Dansand cu lupii

Spre deosebire de analizele secventiale, pe termen scurt, care pot cel mult duce la identificarea unor tactici, cele pe termen lung se bucura de posibilitatea de a dezvalui strategii, acel fir rosu care de obicei calauzeste politica externa a unui stat pe o perioada indelungata de timp, indiferent de succesiunea guvernelor sau administratiilor prezidentiale. Este ceea ce permite si memorialistica fostului ministru de externe si premier Adrian Nastase, azi detinut politic, o sursa de istorie vie, care ne ofera informatii-document despre parcursul relatiilor romano-americane de dupa 1989, pana in 2012.

Cel de-al saselea episod al serialului „Lumea, americanii si noi” ne-a introdus in atmosfera ambasadorilor americani din Romania post-revolutionara, care nu de putine ori au iesit din nota discreta si echidistanta a statutului, tinand capul de afis al vremii. Este poate lucrul care contrariaza cel mai mult, ambasadorii americani devenind, cu mici exceptii, „jucatori” pe esichierul romanesc, pozitii de pe care au depanat inflexibili, precum niste guvernatori, firul „instelat” de pe ghemul intereselor Washingtonului, in cadrul carora interesul pentru Romania s-a dovedit a nu-l depasi pe cel aratat unei colonii.

Din cel de-al saptelea episod aflam despre ce inseamna diplomatia personala si tribulatiile acesteia, pretul politic – „Nastase la puscarie”! – si cauza pentru care a fost nevoit sa-l plateasca: „nu am simţit niciodată nevoia să caut un „licurici” (mai mare sau mai mic) căruia să-i dovedesc loialitatea mea transnaţională.” Ramane insa greu de explicat de ce relatiile foarte bune pe care social-democratul roman le-a avut cu dreapta republicana americana, din a caror conlucrare consolidata Romania a intrat in NATO, nu au continuat cu noua administratie, a stangii democrate americane, asa cum ar fi fost de asteptat, in virtutea apartenentei la aceeasi familie politica.

Faptul ca nu numai partidele de la putere au relevanta pentru administratiile americane a fost deja demonstrat, si puterea si opozitia au fost instrumentalizate de catre acestea de-a lungul a peste douazeci si ceva de ani, altceva trebuie sa explice schimbarea de atitudine a Departamentului de Stat al SUA fata de fostul prim-ministru si partidul sau, care au scos Romania din cercul de creta balcanic si au dus-o in cel al intereselor euro-atlantice. Dupa toate indiciile, care au venit dinspre ambasadorul american la Bucuresti, Mark Gitenstein, sangele militarilor romani, varsat in razboaiele americane, nu mai este suficient, criza a facut sa ni se pretinda ceva mult mai mult, resursele economice ale Romaniei, pentru un alt tip de razboi, mai distrugator decat cel militar, razboiul economic, care ne-ar secatui subsolul si pustii solul, condamnandu-ne in felul acesta la o vesnica subdezvoltare, pe noi si pe urmasii nostri. Nu este vorba despre ceea ce, naiv, abstract sau patriotard, comunistii spuneau ca ar insemna „a suge sangele poporului”, ci despre ceva foarte serios, foarte concret si foarte patriotic in termenii economiei sociale de piata, despre resursele minerale, energetice si productive ale tarii, care reprezinta sangele economic al fiintei national-statale, pe care o hraneste si-i asigura calitatea vietii, prezervarea acestora fiind, in ultima instanta, o problema de securitate nationala (economica, alimentara si medicala).

Noua politica americana, de vasalizare politica si colonizare economica a Romaniei a inceput sa se faca simtita dupa sosirea la post a ambasadorului Gitenstein, cunoscut drept un lobbyst fara scrupule al capitalului si corporatiilor de peste Ocean. Ceea ce la inceput era destul de larg definita ca fiind „integrare euro-atlantica” treptat s-a contractat si a capatat duritatea unui cerc de otel, care a inconjurat Romania prin reguli arbitrare, lipsite de forta izvoarelor de drept, a unui inel al carui stapan, aproape absolut, a devenit Washingtonul.

Desi Adrian Nastase s-a distantat de aceasta intorsatura neasteptata, de transnationalizare „licuriceasca”, aparuta in relatiile romano-americane, America si-a gasit maurul care sa-i faca treaba in persoana presedintelui Basescu, care, la randu-i, si-a facut din justitie propriul „inel”, care i-a impodobit mana cu care a batut palma cu colonizatorii yankei. Cea mai mare distorsionare prezidentiala a Constitutiei a fost facuta in momentul in care Basescu si-a denumit functia de presedinte drept „administratie prezidentiala”, dupa modelul american, in care presedintele este si seful guvernului, arogandu-si prin aceasta dreptul de a se substitui administratiei guvernamentale, desi constitutional puterea executiva este defalcata pe doua ramuri, prezidentiala si guvernamentala, dintre care numai cea guvernamentala are drept de administrare.

Urmarind evolutia politica si diplomatica, adesea intr-un mediu ostil, a lui Adrian Nastase, care si-a atras aprecieri de exceptie, de „bun avocat al tarii” (Joseph Lieberman, senator, 1991), de om politic si de stat care a facut pentru Romania „nu politica, ci istorie” (media americana, la depunerea instrumentelor de aderare la NATO, martie 2004), de „felicitari” si consideratia de „prieten”  (presedintele George W. Bush, la primirea sefului executivului roman in Biroul Oval, iulie 2004) etc., ca urmare a unei suite de negocieri si succese strategice pentru Romania, dar care a avut si de suferit de pe urma unor actiuni inamicale ale ambasadorului-jucator Gitenstein si a sentintei politice privative de libertate, instrumentate de presedintele-jucator Basescu, mi-am amintit de rolul exceptional al lui Kevin Kostner din „Dansand cu lupii”, de scena in care danseaza in jurul focului, in timp ce lupii il privesc din noapte: adevarata putere este de a-i face pe lupi sa danseze o data cu tine!

 http://nastase.wordpress.com/2012/11/05/lumea-americanii-si-noi-vii/