Politica „dezvaluirilor” in lectiile de capitalism: „Lumea secreta a nomenclaturii”

27/11/2012

Nu stiu, stimate d-le Vladimir Tismaneanu, daca termenul de „nomenclatura”, atribuit fostei elite comuniste, a fost rodul vreunui laborator ideologic sau al imaginatiei vreunui gazetar. Cert este ca a fost inspirat si a prins la public, cu o conotatie peiorativa si coroziv-ideologizanta demna de un adevarat Manifest Capitalist, care si-a facut treaba de a fi sapat adanc la temeliile unui mod de organizare social-politica anacronic. Dar, de necrezut si de neasteptat, faptul ca esaloanele de putere ale oricarui regim de democratie capitalista isi extrag cel putin tot atat de bine privilegiile din coruptie sau ca sunt marcate de aceleasi vesnice intrigi mizerabile ori de un lux si mai nebunesc a devenit, azi, o constatare banala. Pentru cei mai multi dintre cei care am iesit din tunelul comunist, descoperirea, dincolo de luminile orbitoare de exterior, a unei lumi infricosatoare a lacomiei, egoismului si arogantei, a unei nomenclaturi capitaliste atotputernice a super-bogatilor, inscrisa nu in evidente de partid ci in conturi bancare, care traieste intr-o dimensiune paralela si pentru care individul nu mai conteaza nici ca forta de munca, a fost buimacitoare, ca atunci cand treci dintr-un tunel intr-altul sau cand ratacesti printr-un labirint plin cu capcane.

Nu aveti insa de ce sa va temeti, nimeni nu-si doreste o reintorcere la trecut, nici macar ultimii gerontocrati nomenclaturisti, care s-au dedulcit cu cascavalul capitalismului de cumetrie. Adevarata ingrijorare, care n-are cum sa nu fie observata la cei fara un loc de munca sau cu venituri extrem de mici, care din pacate sunt cei mai numerosi, dar si la cei apartinand unei clase mijlocii care se imputineaza vazand cu ochii, este legata de pericolul asasinarii viitorului, prin imortalizarea prezentului. Poate parea o figura de stil, dar va asigur ca in spatele acesteia se afla exact riscul fatal pe care-l sugereaza, alaturi de asasinii politici si economici a aparut o noua si sinistra categorie, asasinii de viitor. Pentru a intelege ca nu este o fabulatie, ci o realitate cat se poate de cruda, uitati-va, in primul rand, in mainile cui se afla cel mai important instrument si proces de constructie statala, cel legislativ, la mecanismele supra-nationale si supra-parlamentare de impunere si/sau modificare a unor legi nationale, care, in numele unui faimos construct ideologic, „statul de drept”, sunt manipulate, ca pe niste parghii de control, in detrimentul interesului national, vointei electorale sau schimbarii democratice! Neindoielnic, prezentul, ca si trecutul, post-comunismul ca si comunismul, isi asteapta dezvaluirile, cu aceleasi datorie a marturisirii si opunere la legea tacerii.

In lectiile de capitalism, politica dezvaluirilor a jucat adesea rolul unor strategii de inselare, in care firme de PR, agentii media sau studiouri de filmare au avut roluri deloc de neglijat. Operatiuni precum „Nayirah”, cu „bebelusi din incubatoare kuweitiene, ucisi de soldati irakieni”, proiectul „Northwoods” (nu a fost aprobat de JFK), cu falsificarea unui MIG cubanez care ar fi trebuit sa „hartuiasca” spatiul aerian american ori cu filmarea „primului pas pe Luna” de catre Stanley Kubrick in studiourile in care au fost turnata „Odiseea spatiala 2001” sunt, de-acum, „celebre” in toata lumea. Poate nu sunt cele mai potrivite exemple, dar ideea care se degaja din oricare din astfel de evenimente create este una de avertisment, de a nu lua drept sacrosancte imaginea si cuvantul (aidoma argumentului biblic suprem: „Sta scris”!), care pot fi uneori atat de diferite de adevar ori de intelesul a ceea ce vedem cu ochii proprii sau auzim cu urechile noastre! Probabil ca asemenea induceri in eroare ale opiniei publice s-au intamplat si in comunism, dar acesta este deja mort, nu ne mai afecteaza (si despre care, de altfel, scrieti fluvial si d-stra), in schimb capitalismul schizoid si convulsiv in care traim continua sa dea peste cap multe vieti. Nu este, evident, cazul dezvaluirile domniei voastre, care se bucura de autenticitate, cel putin prin trimiteri la persoane in viata, la autori si opere care nu au cum sa nu fie verificabile si, deci, credibile. Alaturi de felicitari, firesti ca omenesc, pentru „Lumea secreta a nomenclaturii”, ingaduiti-mi si o altfel de examinare, nu neaparat critica sau de indoiala, ci mai degraba cu titlul de nelamuriri.

