cei mai nominalizati pentru a lua loc pe banca vinovatilor ar fi sistemul financiar mondial si bancile, in timp ce impricinatii ar plange pe umerii saracilor, aratand cu degetul in alta parte, asa cum, de exemplu, face seful Bancii Mondiale, Robert Zoellick, ori de cate ori vine vorba de recesiune si austeritate.

Un al doilea punct de divergenta este in privinta solutiilor pentru depasirea impasului. Cele mai multe, via FMI, privesc tot adancirea austeritatii, adica a opresiunii sociale, dar ocolesc ceea ce este evident pentru bunul simt si ceea ce pana si un „orb” ar vedea: reformarea sistemului financiar. Nu lipsesc insa nici cele care fac aluzie la razboi (Paul Krugman, Nouriel Roubini etc.). „Cand castigam razboaie, spunea miliardarul american Donald Trump, luam prada, iar acest fapt ar trebui sa ne indemne sa confiscam campurile petrolifere ale Irakului si ale Libiei…”. Dar si in Europa, esecurile americanizarii si dolarizarii in materie de federalizare, euroizare, bugetare ori fiscalizare se pun sub acelasi semn … Bun, dar ce spune Ludwig von Mises despre teoria economica a razboiului?! Ca razboiul si capitalismul sunt incompatibile! Corect, dar oare mai traim noi in capitalism?! Nu cumva traim in „dobandalism”, dobanda fiind cea care a ros capitalismul, precum viermele care roade la sicriu, aducandu-l la faliment?! Nu am un raspuns, este doar o intrebare pe care mi-o pun, un alt mod de a pune problema, gandindu-ma ca uriasele bonusuri fara nicio acoperire care s-au acordat functionarilor bancilor si care i-au stimulat sa acorde credite cu buletinul, dezechilibrand sistemul, nu ar fi fost posibile fara micul monstru ascuns in imprumuturi… Las insa subiectul pe seama analistilor economici si problema recesiune-opresiune in grija liber-cugetatorilor, pentru a ma apropia de alte aspecte politice si juridice ale temei.

„Obiectivul tiranicidului este schimbarea conducatorului si nu a regulilor cetatii”. Nu contest, au fost si vremuri cand acest principiu a fost valabil suta la suta. Ce ar spune profesorul Geamanu, astazi, despre aceasta idee?! Probabil ca ar relativiza-o sau ar insoti-o de niste explicatii contextuale, distingand intre „regulile cetatii” ca emanatie a institutiilor legiuitoare democratice, reprezentative  si cele ale regimurilor tiranice, in care parlamentele devin anexe ale unor astfel de puteri. Nu voi face nicio aluzie, ci voi intreba direct: ar fi trebuit sa ramanem cu legile ceausiste, dupa ceauscid sau chiar crede cineva ca toate legile regimului Basescu, adoptate fara opozitie, vor ramane in picioare in era postportocalie?!… In al doilea rand, si norma privind „dreptul la insurectie” este cu cantec, de multe ori aceasta avand o initializare externa, urmarile pentru „poporul suveran” fiind destul de proaste…  De aceea planul intern trebuie corelat cu cel extern, rezistenta la opresiune cu rezistenta la agresiune, dreptul la insurectie cu dreptul la aparare… Vazand ce se intampla in lume, cand insurectionarii sunt niste mercenari sau niste bande inarmate care numai de dragul intereselor poporului nu mai pot, nu cred ca “insurectia, ca sanctiune ultima a regulii de drept, ramane singura modalitate de constrangere juridica impotriva detinatorilor puterii politice, atunci cand acestia o incalca intr-un mod sistematic.” Dimpotriva, as spune ca in-surectia a devenit o ex-surectie, o cale exogena de dinamitare a unei natiuni, pentru a-i pune mana pe resurse…