Dupa referendum: Moartea unui presedinte

Din pacate nu este vorba despre titlul unei celebre carti si nicio gluma macabra, chiar daca este vorba despre o moarte politica: Romania nu mai are presedinte. Deocamdata, nici UE nici CCR nu vor sa recunoasca acest lucru, ceea ce-mi aminteste de teribilul secret de stat, care era impus a fi pastrat cat mai mult timp posibil, din ratiuni de conservare a puterii, in unele cazuri de disparitie fizica a unui sef de stat autocrat. Partea hilara e ca Romania e un stat democrat iar regula tacerii in cazul de fata vine din partea Bruxelles-ului si a unei institutii considerate de referinta in jurisdictia constitutionala romaneasca.

Referendumul s-a consumat, dar problema care a constituit obiectul consultarii populare a ramas, formal, la fel de nerezolvata si de controversata. Un presedinte jucator a fost grav accidentat in legitimitate de catre peste opt milioane de romani, care i-au fost impotriva la referendum, ceea ce l-a facut sa iasa de pe terenul de joc mai mult mort decat viu. Pe de alta parte, participarea foarte apropiata dar sub norma de cvorum, de 50%+1 din listele de alegatori, si rata covarsitoare, ce bate catre 90%, a celor care au votat pentru demitere au creat situatia absolut paradoxala a unui referendum invalid, formal, dar cu un presedinte invalid, pe fond.

Cateva consideratii politice privind cauzele si consecintele noii situatii, post-referendum, nu neaparat intr-o anumita ordine.

1. Criza politica interna s-a datorat unui singur om, iar criza cu UE a fost cauzata si intretinuta de catre acelasi personaj politic, Traian Basescu. Atata timp cat sursa generatoare a acestor crize va fi mentinuta in pozitia „On” si nu va fi trecuta pe cea de „Off”, crizele vor continua, intr-o forma sau alta.

2. Pentru prima data in istoria democratiei alegerilor, bula absenteismului electoral a fost umflata de catre cel care, din punct de vedere al culturii politice si al responsabilitatii constitutionale, ar fi trebuit sa stimuzeze participarea la vot. De obicei vorbim de dreptul si datoria cetateneasca, chiar patriotica a prezentarii la vot, iar ratele de absenteism le punem, de regula, pe seama culturii politice scazute a electoratului sau a nematurizarii democratiei. Avem acum dovada clara ca cele doua tare, care tin de lipsa de cultura politica si de democratie sunt prezente, in cel mai inalt si nefericit grad, chiar la cel care, prin exemplul personal, ar fi trebuit sa fie primul cetatean al tarii.

3. „Loveala” , cum au numit-o cu adanca ironie alde Moromete, s-a confirmat, numai ca aceasta nu a fost una de stat, ci una impotriva democratiei. Boicotarea referendumului nu a dus la iesirea din criza, ci la adancirea ei. In plus, vectorul crizei s-a deplasat amenintator dinspre politica spre democratie, boicotarea referendumului fiind de fapt o boicotare a democratiei.

4. Ambivalenta cvorumului, institutionala si electorala, a facut posibila specularea acesteia si transformarea cvorumului intr-o parghie politica de manipulare a referendumului, intr-o „inginerie” prezidentiala si de partid, prin care constanta absenteismului electoral, un fel de zgura sociala a carei marime difera de la tara la tara , sa fie pusa sa traga la cantar in favoarea lui Basescu si a PDL. Cvorumul este obligatoriu in partide, organizatii si institutii, care au statute si regulamente de functionare, dar nu si la nivelul cetateanului, liber de astfel de ingradiri (cel putin la noi si cel putin in acest moment), motiv pentru care impunerea lui in alegerile generale nu este operanta, fiind greu de realizat. Unanimitatea sau cvasiunanimitatea este posibila numai in regimurile totalitare, fiindca se bazeaza pe coercitie (se pare ca oficialii UE au omis acest lucru, frizand, prin decizia lor de cvorum electoral, modelul nord-coreean!).

5. Pe scaunul de la Cotroceni nu poate sta si nu poate reveni un cadavru politic. Pe scurt, este nevoie de reinventarea presedintelui si a democratiei. Formal, solutionarea crizei si revenirea la stabilitatea tarii nu depind decat de un simplu, dar atat de incarcat de consecinte, gest de onoare, care ar putea si ar trebui sa vina din partea unui singur om. Pentru guvernul post-motiune, rezultatele referendumului reprezinta un urias capital de legitimare electorala, care-l va ajuta sa-si duca la bun sfarsit Programul de Guvernare, ceea ce va insemna un start bun pentru alegerile din toamna. Privind relatia cu UE, de pe scaunelul care i-a fost oferit la masa din Biroul,  Oval sau nu, de la Bruxelles, Romania nu va reusi, in veci, din pacate, sa aiba vizibilitatea si vocalitatea fratilor mai mari, din scaunele inalte.

A continua lupta cu un presedinte decazut, care este ca si mort politic si electoral, ar fi o absurditate din care am avea de pierdut cu totii, dupa cum, corect, observa premierul Ponta. Dar si a-l mentine la Cotroceni in izolarea in care s-a scufundat dupa referendum ar insemna acelasi lucru, pentru ca toti avem nevoie ca institutia prezidentiala sa fie animata de un presedinte viu, politic si social, care sa se miste liber, fara handicapul ilegitimitatii, printre oameni si institutii.

Picaturile de realpolitik

Cei care stiu ca nu forta ci perseverenta picaturii erodeaza stanca, l-ar putea admira pe domnul Vladimir Tismaneanu pentru insistenta cu care-si sustine ideile, desi ar trebui sa astepte mult si bine pana cand ar termina apa din Atlantic pentru a se intampla si a se vedea fenomenul. Substanta ideii este insa cu totul altceva. Cum recesiunea si austeritatea nu ocolesc pe nimeni, un politolog trebuie si el sa supravietuiasca cumva, chiar daca asta inseamna istovitoare jumatati de norma pe la nesfarsite publicatii ori incropiri cu deseuri de pe vremea razboiulul rece, cum se intampla, de cele mai multe ori, cand trebuie sa lucreze cu materialul clientului. Tocmai de aceea nu m-am mirat vazand ca domnul Tismaneanu si-a batut, in ultimele zile pre-referendum, propriile recorduri de aparitii pe Contributors.ro si cred ca daca s-ar acorda un premiu pentru asa ceva l-ar merita cu prisosinta, dar cum mie nu-mi sta in putere un asemenea act, nu-mi ramane decat sa-l felicit!