Cat de secreta a fost totusi lumea fostei nomenclaturi comuniste? Vazand puhoaiele de date si informatii despre aceasta lume defuncta, care in niciun caz nu puteau fi gasite in formalizari arhivistice, ai mai degraba impresia ca aceasta s-a aflat in permanenta sub un microscop urias sau un fel de ochi atotvazator, prin care, ca intr-o operatie chirurgicala, i-au fost disecate, inregistrate si manipulate, pana la nivel celular, toate actele de metabolism politic (intr-un alt limbaj, s-ar putea spune ca a fost spionata total, si din interior, si din exterior). A nu se intelege ca cineva ar putea plange din aceasta cauza dupa comunism, ar fi o prostie si un infantilism politic de neiertat, mai ales ca a fost o creatie straina cancerigena,  dar acest posibil fenomen informational prezinta ca atare interes pentru viitor, pentru securizarea noilor democratii est-europene si, bineinteles, euro-atlantice. Cineva imi povestea, incercand sa-mi explice de unde au aparut isterizarile occidentale fata de politicile multiculturaliste sau rezervele in cele privind acordarea vizelor, ca incurajarea migratiei, din anii de boom economic, ar avea un revers, ceea ce, dupa parerea mea, este o forma de exagerare politica, care ascunde de fapt deficiente de incluziune. Pe de alta parte, cred ca nu ar trebui exclusa nici posibilitatea ca fosta lume comunista sa fi avut propriile dezvaluiri, fata de care, mai mult sau mai putin inspirat, sa fi reactionat politic.

Neclara imi este, simbolistic, si imaginea bufnitei de pe coperta, care cu siguranta transmite ceva catre cunoscatori. Din cate stiu eu, bufnita simbolizeaza, in cultura romaneasca, ghinionul (amintiti-va de cucuveaua de la Cotroceni!), dar pentru filosofi este un simbol al intelepciunii. Imi amintesc ca un cod inteligent l-am intalnit pe coperta uneia din cartile lui Silviu Brucan, „Generatia irosita” (se referea la cea comunista, dar cred ca nici cea actuala nu este departe de acelasi adevar), cu o tabla de sah pe care toate piesele reprezentand fosti conducatori ai Romaniei erau cazute, cu exceptia celor ale Anei Pauker si regelui Mihai. Daca „piesa” Regelui pot sa-mi explic de ce era in „picioare” (era si este singurul in viata), nu acelasi lucru pot sa-l fac cu cea a adjunctei lui Dej! Nu v-am inteles nici evocarea, intr-unul dintre cele doua articole pe aceasta tema, a numelui Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceausescu, cu atat mai mult cu cat, daca nu ma insel, nu traieste (sau nu a trait) in cultura romaneasca, iar parinti, dupa cum se stie, nu sunt cei care-ti dau viata, ci cei care te cresc (probabil ca la fel se poate spune si despre bunici, ceea ce cred ca exclude posibilitatea ca DV sa fi devenit vreodata un „printisor”). Poate reveniti cu detalii. Ce poti intelege si din declaratia nepotului lui Molotov, care spune, enigmatic, ca ceea ce s-a facut in trecut a fost „necesar”? Am intalnit, intr-adevar, la nivel de legenda, si idei care faceau o paralela intre cucerirea politica a Vestului si tentativele de a realiza acelasi lucru cu Estul, inclusiv prin urcarea pe tronurile tarilor sau ale unor regi a unei semintii straine si necrestine. Am impresia ca uneori se pluteste pe deasupra adevarului sau ca nu se spune pana la capat.

In sfarsit, cred ca faceti o greseala metodologica atunci cand va implicati, extrem de manifest, orgoliul si emotiile in relatarile memorialistice. Eu va inteleg perfect, chiar unele detalii picanteresti le gust cu savoare, dar ma tem ca stiinta si istoria nu pot face acelasi lucru, pentru simplul motiv ca va exacerbati subiectivitatea. Nu spun acest lucru legat doar de cartea domniei voastre, pentru ca el este valabil pentru toate abordarile de acest tip, in care frustrarile si resentimentele sunt un adevarat calcai al lui Ahile, catre care se indreapta toate sagetile adversarilor. Chiar si atunci cand vorbiti de gradele diferite de responsabilitate in randurile fostei nomenclaturi (in care va implicati si proprii parinti), cu care sunt perfect de acord, pentru ca vedem prea multe reactii disproportionate si in zilele noastre, vi s-ar putea replica, de pilda, ca este greu sa faci distinctii nete intre autori si complici (daca s-ar merge pe exemplul nefericit al vanatoarei de nazisti, in care nu de putine ori si calaul si temnicerul au fost la fel pedepsiti, s-ar putea ajunge lesne la concluzia aberanta ca atat paznicii fizici cat si cei ideologici ai comunismului au fost la fel de responsabili!). Cred ca o abordare fara cusur ar fi fost una de observator si cronicar al regimului comunist, care prin detasare ar fi castigat in luciditate si obiectivitate. Dincolo de toate aceste „iregularitati” sau „imperfectiuni” (aici ghilimelele chiar isi au rostul, pentru ca tin de interpretare), lucrarea ramane un bun castigat pentru cultura romaneasca.

A bon entendeur!

http://www.contributors.ro/cultura/a-te-opune-legii-tacerii-mircea-cartarescu-si-horia-patapievici-despre-%e2%80%9clumea-secreta-a-nomenclautirii%e2%80%9d/ 

Anunțuri

De ce esueaza democratiile: Miza electorala anti-constitutionala a presedintelui-jucator

13/11/2012

Armate de analisti se intreaba, fara a gasi un raspuns convingator, general acceptat, de ce esueaza natiunile? O astfel de punere a problemei este insa una economista si conjuncturala, sub presiunea crizelor economico-financiare, asa cum se intampla si in criza mondiala actuala. Daca vom observa insa ca natiunile de succes au fost in primul rand democratii de succes, o intrebare premergatoare care ar putea oferi un raspuns lamuritor ar fi de ce esueaza democratiile? Altfel spus, inainte de a deveni economica, cauza esuarii natiunilor este una politica.

Nu cunosc nici macar un exemplu in istorie in care vreun regim politic sa se fi instapanit fara a se fi revendicat de la democratie. In schimb, toate dictaturile s-au nascut in urma uzurparii suveranitatii nationale, care apartine poporului, de catre o persoana sau de catre un grup, pe care au exercitat-o in nume propriu. La o asemenea degenerare politica s-a ajuns prin generarea unui sistem politico-juridic opozabil vointei populare. In mod paradoxal, in astfel de sisteme (occidentale) unicitatea si primatul puterii poporului au fost desfiintate si inlocuite prin separatia si derivatia puterilor statului, astfel ca puterea populara a fost transformata din scop in mijloc, din sursa de drept in tinta a dreptului (sic!). Ca urmare, apare cu claritate nevoia reinventarii democratiei, dar aceasta sarcina nu va putea fi rezolvata corespunzator fara reintroducerea in sistemele de drept a suprematiei si unicitatii puterii primare, care este puterea poporului , in raport cu separatia puterilor derivate, cum sunt puterile statului.

Nu am nicio indoiala ca ceea ce s-a intamplat in vara, prin invalidarea votului popular de la referendumul de demitere a presedintelui, care a fost covarsitor impotriva lui Basescu, 7,4 milioane de romani cerandu-i sa plece din functie, a fost posibil datorita unor ambiguitati sau deficiente de normativizare constitutionale. Cu certitudine, daca invocarea politicianista a suprematiei  dreptului in raport cu vointa populara, exprimata prin vot, ar fi fost in mod explicit ilegala, nu s-ar fi ajuns la o criza politica constitutionala. Si, cel mai probabil, criza nu ar fi evoluat in directia cunoscuta, de infrangere a vointei electorale, daca in Constitutie s-ar fi prevazut dreptul de autodizolvare, prin lege, a Parlamentului, ca masura de atac sau de recurs a puterii legislative impotriva abuzurilor puterii executive, respectiv prezidentiale. Daca Presedintele nu poate dizolva Parlamentul, ceea ce este corect si de dorit pentru echilibrul puterilor statului, dar poate decide printr-un act unilateral sa-si dea demisia pentru a pune capat unei crize politice, de ce Parlamentul nu ar putea recurge, prin lege, din aceleasi ratiuni, la un act la fel de unilateral, prin autodizolvare, lasand puterii originare, de natura electorala, dreptul de a-si repune sub control puterile derivate sau de a reface echilibrul dintre acestea?