Pe de alta parte, miza referendumului de astazi, asa cum se vede de la Washington si Bruxelles, este mult prea importanta pentru a te multumi cu simpla chibiteala si a nu paria pe cartea invalidarii, de pe urma careia ar putea iesi un castig gras. Adevarul este ca dupa ce in 1989 multinationalelor occidentale hamesite le-a fost sacrificat vitelul cel gras est-european, acestea au ajuns din nou la osul crizei, iar fara restul resurselor din Est vor fi nevoite sa-si roada propria coada (Grecia este deja prima amenintata). Marturisesc ca o anumita tacere suspecta, din urma cu ceva timp, a domnului Tismaneanu mi-a dat de gandit, opiniile sale sunt totusi ca un turnesol de scaldatoare, dar dupa noua gaselnita cu „lovitura de stat”, care avea sa vina ca un tzunami si sa o inlocuiasca pe cea cu „plagiatul”, ultima, dovedita a fi un simplu gunoi politic, mi-am dat seama ca aceasta a fost impusa de o regandire a strategiei ideologice privind criza politica din Romania. Chiar daca la fel de nedemonstrabila, teza „puciului” fara pucisti a mai domolit din iuresul USL, care a trebuit sa plateasca pentru greselile de comunicare, inerente oricarui inceput, dar ceea ce cred ca se va intampla la referendum, lucru pe care domnul Tismaneanu cred ca–l stie foarte bine inca din clipa in care arbitrii din PPE au navalit pe pista de competitie democratica a voturilor si au ridicat in fata USL obstacolul numit cvorum, iar PDL-ul a decis boicotul, va scoate la lumina racilele unui sistem de aservire si extorcare, caruia i-am devenit parte (victima?) incepand din 2007, care nu vor putea fi controlate decat prin reinventarea democratiei.

Altceva m-a surprins la domnul Tismaneanu. Nu faptul ca un politolog reputat si experimentat vede Romania prin ochii unui individ nepriceput in ale politicii, ca Mircea Cartarescu, care, atata timp cat Traian Basescu a fost pe valul puterii, a fost un slujitor de curte al Cotroceniului, dar apoi a abjurat si a dat bir cu fugitii, nemaivrand sa auda de politica (cel putin domnul Tismaneanu este consecvent!). Nu evocarea posibilitatii ca Dan Voiculescu, om al fostei Securitati, sa devina un contracandidat al lui Traian Basescu, care ar putea deveni si probabila daca acesta va sti sa se catere pe faima securistului care ar fi facut parte din linia de rezistenta nationala, nu din cea de politie politica (nu ar fi nici primul, nici ultimul caz, s-a intamplat si la case mai mari, intr-o democratie a tuturor posibilitatilor totul depinde de abilitatile politice!). Nu, ci faptul ca atunci cand vorbeste de „dictatorul din umbra”, in care crede a-l vedea, de pe malurile potomace, in clar-obscurul politic dambovitean, pe patronul Antenelor, o face de pe o pozitie halucinanta, perdanta din start, intr-o lume pentru care fiintarea nationala este lucrul cel mai de pret, de care este legata, printr-o multitudine de fire, unele invizibile sau perceptibile doar in cazurile tarilor ramase fara stat, orice drepturi ale omului si orice viitor individual. Domnul Tismaneanu pune intr-o incredibila si absoluta opozitie interesele si valorile, uitand sau poate decenzurandu-si  involuntar subconstientul ca interesul este motorul economiei de piata, deci si o valoare a democratiei, iar interesul national este valoarea-tinta a oricarei comunitati national-statale. Nu pot sa cred sau sa accept nicio clipa ca in tari cu democratie si prosperitate indelungate, incepand cu US sau UK, interesele ar putea fi rupte de valori, fara riscuri de involutie sau crize.

Crezand ca-l pune la punct pe Dan Voiculescu, Vladimir Tismaneanu si-a decopertat o parte din straturile profunde ale gandirii politice, de un real politik infiorator, riscand ca el insusi sa ajunga la stalpul infamiei. De fapt, dupa 1989, Vladimir Tismaneanu a facut valva tocmai cu o astfel de idee, de realpolitik, mascata insa sub infatisarea asa-zisei reinventari a politicului. In mod practic, reinventarea politicului insemna o invitatie directa la revigorarea si exacerbarea realpolitik-ului, o politica a intereselor rupte de orice valori, de orice principii, de orice oprelisti, o politica a jafului nelimitat, care suna ca un indemn la o autoservire discretionara din fabuloasele bogatii ale Estului, pastrate pana atunci sub cheie. Poftiti, luati, desluseau cunoscatorii in trambitele noului realpolitik „reinventat”, nu mai este nimeni care sa ni se opuna, iar daca o va face, ne va suporta rigorile pentru lezrealpolitik, ca pentru crima de lezmajestate (cineva infunda acum puscaria politica exact pentru o astfel de „crima”, de a fi pronuntat cuvintele interzise de „patriotism economic”!).

Pentru asta mai era nevoie de un lucru, pentru ca oamenii sa nu mai gandeasca, sa nu mai viseze, sa nu mai aiba aspiratii, sa nu mai planifice viitorul sau, daca aveau sa o faca, sa fie in limite prestabilite, eventual cu aprobari si stampile licuricesti, pentru ca se stie ca nimic nu este mai primejdios pentru un establishment decat gandirea libera a oamenilor. Si asa domnul Tismaneanu a mai facut valuri cu o alta idee, cea privind „mizeria utopiei”! Nu de o reinventare unilaterala a politicului aveau nevoie popoarele est-europene in 1989, ci de o reinventare a democratiei sau, si mai bine zis, nu de o reinventare a politicului pe seama sau impotriva democratiei, asa cum vedem ca i se intampla si referendumului de demitere a presedintelui, caruia i se refuza democratia votului, ci de o reinventare simultana si consonanta a politicii si democratiei. Domnul Tismaneanu face mult caz de „rolul prostiei in istorie”, uitand sau refuzand sa admita importanta evaluatorului „prostiei” si a momentului acesteia, pentru ca nu de putine ori ceea ce la un moment dat s-a numit „prostie” avea sa sufere sau sa treaca prin aceleasi furci caudine ca si in cazul afirmarii noului, care la inceput este respins de catre toata lumea, continua prin a fi acceptat ca ceva normal si sfarseste prin a deveni o prejudecata.

Mizeria splendorii de vitrina

FMI atentioneaza Marea Britanie ca ar trebui sa o lase mai moale cu austeritatea daca economia nu ve reveni pe crestere. Deja majorarea taxelor si reducerea cheltuielilor bugetare, incepand cu 2010, au diminuat cresterea economiei britanice cu 2,5 procente in ultimii doi ani. Acest regres al unei economii atat de financiarizate ca a insularilor este inca un indiciu, daca mai era nevoie, ca austeritatea a fost si este o optiune de politica economica gresita, inclusiv la case mai mari. Efectele austeritatii au fost cu atat mai dezastruoase pentru o tara precum Romania, ceea ce fac ca acutele lui Basescu cum ca el si cu guvernele sale, Boc si MRU, ar fi trecut tara prin criza sa nu inseamne altceva decat fanfaronada si manipulare politice.