In acest context sistemic, lacunar si pervertit in ultimii opt ani, care reprezinta terenul ideal in care incoltesc hiper-interpretarile si hiper-speculatiile, se inscrie si cinismul declaratiilor de presa de luni ale presedintelui-jucator, care satul de a mai fi la mila evenimentelor  s-a hotarat sa le creeze el insusi. Reinviind, ca dupa Scripturi, in a treia zi de campanie electorala, cu o dezlantuire pe care cu greu ai fi banuit-o dupa indelungata tacere de dupa referendum, Basescu a venit in fata Natiunii cu art. 80, alin. 2  din Constitutie, singurul de care crede ca se mai poate agata, desi o face cat se poate de prost, pentru ca acolo se vorbeste de functia de mediator a presedintelui intre puterile statului, precum si intre stat si societate, nu de una de avocat sau procuror al vreuneia dintre parti, in cazul in care acestea ar intra in conflict. Basescu face o confuzie colosala intre puterile statului si institutiile statului, intre care pune un nepermis semn de egalitate, pentru ca orice putere a statului este si o institutie a statului, dar reciproca nu este valabila. Institutii ale statului sunt si scoala, sanatatea, structurile de urmarire penala si ancheta, serviciile de informatii, politia, armata etc., care sunt inzestrate cu autoritate publica, fara a fi insa puteri ale statului, in intelesul teoriei clasice privind puterile statului, separatia si echilibrul acestora. Discutia este lunga si nu lipsita de asperitati, dar ceea ce face Basescu, imaginand conflicte intre institutii de forta ale statului, pe care le are in subordine, cu puteri (eligibile) ale statului, care sa-i permita interventia si sporirea puterii personale se cheama a pune carul inaintea boilor, ceea ce iese din spiritul si litera prerogativei constitutionale la care face trimitere. Partea buna, daca se poate vorbi de asa ceva, este ca cel putin acum stim, e oficial, presedintele-jucator a decis sa intre in batalia politica, jucand meciul alegerilor parlamentare ca varf de atac al aliantei ARD, impotriva USL.

Nu ma voi opri, cel putin din doua motive, asupra acuzatiilor din discursul culpabilizant-apocaliptic, de ieri seara, al Presedintelui la adresa Parlamentului si Guvernului. Pe de o parte, pentru ca ii este evidenta obstinatia de agent electoral si procuror politic, prin care toate problemele Romaniei politice din ultimii patru ani, cu scadenta in 2012, le scoate din sacii burdusiti si peticiti ai fostei majoritati parlamentare si ai ex-guvernelor PDL si le pune in cei relativ noi, de circa sase luni, ai noii puteri USL. Pe de alta parte, pentru ca lipsa lor de fundament a fost analizata cu pertinenta si probabil ca procesul de discernere intre fals si adevar, intre reaua credinta si buna credinta va continua pe toata durata campaniei electorale, in asa fel incat intentiile de vot sa se cristalizeze pe baza faptelor USL, nu a vorbelor despre scurta sa guvernare, care va ramane ca una de urgenta, de reparare a celor mai mari nedreptati sociale, si de tranzitie catre solutii de lunga durata. Cred insa ca cel putin la fel de importanta ca demontarea acuzatiilor cu iz electoral ale lui Basescu ar fi intelegerea a ceea ce se ascunde in spatele acestei campanii negative, a mizei acesteia si a mecanismului prin care o face.

In fapt, cernand discursul lui Basescu cu o sita simbolica, vom vedea ca ceea ce ramane nu este altceva decat o miza electorala grosiera pentru alegerile parlamentare, din 9 decembrie: statul de drept contra statul democratic. Brusc, „sistemul ticalosit” a devenit, in anul electoral 2012, „stat de drept”! Este cea mai grava fracturare constitutionala savarsita de un presedinte al Romaniei, prin ruperea si contrapunerea a doua caracteristici definitionale, inseparabile si simultane ale statului roman postdecembrist, care se intemeiaza in egala masura pe drept si democratie, asa cum rezulta din art. 1 alin. (3) din Constitutie. Impletirea dreptului cu democratia este necesara si explicabila prin faptul ca orice stat de drept vidat de democratie esueaza in dictatura, iar orice democratie fara drept duce la anarhie. Nu vorbesc aici de exceptii care confirma regula (razboaie, revolutii, cataclisme naturale etc.), ci de o situatie electorala, care da nota de democratie. Este de inteles de ce un stat care nu este democratic nu poate fi nici social, o criza ii poate atenua statului caracterul social, dar nu-l poate desfiinta, asa cum se intampla in regimurile totalitare.

Ar fi de luat aminte la mecanismul in trei pasi prin care Basescu atenteaza la echilibrul si separatia puterilor statului, la statul democratic, prin care spera sa influenteze semnificativ alegerile parlamentare in directia refacerii electorale a status-quo-ului pierdut in luna mai, o data cu caderea ultimului guvern PDL. Primul pas, ca dintr-un scenariu deja vu, l-a reprezentat sau l-ar reprezinta identificarea si constientizarea acuta a unei spaime nationale, mai mult sau mai putin ipotetice sau instrumentabile (ultima, perfect plauzibila, avand in vedere sustinerea lui Basescu de catre PPE si mai marii UE, cat si istoricul acestei sustineri), care este agitata si folosita pe post de sperietoare politica de serviciu – a se vedea raportul MCV pe justitie al Bruxeless-ului, anticipat ca „dezastruos”, pentru ca referendumul, adica democratia, ar fi pus in pericol „statul de drept”.  Pasul doi, identificarea tapilor ispasitori, care, in acest caz, ar fi USL, care, sugereaza printre randuri Basescu, pentru a reconsolida „statul de drept” si a nu mai alunga investitorii, ar trebui blocat pentru a nu-si mai reproduce puterea, in cadrul alegerilor de luna viitoare. Pasul trei, si cel decisiv, sedarea opiniei publice si obtinerea acelui drept jinduit de orice dictator, de mana libera, de adjudecare a „patriot act”-ului pentru vanatoarea de vrajitoare in randurile adversarilor politici, respectiv a parlamentarilor si ministrilor USL.

Sa nu ma intrebati cine sunt inspiratorii lui Basescu sau ce model copiaza, pentru ca v-as indruma sa gasiti singuri raspunsul, cautand in memoria unor reactii externe sau a unor vizite intempestive la Bucuresti, in care s-a exprimat acelasi tip de „ingrijorari” ca ale lui Basescu, legate de un pretins pericol in care s-ar fi aflat „statul de drept”, ca urmare a suspendarii Presedintelui si referendumului de demitere. Un lucru este cert: un stat de drept in care vointa poporului nu este primordiala in raport cu puterile statului nu este un stat democratic. Este o dictatura de catifea! 


Dansand cu lupii

07/11/2012

Spre deosebire de analizele secventiale, pe termen scurt, care pot cel mult duce la identificarea unor tactici, cele pe termen lung se bucura de posibilitatea de a dezvalui strategii, acel fir rosu care de obicei calauzeste politica externa a unui stat pe o perioada indelungata de timp, indiferent de succesiunea guvernelor sau administratiilor prezidentiale. Este ceea ce permite si memorialistica fostului ministru de externe si premier Adrian Nastase, azi detinut politic, o sursa de istorie vie, care ne ofera informatii-document despre parcursul relatiilor romano-americane de dupa 1989, pana in 2012.

Cel de-al saselea episod al serialului „Lumea, americanii si noi” ne-a introdus in atmosfera ambasadorilor americani din Romania post-revolutionara, care nu de putine ori au iesit din nota discreta si echidistanta a statutului, tinand capul de afis al vremii. Este poate lucrul care contrariaza cel mai mult, ambasadorii americani devenind, cu mici exceptii, „jucatori” pe esichierul romanesc, pozitii de pe care au depanat inflexibili, precum niste guvernatori, firul „instelat” de pe ghemul intereselor Washingtonului, in cadrul carora interesul pentru Romania s-a dovedit a nu-l depasi pe cel aratat unei colonii.