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-12834448-fmi-marea-britanie-trebui-incetineasca-ritmul-programului-austeritate-daca-economia-nu-reveni-crestere

Pe de alta parte, premierul britanic sustine ca austeritatea se poate prelungi pana in 2020, ceea ce ar adanci si mai mult greutatile si nemultumirile populatiei, cascand prapastia sociala.

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-12831886-marea-britanie-austeritatea-poate-prelungi-pana-2020.htm

Tara lui David Cameron nu este insa precum cea a lui Basescu, pentru ca de ani de zile UK beneficiaza de un discount privind contributia la bugetul UE, pe seama caruia isi regularizeaza propriul buget. Englezii il numesc „rabat”, francezii, „ceasul britanic” (platim noi pentru ei), iar Bruxelles-ul ii spune, folosind un eufemism diplomatic, „mecanism de corectie”. Evident ca gaura britanica din bugetul UE este acoperita de catre celelalte tari membre, prin mecanisme de redistribuire si tot felul de tertipuri discriminatorii (inclusiv de ingreunare sau chiar blocare a accesarii fondurilor europene), ca vorba ceea, cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale!

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/Bugetul-UE-De-ani-de-zile-Regatul-Unit-beneficiaza-de-un-discount.-De-ce-Si-cat-va-mai-continua.html?

Si dinspre licuriciul cel mare vin semnale de oboseala a democratiei, prin adancirea excluziunii si polarizarii sociale. Potrivit unui raport de peste Atlantic, jumatate din populatie detine doar 1,1% din bogatia nationala.

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-12839854-sua-jumatate-din-populatie-detine-doar-1-1-din-bogatia-nationala.htm

 

Ultimul miting: Fuga lui Basescu!

Lovitura de teatru la ultimul miting al lui Basescu, de ieri seara. Dupa ce in toata campania pentru referendum a indemnat electoratul sa se prezinte la urne, umflandu-si bicepsii politici, in ultimul moment s-a rasucit cu o suta optzeci de grade. A cedat psihic, a cedat nervos, a cedat politic, s-a flescait, dintr-o data, ca o basica sparta: Traian Basescu le-a cerut romanilor sa nu vina la referendumul de demitere, din 29 iulie!!! S-a raliat fara sa cracneasca deciziei PDL de a boicota referendumul, panica devenind astfel generala, in randurile portocaliilor. Basescu a ales sa fuga din fata electoratului cu “elicopterul” numit boicot, oferit de PDL. Se spune ca pana si in adancurile unui ticalos se ascunde un dram de demnitate. Alegand sa fuga, la Basescu nu am putut vedea asa ceva, lasitatea s-a dovedit mai puternica. Oare va reusi sa se salveze?

PS. Intrebat de cum comentez gestul de ultima ora al lui Basescu, singurul cuvant-cheie pe care l-am gasit pentru a-l caracteriza pe deplin este cel de “fuga”. Din pacate, nu despre o arta a fugii este vorba, pentru ca atunci cand este din fata unui dusman se poate dovedi sanatoasa, dar nu si fuga din fata propriului popor, pe care numai politicienii si partidele nedemocratice il pot percepe ca pe un adversar. Esenta boicotului este una profund nedemocratica, acesta este punctul pe “i”. Mai departe cred ca orice comentariu este de prisos.

Reactie rapida: Evaluarea si urmarile boicotarii referendumului de catre PDL

Recunosc, am fost surprins de decizia publica a PDL de a boicota referendumul. Ma asteptam la un semnal discret de boicotare, nu la unul asumat, cel putin pentru a-si salva aparenta de partid democratic, daca nu pentru a evita expunerea la critici. Dar PDL-ului nu-i mai pasa nici de democratie, nici de critica, si-a impartit in culise rolurile cu Basescu si a inceput sa joace dur, extrem de murdar si de nedemocratic, pe noua scena politica, de dupa pierderea puterii.

Semnificatiile boicotului sunt tintuitoare pentru PDL. Cand judecam partidele si le impartim in democratice si nedemocratice o facem in functie de recursul sau nu la argumentul electoral. Gestul extrem al PDL, de intoarcere a spatelui electoratului si consultarii populare, ar putea foarte bine sa insemne sau sa fie asimilabil cu o repozitionare pe aripa autoritarist-nedemocratica a dreptei. Practic, PDL a demonstrat ca nu este interesat de ce gandeste si simte electoratul si ca respinge cea mai inalta forma de democratie directa, care este referendumul. Prin boicotarea unui act popular de amploarea si importanta referendumului din 29 iulie, cei care, culmea ironiei si cinismului, se autointituleaza ca fiind un partid „popular” au dovedit ca le este teama de popor, ca tot ceea ce vine dinspre popor le pute, ca aleg sa stea cat mai departe de sudoarea muncii si cat mai aproape de huzurul nemuncii, ca nu le place decat un singur rol social, acela de patura suprapusa, cum denumea Eminescu categoria celor care vesnic parazitau corpul social, sau de „Camasi Albe”, cum se pretind, elitist, a fi pedeleii lui Blaga si civicii lui Ungureanu sau, mai pe scurt spus, gasca lui Basescu.

Ati auzit ce striga Monica Macovei la mitingul PDL de la Iasi, de sustinere a lui Basescu, incapabila sa emita macar o singura idee politica inteligibila, care sa-i apartina? „Dati-ne tara inapoi”!!! Ceva de rasu-plansu!!! Cea mai cretina utilizare a unei idei politice furate, ar fi fost mai cinstit sa ceara cu propriile cuvinte sa li se dea din nou ciolanul, sa fie pusi din nou in fruntea bucatele sau, si mai simplu si mai pe inteles, sa fi scandat doar atat: „Noi nu stim sa muncim, ci doar sa diriguim si sa hotim”!!!

Aparent, hotararea PDL de boicotare a referendumului ar reprezenta o greseala tactica. In realitate, in virtutea partajarii amintite, cu asumari de roluri de falsi infailibili si tapi ispasitori, in care doar rezultatul final va conta, dupa tipicul urma scapa turma, Traian Basescu va obtine un castig strategic, precum in lumea pradatorilor, in care atunci cand seful de haita isi consolideaza puterea si incepe sa maraie, nimeni nu-i va incalca teritoriul marcat.