Din cel de-al saptelea episod aflam despre ce inseamna diplomatia personala si tribulatiile acesteia, pretul politic – „Nastase la puscarie”! – si cauza pentru care a fost nevoit sa-l plateasca: „nu am simţit niciodată nevoia să caut un „licurici” (mai mare sau mai mic) căruia să-i dovedesc loialitatea mea transnaţională.” Ramane insa greu de explicat de ce relatiile foarte bune pe care social-democratul roman le-a avut cu dreapta republicana americana, din a caror conlucrare consolidata Romania a intrat in NATO, nu au continuat cu noua administratie, a stangii democrate americane, asa cum ar fi fost de asteptat, in virtutea apartenentei la aceeasi familie politica.

Faptul ca nu numai partidele de la putere au relevanta pentru administratiile americane a fost deja demonstrat, si puterea si opozitia au fost instrumentalizate de catre acestea de-a lungul a peste douazeci si ceva de ani, altceva trebuie sa explice schimbarea de atitudine a Departamentului de Stat al SUA fata de fostul prim-ministru si partidul sau, care au scos Romania din cercul de creta balcanic si au dus-o in cel al intereselor euro-atlantice. Dupa toate indiciile, care au venit dinspre ambasadorul american la Bucuresti, Mark Gitenstein, sangele militarilor romani, varsat in razboaiele americane, nu mai este suficient, criza a facut sa ni se pretinda ceva mult mai mult, resursele economice ale Romaniei, pentru un alt tip de razboi, mai distrugator decat cel militar, razboiul economic, care ne-ar secatui subsolul si pustii solul, condamnandu-ne in felul acesta la o vesnica subdezvoltare, pe noi si pe urmasii nostri. Nu este vorba despre ceea ce, naiv, abstract sau patriotard, comunistii spuneau ca ar insemna „a suge sangele poporului”, ci despre ceva foarte serios, foarte concret si foarte patriotic in termenii economiei sociale de piata, despre resursele minerale, energetice si productive ale tarii, care reprezinta sangele economic al fiintei national-statale, pe care o hraneste si-i asigura calitatea vietii, prezervarea acestora fiind, in ultima instanta, o problema de securitate nationala (economica, alimentara si medicala).

Noua politica americana, de vasalizare politica si colonizare economica a Romaniei a inceput sa se faca simtita dupa sosirea la post a ambasadorului Gitenstein, cunoscut drept un lobbyst fara scrupule al capitalului si corporatiilor de peste Ocean. Ceea ce la inceput era destul de larg definita ca fiind „integrare euro-atlantica” treptat s-a contractat si a capatat duritatea unui cerc de otel, care a inconjurat Romania prin reguli arbitrare, lipsite de forta izvoarelor de drept, a unui inel al carui stapan, aproape absolut, a devenit Washingtonul.

Desi Adrian Nastase s-a distantat de aceasta intorsatura neasteptata, de transnationalizare „licuriceasca”, aparuta in relatiile romano-americane, America si-a gasit maurul care sa-i faca treaba in persoana presedintelui Basescu, care, la randu-i, si-a facut din justitie propriul „inel”, care i-a impodobit mana cu care a batut palma cu colonizatorii yankei. Cea mai mare distorsionare prezidentiala a Constitutiei a fost facuta in momentul in care Basescu si-a denumit functia de presedinte drept „administratie prezidentiala”, dupa modelul american, in care presedintele este si seful guvernului, arogandu-si prin aceasta dreptul de a se substitui administratiei guvernamentale, desi constitutional puterea executiva este defalcata pe doua ramuri, prezidentiala si guvernamentala, dintre care numai cea guvernamentala are drept de administrare.

Urmarind evolutia politica si diplomatica, adesea intr-un mediu ostil, a lui Adrian Nastase, care si-a atras aprecieri de exceptie, de „bun avocat al tarii” (Joseph Lieberman, senator, 1991), de om politic si de stat care a facut pentru Romania „nu politica, ci istorie” (media americana, la depunerea instrumentelor de aderare la NATO, martie 2004), de „felicitari” si consideratia de „prieten”  (presedintele George W. Bush, la primirea sefului executivului roman in Biroul Oval, iulie 2004) etc., ca urmare a unei suite de negocieri si succese strategice pentru Romania, dar care a avut si de suferit de pe urma unor actiuni inamicale ale ambasadorului-jucator Gitenstein si a sentintei politice privative de libertate, instrumentate de presedintele-jucator Basescu, mi-am amintit de rolul exceptional al lui Kevin Kostner din „Dansand cu lupii”, de scena in care danseaza in jurul focului, in timp ce lupii il privesc din noapte: adevarata putere este de a-i face pe lupi sa danseze o data cu tine!