Nu voi spune nimic despre rezultatul referendumului, care ramane unul deschis, dar si pentru ca in ajunul unei batalii nu este bine sa te programezi pe altceva decat pe succes. In pofida unei anumite legende, care isi are rolul ei in cultul sefului, Basescu nu ar fi fost in stare sa castige de unul singur nicio batalie politica, ci doar in coalitie. Acest lucru nu este o noutate, ci este o caracteristica a victoriilor politice din zilele noastre. De aceea voi observa o schimbare de accent in sistemul de sustineri al lui Basescu, in urma deciziei de boicot, dinspre sustinerile interne catre cele externe.

“Soparla” cu cvorumul, in realitate o parghie de manipulare strecurata in legea referendumului, care va detona multe calcule politice, nu ar fi fost posibila fara ajutorul “portocaliilor” Europei, al popularilor europeni (PPE). De fapt, principala lupta s-a dat cu Bruxelles-ul, iar declaratia satisfacuta a lui Barroso ca Romania a facut un pas inapoi de pe buza prapastiei, prin acceptarea verdictului CCR, in dauna hotararii Parlamentului, cat si cea a premierului Ponta, ca va respecta toate angajamentele fata de CE si FMI spun totul despre raportul de forte si deznodamantul momentului.

Basescu se va decupla de PDL, ceea ce il va descarca intr-o anumita masura de pasivul politic acumulat si-i va aduce un surplus de imagine. Nu-i exclus ca mitul flacarii violet sa fie reinviat si sa mai aiba cateva mici palpairi. PDL va fi trecut in esalonul doi, postura in care va incerca sa se mangaie cu diverse idei-surogat despre apararea “democratiei” si “statului de drept”, in fapt conservarea bastionului basist al portocaliilor, iar Initiativa Civica de Centru-Dreapta a lui MRU, care cel mai probabil se va transforma urgent in partid, dupa 29 iulie, pentru a fructifica oportunitatile post-referendum, va trece in linia intai de bataie, in jurul carei se va coagula si o uniune de centru-dreapta.

Dar toate acestea se vor dovedi iluzorii sau castiguri pe termen scurt, pana la alegerile parlamentare, care vor consolida schimbarea inceputa in 10 iunie sau chiar o vor incheia, daca se va ajunge, intr-un fel sau altul, la alegeri prezidentiale anticipate, pentru ca USL-ul nu va sta pe loc, la fel cum se va intampla si cu noul trend european.

Nimic nu va lucra mai bine pentru USL si nu-i va deschide calea catre castigarea zdrobitoare a luptei electorale din toamna decat atingerea obiectivelor Programului de Guvernare. Indiferent ce minciuni si mizerii va mai debita liota de propagandisti portocalii, oamenii vor simti si vedea ca noua putere este altceva, ca Guvernul Ponta este unul al faptelor, iar acest lucru va conta enorm in determinarea intentiilor de vot. Probabil ca daca Adrian Nastase ar fi fost liber, ar fi cerut PSD si partenerilor din USL doua lucruri, “Fapte!” si “Inainte!”.

In acelasi timp, nimic nu va lucra mai bine impotriva lui Traian Basescu decat dezvaluirea sursei sale externe de putere, strainatatea vestica, al carei pion este in dispozitivul ei, financiar-bancar si corporatist, de acaparare globala a resurselor. Pentru a-l putea taia de la radacina, romanii vor trebui ajutati sa inteleaga care este sursa raului lor social. Basescu nu este altceva decat tentaculul capitalului multinational, care a insfacat si incolacit, constrictor, Romania.

Puci prezidential cu referendum: Cum incearca Basescu si PDL sa rescrie manualul loviturilor de stat

Probabil ca niciodata sau de foarte mult timp sintagma “lovitura de stat” nu a fost invocata cu atata frecventa, cinism si lipsa de sens cum au facut-o presedintele suspendat Basescu si PDL intr-o singura luna, cea de campanie pentru referendumul de demitere, care se incheie peste cateva zile. „Baietii destepti” cu politichie portocalie au luat in brate aceste cuvinte oribile pentru orice democratie pentru a se culca si scula cu ele in gura in fiecare zi, racnindu-le din toti rarunchii, cu speranta ca doar-doar vor prosti pe unii sau infricosa pe altii.

Atunci cand vrea sa insele sau sa intimideze pe cineva diavolul devine un fel de personaj-orchestra, care sufla in toate trompetele, ciupeste toate corzile si bate toate tobele, pentru a crea iluzia de multime care concerteaza pe o melodie data sau, dupa caz, de vuiet de lupta, caruia nu i te poti opune. Numai cel care va rupe panza dinapoia careia se aud sunetele unei astfel de „reprezentatii” nu se va lasa inselat, pentru ca va descoperi un singur ins, jalnic de asudat si consumat de „virtuozitatile” unei asemenea inselatorii… Nu cred ca in politica, in general sau in cazul de fata, in special, sa fie altfel, poate cel care scrie si distribuie partiturile ori cei care le interpreteaza sa poarte alte nume, de presedinti, sefi de guvern,  de partid, ambasadori, ong-uri etc., dar scopul de inselare a opiniei publice este acelasi.

Nu stiu daca aceasta asociatie de idei am citit-o undeva sau daca este un rezultat subconstient, intuitiv, propriu tuturor oamenilor normali care simt o manarie necurata si care nu vor sa se lase amagiti, pentru ca este imposibil, oricate vraji a-i face, ca o perioada de opt ani de prezidentiat basist ori de patru ani de guvernare pedelista sa o comprimi atat de mult incat sa-i ascunzi abuzurile si ilegalitatile strigatoare la cer dupa cele de-abia doua luni de guvernare ale noului Guvern USL, care nici macar nu a avut timpul fizic necesar pentru auditarea situatiei economico-financiare lasate de Guvernele Boc si MRU, darmite sa repare toate stricaciunile si sa arate ce poate. Nicio orchestratie nu poate sterge din memoria sociala vaierele milioanelor de salariati, pensionari, mame, copii si batrani, din timpul administratiei basist-pedeliste, carora li s-au taiat salarii, pensii, ajutoare, medicamente, in timp ce banii erau transferati, fara de lege si fara de rusine, dinspre munca spre profiturile capitalului. Ar fi absolut stupefiant sa crezi, de pilda, ca Elena Udrea isi punea poponetul pe capace de WC de 15.000 de euro, asa cum au dezvaluit listele de achizitii de la ministerul turismului, din timpul fostei ministrese, si ca acei bani, care, cel mai probabil, nu reprezinta decat varful aisbergului jafului din banii publici, nu au umplut gentile Vuitton ale fostei prim-turiste portocalii a tarii.