 http://nastase.wordpress.com/2012/11/05/lumea-americanii-si-noi-vii/


Ce nu stiu „apostolii” Fricii: Adevarurile interzise au intotdeauna viitor (Updated)

04/11/2012

Scrisorile din inchisoare ale lui Adrian Nastase par sa fi inceput sa atraga interesul opiniei publice asa cum numai adevarurile interzise o pot face. Probabil ca acest lucru l-au constientizat, intr-un final, si adversarii sai politici, care, aruncandu-l in inchisoare cu speranta ca-i vor inchide gura si vazand ca acest lucru nu s-a intamplat, isi pun acum intrebari legate nu de ceea ce scrie, pentru ca acest lucru le este binecunoscut si oricum nu au cum sa-l interzica, ci de ce ar trebui sa faca, sub aparenta democratiei, pentru ca ideile sa nu-i mai ajunga la electorat, cel putin pana dupa alegeri.

Acelasi grad de relevanta il are si faptul ca ideile i-au fost preluate de un fost adversar, cu care a fost intr-o neintrerupta competitie in PSD – ideile inzestrate cu forta adevarului trec dincolo de orice bariere intra-partide sau inter-partide. Acest lucru imi aminteste de ce spunea Lucian Blaga: cu ideile altora te poti impauna, dar niciodata zbura!

Chiar daca Mircea Geoana nu pomeneste de unde si-a extras ideia despre frica, sunt de salutat Manifestul stangii si Clubul de la Cluj. „Romania este inghetata de frica” suna dureros de adevarat!

In pofida tuturor vicisitudinilor, prin care detinutul politic, de azi, de la Jilava, a fost si este nevoit sa le indure, indraznesc sa fac o profetie, si pentru unii, si pentru altii: prin adevarurile sale, omul politic si de stat Adrian Nastase nu inseamna istorie, ci viitor!

 http://nastase.wordpress.com/2012/11/02/despre-frica-dupa-4-ani/

UPDATE. Odata cu apropierea incheierii mandatului ambasadorului american in Romania, Mark Gitenstein, in decembrie, ies la iveala marturii stupefiante privind stransa conexiune a acestuia cu politica justitiarista a presedintelui Basescu, care, dupa cum este cunoscut, a dus la eliminarea din viata publica a celui mai proeminent adversar politic, cu care s-a confruntat in alegerile prezidentiale din 2004, pe care le-a castigat la un scor extrem de strans si de controversat. Un document aparut ieri, 3 noiembrie, in Jurnalul.ro ne dezvaluie ca fostului prezidentiabil si ex-premier social-democrat Adrian Nastase i-a fost retrasa viza de catre Ambasada SUA cu trei luni înainte de condamnare, fapt care releva ca Washingtonul si reprezentantul sau acreditat in Romania stiau cu mult timp inainte de proces care va fi sentinta.

Numeroase acte de imixtiune ale lui Gitenstein in politica romaneasca, cum ar fi sustinerea activa a invalidarii referendumului de demitere a presedintelui Basescu si a veto-izarii Parlamentului de catre CCR, catalogarea dispretuitoare a majoritatii drept „tiranie”, fortarea unor numirii la sefia parchetelor, ai caror procurori au terorizat electoratul, prin anchetarea celor care au votat pentru demiterea sefului statului etc., vorbesc despre existenta unui „Duumvirat”, pentru a prelua un termen predilect al lui Vladimir Tismaneanu, al Fricii, intre presedintele jucator si ambasadorul-jucator.

In preajma plecarii de la post, Gitenstein ne potopeste pur si simplu cu o ploaie agresiva de PR, umpland ziarele cu fluvii de cuvinte de iubire despre Romania, pe care incearca sa o (ras)cumpere prin cuvinte, desi a vandut-o de nenumarate ori, pe bucati, prin fapte. Deputatul liberal Eugen Nicolaescu a prezentat un punct de vedere larg impartasit, Mark Gitenstein „nu a făcut decât rău” României. Oare ce lucruri scandaloase ne vor mai fi date sa aflam despre acest contravenient la Conventia de la Viena, cu privire la relatiile diplomatice, care stipuleaza obligatia misiunilor diplomatice de neamestec in treburile interne ale tarii de resedinta?!

http://jurnalul.ro/stiri/politica/adrian-nastase-america-viza-george-bush-traian-basescu-monica-macovei-627904.html#


Fatetele unei intrebari: „Nationalism sau Patriotism?” (bonus, un posibil raspuns, in articolul urmator)

01/11/2012

Interogatia, pe marginea careia voi incerca tusarea catorva nuante, este preluata dintr-una din cele mai recente scrisori ale lui Adrian Nastase, trimise din detentia politica, care i-a fost publicata pe blogul personal.