Asa se face ca ecourile  unui pretins puci parlamentar, care l-ar fi suspendat in mod abuziv pe presedintele tarii, desi sanctiunea si procedura sunt constitutionale, iar aplicarea lor a urmat perfect Constitutia, in litera si spirit, au facut inconjurul lumii, punand pe jar lumea civilizata si facand imense deservicii de imagine tarii. Asa s-a ajuns ca dezinformarile si mesajele alarmist-extremiste, de intoxicare ale lui Basescu si PDL, care au iesit din matca realitatii politice din Romania dar si a normalitatii unei lupte electorale sau opozitii democratice, sa atraga reactii dure ale cancelariilor occidentale, de la Washington pana la Berlin si, nu in cele din urma, Bruxelles, unele dintre ele fiind normale si chiar asumate de catre premierul Victor Ponta, ca rezultat al unei comunicari guvernamentale defectuoase, desi ti-ar trebui o doza mare de agramatism in ale democratiei sau de tendentiozitate ca sa nu observi ceea ce este vizibil de la o posta, contradictia in termeni a unei expresii lingvistice, deoarece hotararile unui parlament liber ales, institutia blazon a democratiei si unica legiuitoare, nu provoaca puciuri, ci impune vointa celor care l-au ales si pe care-i reprezinta, poporul fiind titularul de drept si de fapt al puterii.

Din aceasta perspectiva, una din cerintele necutumiare ale Comisiei Europene, cea de legare a validarii referendumului de un prag de prezenta la vot, de cel putin 50% plus 1 din numarul alegatorilor inscrisi in liste, pare excesiva sau cel putin ciudata, cu posibile complicatii asupra democratiei insasi, in anumite circumstante, pe care, acum, doar le putem banui sau presupune, la o analiza mai atenta. Sper insa ca electoratul sa se mobilizeze si sa participe in proportie majoritara la referendum, prezenta la vot de la locale, de 56,39%, arata ca este posibil, cu o singura conditie…

Strategia de campanie pentru referendum a lui Basescu si a PDL ar putea fi asemuita cu o „furcuta”, ca paliere de desfasurare si ca dublu mesaj. Pe o ramura, Basescu cheama sus si tare la referendum, clamand cu o jucata intransigenta nonpartizana (sa-l creada cucii, ca romanii pe care i-a jupuit pana la oase, nu!) ca daca PDL-ul va proceda invers va intra in „coliziune directa” cu el, dar in acelasi timp se prezinta ca un alfa si omega al recastigarii „credibilitatii” Romaniei, scoaterii tarii din „izolare” si opririi „prabusirii” leului, ceea ce echivaleaza cu un indemn la boicot pentru camarila care viseaza la restabilirea establishmentului de dinaintea suspendarii. Pe cealalta, MRU si PDL joaca pe cartea caricaturizarii suspendarii si a descurajarii, mai mult sau mai putin voalate, a participarii la referendum, fiind de asteptat ca, dupa ce se vor convinge ca electoratul portocaliu a inteles mesajul, sa dea verde „libertatii” de constiinta (probabil, azi, din cate au lasat sa se inteleaga) privind participarea sau nu la referendum.

Ce s-ar putea intampla la referendum? Nu vreau sa acreditez nimic, as fi extrem de bucuros sa fiu infirmat de rezultatele care vor fi anuntate a doua zi dupa referendum, pe 30 iulie, pentru ca ne vom elibera cu totii de un cosmar, dar una din situatiile posibile si probabile ar fi ca referendumul sa fie invalidat ca urmare a lipsei de cvorum, a neprezentarii la urne a celor peste 9 milioane de alegatori, cati ar reprezenta jumatate plus unu din listele de alegatori. Cauzele ar putea fi multe, intre care sezonul vacantei estivale, in care se inregistreaza cea mai mare absenta de la locurile de domiciliu ale populatiei, ar putea juca un rol important. Dar cea mai importanta sursa a absenteismului ar fi boicotarea votului de catre electoratul PDL, al carui consemn tacit, chiar daca nu va fi recunoscut, l-au primit in campanie, iar daca din varful de participare de la alegerile locale, din 10 iunie, care, cu toata mobilizarea, greu ar putea fi atins in conditiile verii, vom scadea fie si numai o parte din electoratul prezumat a-i fi ramas fidel, intrunirea cvorumului ar putea fi pusa sub semnul intrebarii.

Dar, in conditiile invalidarii, s-ar putea inregistra si o alta situatie, de-a dreptul aiuritoare din punct de vedere al democratiei. Ultimele alegeri, din 2009, Basescu le-a castigat cu un avantaj minim, cu putin peste cele circa 5 milioane cati au reprezentat jumatatea, din cele 10 milioane care au participat la vot, cu vreo 70.000 de voturi in plus, daca ne aducem bine aminte. In 2012, la referendumul de demitere ar putea vota „DA” un numar mult mai mare decat cel din 2009, cat a votat pentru Basescu, sa zicem sase milioane, sapte milioane sau opt milioane, ceea ce ar putea reprezenta un procent covarsitor pentru demitere, care nu ar fi exclus sa atinga scoruri absolut surprinzatoare, de peste 80%, avand in vedere cum va vota electoratul de stanga, cel putin, pentru care nu exista o alta sansa de mai bine decat prin pensionarea sau trimiterea inapoi la vapoare a marinarului. Dar, in pofida unui vot covarsitor pentru demitere, si in valoare absoluta si in valoare relativa, fata de 2009, Basescu se va putea intoarce linistit la Cotroceni, situatie absolut stanjenitoare pentru democratie, pentru ca nu a fost cvorum!!!

In loc de concluzii. Cine a impus schimbarea regulii in timpul jocului, prin introducerea cvorumului la referendumul de demitere a presedintelui?! Onorata Comisie Europeana! Si, acum, sa revenim la definitia loviturii de stat, care, intr-o acceptiune nepretentioasa, de bun simt ar spune ca, in esenta, lovitura de stat are loc atunci cand vointei poporului sau reprezentantilor sai legali, constituiti in Parlament, singurul organ care ii impune vointa prin lege, i se substituie o vointa straina. Daca situatia descrisa, de invalidare a referendumului, se va adeveri, in conditiile de asimetrie neta a rezultatelor comparative, in defavoarea presedintelui suspendat Traian Basescu, pentru care numarul celor care se vor pronunta in 2012 pentru a i se retrage increderea si mandatul va fi mai mare decat cel al celor care i le-au incredintat in 2009, dar vointa electoratului va fi ignorata, fata democratiei occidentale, la a carei masa am fost invitati sa luam loc pe cel mai mic scaun, pe motiv ca nu am avea experienta democratica, va fi greu de spalat, pentru ca, iata, adevaratul puci va fi unul prezidential, comis cu cvorumul, cu voie de la Imparatie! Ce-i de facut?

CCR contra Parlament? Constatarea unei absurditati (plus o ipoteza si o concluzie)

In Raportul MCV pentru Romania se prezinta “indoieli serioase privind angajamentul fata de respectarea statului de drept sau privind modul in care este inteles statul de drept intr-un sistem democratic pluralist.” Bun, de aici retinem ideea corecta a legaturii indisociabile dintre pluralism, democratie si statul de drept, de care ne vom folosi ceva mai jos. Este de la sine inteles ca fara pluralism nu exista democratie, dar si ca absenta statului de drept ar inseamna acelasi lucru.Tot taraboiul privind separatia puterilor si statul de drept a plecat de la restrangerea competentelor Curtii Constitutionale,  care pare sa fi constituit bulgarele a carui rostogolire a dus la avalansa de critici occidentale la adresa noii puteri. Seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, este fara echivoc la publicarea Raportului pe Justitie: „Evenimentele din ultima perioada ne-au zdruncinat increderea. Competentele Curtii Constitutionale nu pot fi schimbate peste noapte.” Drept pentru care ne va mai arde inca un Raport pana la sfarsitul anului!

Dar este CCR-ul un supra-Parlament? Nu si da, pentru ca nu are nicio urma din pluralismul si reprezentativitatea institutiei unice si fundamentale a democratiei, dar care prin sanctionarea hotararilor parlamentare indirect limiteaza vointa legiuitorului sau o poate impinge intr-o directie prestabilita, malformata politic, care poate inseamna tot un fel de legiferare, chiar daca este mascata. 9 judecatori numiti politic contra a 469 de alesi ai neamului sau, ma rog, a 256 cati au votat pentru suspendarea presedintelui, este o chestiune care iese total din sfera justitiei constitutionale, care ar trebui sa fie independenta, si care aterizeaza direct in mocirla politicii, ceea ce, ar trebui sa recunoastem, nu-i o treaba tocmai kusher.

O a doua observatie pe care o facem este ca in urma schimbarii majoritatii parlamentare (implicit a algoritmului parlamentar dupa care se numesc judecatorii constitutionali) a aparut o contradictie intre aceasta si componenta pe criterii politice a CCR. Altfel spus, autoritatea de jurisdictie constitutionala nu mai reflecta noile raporturi de putere dintre partidele din Parlament, iar consecinta practica imediata pentru o noua putere care ar fi pusa sa functioneze sub arbitrajul de ultima instanta al vechii puteri ar fi ca prima ar fi o putere fara putere, incapabila sa-si indeplineasca mandatul, in timp ce cea de-a doua, in dispretul esecului politic si electoral, ar continua, din umbra, sa detina adevarata putere. Pe undeva, situatia este similara celei despre care s-au pronuntat unii bancheri celebri, care au spus ca nu-i intereseaza cine face legile si cine guverneaza, ci cine controleaza finantele unei tari, mutatis mutandis nu conteaza cine detine majoritatea parlamentara si puterea guvernamentala, ci cine controleaza politic puterea judecatoreasca.

Evidenta absurditatii pe speta romaneasca a CCR-ului politizat nu mai necesita niciun alt comentariu, este doar necesar si suficient sa remarcam ca nicaieri in Occident nu vom gasi astfel de Curti politizate. Partea proasta a unui CCR politizat este ca orice schimbare de putere, nemaivorbind de regim (in cazul alternantelor de la stanga la dreapata si invers), ar trebui sa se reflecte corespunzator si in schimbari ale raportului de forte la nivelul Curtii, daca noua putere vrea sa iasa de sub controlul camuflat al vechii puteri si sa-si asume si implementeze propriul program de guvernare. In cazul schimbarilor de guverne de aceeasi culoare sau familie politica, mai treaca-mearga, modificarile respective se pot face tacit, dar in cel al unor schimbari contrare reactiile pot fi dintre cele mai scandaloase, ca in cazul de fata.

Cand Basescu i s-a plans Merkeloaiei ca noua majoritate parlamentara si noua putere guvernamentala vor sa-i ia toiagul de pastor al CCR, nu i-a spus si ca trei dintre judecatori sunt numiti de catre el, iar restul pana la depasirea pragului majoritatii, care-i asigura controlul politic asupra Curtii sunt numiti de catre partidul sau, PDL, si unul si altul prabusiti in increderea parlamentului, institutiilor statului si electoratului. Veti rade, dar situatia este similara cu controlul asupra unui pachet majoritar de actiuni, nu baietii destepti din PDL au descoperit roata, ei nu au facut decat s-o monteze, cu sprijinul unor baieti nu mai putin destepti din PSD, la masinaria justitiei constitutionale, fiecare gandind in sinea lui ca atunci cand va ajunge la putere o va invarti cum va dori!

Cel care a observat facatura si a incercat ruperea cercului vicios al justitiei politice, prin alegerea in CCR a unor judecatori independenti din cadrul ICCJ, a fost chiar premierul Victor Ponta (caruia probabil nu i s-a acordat degeaba, o data cu titlul de doctor, distinctia „Summa Cum Laude”, de catre profesorii in drept, cunoscuti pentru morga lor rigid-profesionala, ca de rigor mortis!), dar latralogii basisti au sarit ca arsi ca nu se poate, ca asa si pe dincolo…

In fine, am ajuns la ipoteza si propunerea sau, daca vreti, concluzia la care m-am referit in titlu si pe care nimeni nu le-a prevazut, pentru ca cu greu am fi acceptat ideea ca am putea avea vreodata un presedinte demis. Ce se va intampla cu CCR-ul politic al lui Basescu in cazul in care acesta va fi demis din functia de presedinte la referendumul din  29 iulie? Lucrurile vor fi simple din punct de vedere logic si al relatiei dintre cauza si efect, de-legitimarea politica si destituirea electorala a presedintelui Basescu se vor rasfrange automat si asupra judecatorilor constitutionali numiti de catre acesta, criza de incredere si autoritate a ocupantului functiei prezidentiale va fi, in mod inevitabil, si una pe masura a componentilor CCR girati politic de catre presedintele demis!Nu vorbesc de institutiile ca atare, ci de persoane, pentru ca aici este cuiul lui Pepelea, in lipsa lor de independenta fata de partide si de politica, care daca nu va fi smuls din justitia romaneasca problemele si scandalurile de azi vor trena sau se vor reproduce si in ciclurile electorale viitoare.

Demiterea presedintelui va oferi si cauza si prilejul care nu vor trebui ratate in ruperea pisicii suspiciunilor si acuzatiilor reciproce, in asa fel incat justitia sa nu mai fie dependenta nici de putere, nici de opozitie. Solutia este la fel de simpla, reforma alegerii/numirii judecatorilor constitutionali in sensul in care deja a fost evocat in spatiul public (vezi mai sus) si reconstituirea CCR pe noua baza, independenta. Nu exista Justitie independenta fara un CCR independent.