Cred ca este riscant de asumat un raspuns general la intrebarea din titlu, avand in vedere diversitatea a ceea ce, in sens politico-juridic, numim structura de stat, potrivit careia statele se diferentiaza in state unitare si state compuse/federale. Iar daca vom avea in vedere si faptul ca exista state federale care-si denumesc strategiile de securitate drept „nationale”, raspunsul devine si mai complicat. Nu mai vorbesc ca un anume raspuns este indus de presiunea fara precedent pe care globalizarea o exercita asupra statelor nationale, care, ca orice presiune, denatureaza raspunsurile (chiar daca, dupa parerea mea, criza a demonstrat ca globalizarea sub aspect financiar, monetar, economic etc. este o utopie, dar aceasta este o alta problema!).

Inainte de a da un raspuns, sa luam un exemplu in micro, familia, pe care o denumim celula societatii, si sa presupunem ca un musulman isi constituie o familie poligama, formata nu numai din sotii musulmane, dar si din sotii crestine, iudaice sau de alte religii (islamul legitimeaza familia poligama, iar multiculturalismul, alegerile de sotii din alte culturi). Problema care se pune este ce fel de familie va fi familia musulmanului din exemplul nostru? Daca vom judeca dupa capul familiei, aceasta ar putea fi calificata musulmana, desi un asemenea adevar ar fi doar partial si in virtutea fortei barbatului (ma refer la forta oficiala sau juridica, nu la cea fizica, desi aceasta din urma nu este deloc straina in definirea raporturilor civile din cadrul familiei musulmane!). Daca o vom judeca dupa oricare sotie de alta cultura, alta decat cea musulmana, familia in cauza ar putea fi definita si ca o familie crestina, de exemplu, fiind iarasi in prezenta unui adevar partial, dar nerecunoscut, de aceasta data.

Situatia aceasta cu adevaruri partiale, recunoscute si nerecunoscute este asemanatoare, intrucatva, cu cea din seraiul sultanului Suleyman Magnificul (pentru cei care urmaresc serialul de televiziune), in care uneia dintre cadane, crestinei Victoria, i-a fost impus numele musulman Sadaka, desi aceasta nu l-a acceptat niciodata, pastrandu-si, in secret, numele si credinta primite de la parinti, iar exemplul este elocvent pentru ceea ce inseamna siluirea realitatii, sub imperiul fortei, prin acest joc al impunerii/supunerii, recunoasterii/nerecunoasterii…

Cam asa stau lucrurile si in cazul familiei mari, pe care o numim stat sau stat-natiune. Si, pentru a mai face un pas inainte, ar mai trebui spus ca in aflarea raspunsului pe care il cautam a ne compara cu noi insine nu mai este suficient, ci trebuie sa ne comparam si cu altii.

Din aceasta perspectiva, ar trebui sa ne intrebam daca americanii, unul dintre exemplele in care politica de securitate este denumita “nationala”, sunt sau nu nationalisti? Cum Statele Unite sunt o federatie sau un imperiu, dupa altii, un raspuns politically correct ar fi ca americanii nu sunt nationalisti, pentru simplul motiv ca “americanii” sunt un conglomerat de popoare si natiuni, iar un raspuns afirmativ ar crea nu numai confuzie (care stat component ar fi nationalist?), dar si pericolul initializarii unei dezagregari (au facut senzatie, cu ceva timp in urma, unele scenarii pe aceasta tema).

Daca vom judeca insa actiunile leadershipului american, dominat de o anumita minoritate etnica, cea evreiasca (sunt numeroase studii pe aceasta speta, riguros documentate, nu mai pierdem timpul insirandu-le, este suficient sa analizam componenta etnica a ambasadorilor americani in Romania, dupa 1989!), aflata in slujba uneia si aceleiasi minoritati nationale (probabil ca de aceea Mark Gitenstein, desi nedemocratic, tuna si fulgera impotriva “tiraniei majoritatii”!), atunci americanii sunt foarte nationalisti. QED!

 http://nastase.wordpress.com/2012/10/31/nationalism-sau-patriotism/