Democratia cu fes: Cateva reactii rapide

1. Declaratiile de ieri seara ale lui Traian Basescu se inscriu in “strategia” insului disperat, care loveste in toti, pentru ca nu mai are ce pierde. Probabil ca “instructiunile” i-au venit, deviat, de pe telefonul negru, singurul in care mai are incredere (poate ca un ultim reflex despotic, precum cel al lui Ceausescu, care-si privea obsesiv ceasul, la proces, de la care parca si-ar fi asteptat scaparea!), pentru ca in “necompetitivul” popor roman, cum il denumea cu nerusinare, nu a avut niciodata incredere (si apropos de lipsa de incredere, de ce fostul locatar de la Cotroceni si-a sigilat biroul la suspendarea din functie, are ceva de ascuns?!). Cazul suspendatului Basescu, care a pierdut increderea in interiorul tarii iar sustinacii sunt din afara Romaniei, este propriu regimurilor nepopulare, stipendiate din exterior. De altfel, profilul sau psiho-politic este cel al unui dictator, plin de sine si discretionar, care vede in orice adversar politic un “puscariabil”, iar in orice alternativa democratica o “lovitura de stat”, tot asa cum in statul politienesc un securist vedea in orice cetatean un atentator la “siguranta nationala” iar un gardian vedea in orice om un posibil detinut. Oricum, va fi interesant de analizat si explicat, inclusiv de catre unele cancelarii occidentale, cat de democratica este paradigma contradictiei dintre pierderea de catre Basescu a increderii propriului popor si “castigarea” unor sustineri care-i vin din afara tarii!

2. Cred ca ar trebui sa multumim echipei AN pentru inspiratele selectii din textele politice ale lui Adrian Nastase si pentru comentariile colegilor, care, in absenta autorului, aflat in detentie politica, reprezinta un reper si o sursa de tarie si coeziune pentru noi toti. In ceea ce ma priveste, nu mi-am pierdut speranta ca intr-o zi, care sper sa fie cat mai apropiata, voi citi pe blog prima scrisoare a lui Adrian Nastase din temnita politica, urmata apoi de o a doua, o a treia samad, care se vor constitui intr-un ciclu care ar putea purta foarte bine numele de “Scrisori din temnita politica”, cu invataminte pentru tinerii politicieni, de azi si de maine, ai Romaniei. Bineinteles, toti asezam pe primul loc dorinta ca Adrian Nastase sa redevina un om liber, dar se pare ca drumul dreptatii si libertatii este anevoios, mai ales dupa ce justitia nationala este politizata, culmea, de catre cei de la care te-ai astepta mai putin, Comisia Europeana (CE), care impreuna cu popularii europeni (PPE), dominanti politic in institutiile europene, formeaza un sui generis partid-stat european, folosit impotriva partidelor nationale apartinand altor familii politice europene, cat si impotriva unor guverne nationale de alte culori politice. A se vedea capitolul politic (!) din Raportul MCV privind justitia din Romania al CE, care contine, nici mai mult nici mai putin, ingerintele politice formulate de seful executivului european, Jose Barroso (!!). Probabil ca unii dintre marii romani de spirit ar numi aceast tip de democratie, care ne vine pe filiera UE, o democratie cu fes (!!!), ca o parafrazare a zicalei “Interesul poarta fesul”, in care interesul este unul strain, din pacate, nu unul national.

Despre curaj, in 2012

Frica despre care ne vorbea Adrian Nastase, in 2008 (http://nastase.wordpress.com/2012/07/15/despre-frica-in-2008/), ca fenomen psiho-socio-politic pe care-l demantelase si denuntase necrutator, avea sa devina, ne amintim, paroxistica in anii ce aveau sa urmeze, in care Presedintele-Foarfeca avea sa taie fara mila nu numai salarii si pensii ci si orice idée de schimbare, iar pe precursorii acestora avea sa-i urmareasca cu toate mijloacele statului politienesc, pentru a-i reduce la tacere, inclusiv prin inscenari judiciare si aruncarea in temnita. Dar intre timp aveam sa experimentam impreuna remediul pe care acelasi puternic si vizionar lider social-democrat ni-l recomandase pentru a pune capat fricii din noi, dintre noi ori fata de ceilalti, neincrederii fata de ideile si proiectele noastre, fata de forta lor transformatoare in bine, fata de izbanda noastra ca izbanda a tuturor romanilor care trudesc din inima pentru aceasta tara, cu mintile si cu bratele. Astazi, stim ca idealurile noastre sunt corecte, ca drumul si calauza sunt cele bune. Este suficient sa privim in Europa pentru a ne convinge ca nu suntem singuri si ca evenimentele au inceput sa curga in acelasi sens innoitor. Dupa cum observa noul presedinte francez, socialistul Hollande, la aniversarea Zilei Nationale a Frantei, Europa este in criza din cauza adaugarii unui plan de austeritate peste alte planuri de austeritate. Austeritatea, asa cum ne-a mintit cu nonsalanta Basescu pentru a-si proteja clientela si cum continua sa o faca in campania pentru referendum, nu este un factor anti-criza, ci dimpotriva, este o frana in calea cresterii economice. Am depasit stereotipul luptei oarbe dintre stanga si dreapta, care dezbina si fac rau unui popor, am gasit acea axa care trece prin mijlocul esichierului si pe care se inscriu punctele comune ale fortelor politice de centru-stanga si centru-dreapta, pe care se poate construi trainic o Romanie a echilibrului si, implicit, a viitorului. Uniunea Social Liberala (USL) arata ca bipartizanismul intern este la fel de posibil si de necesar ca bipartizanismul extern, de tip american, in caz de criza. Cred ca daca ar fi fost liber, Adrian Nastase ne-ar fi scris in aceste clipe de lupta despre curaj. Despre curajul faptelor constructive ale noului Guvern USL, despre curajul asumarii civice a acestora, despre curajul de a indrazni, de a spera si a putea spune “Da, si noi putem!” sa ne ridicam din colbul crizei si al demolarilor basiste si sa incepem repararea tuturor nedreptatilor si reconstructia tuturor stricaciunilor Romaniei portocalii! Despre curajul de a fi solidari cu noua economie si noua societate, despre curajul schimbarii, despre curajul de a spune NU!, la referendum, restauratiei basiste si pedeliste, despre curajul de a gandi impreuna si implementa impreuna un nou proiect care sa aduca un viitor mai bun pentru toti romanii. Despre curajul de a ne impotrivi minciunii, diversiunii si manipularii din aceste zile in care presedintele suspendat tine conferinte de presa si discursuri demagogice in “apararea” Constitutiei nationale si a statului de drept, Constitutie cu care a alergat pe la toate cancelariile occidentale sa o schimbe cu una a unei Europe federale (sic!) iar statul de drept l-a golit de orice atribut al statului national (sic!,sic!) sau despre culmea cinismului si imposturii prin care in fieful PDL de la Cluj Napoca a aprins o asa-zisa “flacara a democratiei”, simbolul olimpic al intrecerilor corecte si cinstite fiind astfel pervertit politic de catre un Presedinte-Frauda si un Presedinte-Non Fair Play, care a furat alegerile prezidentiale si si-a aruncat in inchisoare adversarul politic (sic!, sic!, sic!). Ori despre curajul de a da pe fata o alta frauda simbolica, in scopuri electorale, aceea a “Camasilor Albe”, care, trecand peste rezonanta de trista amintire a altor “Camasi” (Negre, Verzi etc.), incearca sa confiste albul estival, pentru a da impresia de omniprezenta, desi, ironic sau nu, cineva ar trebui sa le atraga atentia ca in fata “Coatelor Goale”, nu numai din timpul verii ci si ca stare sociala in care Basescu a adus majoritatea romanilor, nu au nicio sansa! Cred ca alaturi de curaj Adrian Nastase ar mai fi vorbit si despre virtutea rabdarii, al negrabirii, al lucrului bine facut, al argumentului si al demonstratiei… Si poate ca ne-ar fi indemnat sa privim in oricare din cele doua lucruri tot atatea atitudini mentale si de comportament care pot da lucrurilor marunte o umbra mare.

Ultima carte ?

Dupa caderea ultimului guvern portocaliu, in urma retragerii increderii prin mecanismul constitutional al motiunii de cenzura, sanctiune puternic confirmata si de catre scorul catastrofal inregistrat de catre partidul basist la alegerile locale, am asistat la un fenomen greu de imaginat in democratie, refuzul de a preda puterea catre guvernul noii majoritati parlamentare. Timp de aproape doua luni de zile, Romania a fost sabotata de catre presedintele Traian Basescu si PDL, facand-o aproape de neguvernat, prin agatarea cu ghearele si cu dintii de putere si generarea unei situatii aproape absurde, o opozitie care nu era de fapt in opozitie si o putere care nu avea putere. De abia ultimele evenimente, jucate cu toate cartile democratiei pe masa, au pus noua putere social-liberala in drepturile ei legitime, in institutiile de putere ale statului. 

Dupa pierderea, rand pe rand, a principalelor piese portocalii (Blaga, Anastase, Iancu, partial CCR) de pe marea tabla de sah ce i-a opus pe Basescu si PDL, de o parte si Ponta si USL, de cealalta parte, in prima tabara nu au mai ramas in picioare decat “Regele”, amenintat, inevitabil, de suspendarea de catre parlament si, in final, de demiterea prin referendum si cativa pioni in zona justitiei politice, care vor fi spulberati fara drept de apel de catre reformele de depolitizare si indreptare institutionale. “Sunt incriminat pentru declaratii, nu pentru fapte”, s-a aparat Basescu, in parlament, la citirea capetelor de acuzare din cererea USL de suspendare din functie a sefului statului. Si Hitler s-ar fi aparat probabil la fel, pentru ca el personal n-a comis practic nicio nelegiuire, i-a pus pe altii sa-i infaptuiasca ordinele abominabile.

In acest context, m-a uimit „conceptul” contradictoriu, speculativ-avocatesc al ambasadorului Mark Gitenstein despre institutii, prin care, pe de o parte, privilegiaza institutia prezidentiala si pe ocupantul acesteia, amicul Basescu, dar, pe de alta parte, intra in contradictie cu distributia, separatia si echilibrul puterilor in stat, pe care si l-a facut cunoscut prin trimiterea la cartea “De ce esueaza natiunile” (Daron Acemoglu, James Robinson, „Why Nations Fail”, Crown Publishers, 2012), a carei idee despre nevoia de institutii puternice o interpreteaza intr-o maniera manipulabila, intorcand-o ca la Ploiesti: “Atunci cand creeaza institutii economice si politice cuprinzatoare tarile prospera, iar atunci cand puterea este concentrata in mainile catorva persoane, ele esueaza”!

Din pacate, ca si in cazul unei schimbari care poate fi in bine sau in rau, nu am aflat nimic despre sensul de folosire a puterii institutiilor si mai ales cat de “cuprinzatoare”, ca si limite, ar trebui sa fie aceste institutii, pentru ca si regimurile totalitare au avut institutii puternice, a caror nemarginire a simtit-o pe pielea lui fiecare cetatean din astfel de societati revolute. Dar, pentru a fi cinstiti pana la capat, ar trebui sa recunoastem ca riscul derapajelor autoritariste poate exista si in democratie, in cazul unei institutii unipersonale precum cea prezidentiala, indiferent daca aceasta s-ar afla in Statele Unite sau in Romania, si este foarte probabil ca semnalul autorului citat sa se refere tocmai la acest pericol, atunci cand vorbeste despre esecul natiunilor, consecutiv concentrarii puterii in mainile unei singure sau catorva persoane. Daca ne referim la Romania lui Basescu, pentru ca in ea traim si acest lucru ne ocupa tot timpul, nu avem cum sa nu identificam acest pericol si acest esec in actele presedintelui „jucator”, de desconsiderare a dialogului public, cu parlamentul, partidele sau cetatenii sau in cele ale CCR, de anulare a hotararilor reprezentantilor legitimi ai alegatorilor in parlamentul tarii, institutia simbol a oricarei democratii. Nu stiu daca se poate vorbi despre o afacere de tip „Basenstein”, dar este deja un fapt ca interventiile in spatiul public romanesc ale unui ambasador au avut loc ori de cate ori presedintele portocaliu a fost incomodat de catre adversarii politici sau au fost in joc mize economice strategice, cum ar fi cele legate de instrainarea resurselor naturale sau productive ale tarii.

Asadar, ce i-a mai ramas de facut lui Traian Basescu, in situatia in care acesta nu mai reprezinta pe nimeni sau aproape pe nimeni in Romania? O solutie de tip Ceausescu, in care sfarsitul politic ii va fi acoperit de oprobriul referendumului de demitere, pentru ca nu exista nicio indoiala cum vor vota alegatorii, mult prea abuzati si inselati de regimul politic al ultimilor opt ani, sau o demisie de onoare, de tip de Gaulle sau Nixon, care-i va aduce impunitate, lasand istoria sa-l judece. Din ultimele stiri aflam ca Basescu si-a reactivat contul pe Twitter. Sa fie acesta un canal „civil” de comunicare, alternativ la cel oficial, de sef al statului? Ce vor aduce orele urmatoare, de dinaintea votarii in parlament a suspendarii sau, eventual, zilele de dinaintea referendumului de demitere? In ciuda caniculei, sa ramanem pe receptie, vom afla vesti importante pentru Tara!