Nu stiu, stimate d-le Vladimir Tismaneanu, daca termenul de „nomenclatura”, atribuit fostei elite comuniste, a fost rodul vreunui laborator ideologic sau al imaginatiei vreunui gazetar. Cert este ca a fost inspirat si a prins la public, cu o conotatie peiorativa si coroziv-ideologizanta demna de un adevarat Manifest Capitalist, care si-a facut treaba de a fi sapat adanc la temeliile unui mod de organizare social-politica anacronic. Dar, de necrezut si de neasteptat, faptul ca esaloanele de putere ale oricarui regim de democratie capitalista isi extrag cel putin tot atat de bine privilegiile din coruptie sau ca sunt marcate de aceleasi vesnice intrigi mizerabile ori de un lux si mai nebunesc a devenit, azi, o constatare banala. Pentru cei mai multi dintre cei care am iesit din tunelul comunist, descoperirea, dincolo de luminile orbitoare de exterior, a unei lumi infricosatoare a lacomiei, egoismului si arogantei, a unei nomenclaturi capitaliste atotputernice a super-bogatilor, inscrisa nu in evidente de partid ci in conturi bancare, care traieste intr-o dimensiune paralela si pentru care individul nu mai conteaza nici ca forta de munca, a fost buimacitoare, ca atunci cand treci dintr-un tunel intr-altul sau cand ratacesti printr-un labirint plin cu capcane.
Nu aveti insa de ce sa va temeti, nimeni nu-si doreste o reintorcere la trecut, nici macar ultimii gerontocrati nomenclaturisti, care s-au dedulcit cu cascavalul capitalismului de cumetrie. Adevarata ingrijorare, care n-are cum sa nu fie observata la cei fara un loc de munca sau cu venituri extrem de mici, care din pacate sunt cei mai numerosi, dar si la cei apartinand unei clase mijlocii care se imputineaza vazand cu ochii, este legata de pericolul asasinarii viitorului, prin imortalizarea prezentului. Poate parea o figura de stil, dar va asigur ca in spatele acesteia se afla exact riscul fatal pe care-l sugereaza, alaturi de asasinii politici si economici a aparut o noua si sinistra categorie, asasinii de viitor. Pentru a intelege ca nu este o fabulatie, ci o realitate cat se poate de cruda, uitati-va, in primul rand, in mainile cui se afla cel mai important instrument si proces de constructie statala, cel legislativ, la mecanismele supra-nationale si supra-parlamentare de impunere si/sau modificare a unor legi nationale, care, in numele unui faimos construct ideologic, „statul de drept”, sunt manipulate, ca pe niste parghii de control, in detrimentul interesului national, vointei electorale sau schimbarii democratice! Neindoielnic, prezentul, ca si trecutul, post-comunismul ca si comunismul, isi asteapta dezvaluirile, cu aceleasi datorie a marturisirii si opunere la legea tacerii.
In lectiile de capitalism, politica dezvaluirilor a jucat adesea rolul unor strategii de inselare, in care firme de PR, agentii media sau studiouri de filmare au avut roluri deloc de neglijat. Operatiuni precum „Nayirah”, cu „bebelusi din incubatoare kuweitiene, ucisi de soldati irakieni”, proiectul „Northwoods” (nu a fost aprobat de JFK), cu falsificarea unui MIG cubanez care ar fi trebuit sa „hartuiasca” spatiul aerian american ori cu filmarea „primului pas pe Luna” de catre Stanley Kubrick in studiourile in care au fost turnata „Odiseea spatiala 2001” sunt, de-acum, „celebre” in toata lumea. Poate nu sunt cele mai potrivite exemple, dar ideea care se degaja din oricare din astfel de evenimente create este una de avertisment, de a nu lua drept sacrosancte imaginea si cuvantul (aidoma argumentului biblic suprem: „Sta scris”!), care pot fi uneori atat de diferite de adevar ori de intelesul a ceea ce vedem cu ochii proprii sau auzim cu urechile noastre! Probabil ca asemenea induceri in eroare ale opiniei publice s-au intamplat si in comunism, dar acesta este deja mort, nu ne mai afecteaza (si despre care, de altfel, scrieti fluvial si d-stra), in schimb capitalismul schizoid si convulsiv in care traim continua sa dea peste cap multe vieti. Nu este, evident, cazul dezvaluirile domniei voastre, care se bucura de autenticitate, cel putin prin trimiteri la persoane in viata, la autori si opere care nu au cum sa nu fie verificabile si, deci, credibile. Alaturi de felicitari, firesti ca omenesc, pentru „Lumea secreta a nomenclaturii”, ingaduiti-mi si o altfel de examinare, nu neaparat critica sau de indoiala, ci mai degraba cu titlul de nelamuriri.
Cat de secreta a fost totusi lumea fostei nomenclaturi comuniste? Vazand puhoaiele de date si informatii despre aceasta lume defuncta, care in niciun caz nu puteau fi gasite in formalizari arhivistice, ai mai degraba impresia ca aceasta s-a aflat in permanenta sub un microscop urias sau un fel de ochi atotvazator, prin care, ca intr-o operatie chirurgicala, i-au fost disecate, inregistrate si manipulate, pana la nivel celular, toate actele de metabolism politic (intr-un alt limbaj, s-ar putea spune ca a fost spionata total, si din interior, si din exterior). A nu se intelege ca cineva ar putea plange din aceasta cauza dupa comunism, ar fi o prostie si un infantilism politic de neiertat, mai ales ca a fost o creatie straina cancerigena, dar acest posibil fenomen informational prezinta ca atare interes pentru viitor, pentru securizarea noilor democratii est-europene si, bineinteles, euro-atlantice. Cineva imi povestea, incercand sa-mi explice de unde au aparut isterizarile occidentale fata de politicile multiculturaliste sau rezervele in cele privind acordarea vizelor, ca incurajarea migratiei, din anii de boom economic, ar avea un revers, ceea ce, dupa parerea mea, este o forma de exagerare politica, care ascunde de fapt deficiente de incluziune. Pe de alta parte, cred ca nu ar trebui exclusa nici posibilitatea ca fosta lume comunista sa fi avut propriile dezvaluiri, fata de care, mai mult sau mai putin inspirat, sa fi reactionat politic.
Neclara imi este, simbolistic, si imaginea bufnitei de pe coperta, care cu siguranta transmite ceva catre cunoscatori. Din cate stiu eu, bufnita simbolizeaza, in cultura romaneasca, ghinionul (amintiti-va de cucuveaua de la Cotroceni!), dar pentru filosofi este un simbol al intelepciunii. Imi amintesc ca un cod inteligent l-am intalnit pe coperta uneia din cartile lui Silviu Brucan, „Generatia irosita” (se referea la cea comunista, dar cred ca nici cea actuala nu este departe de acelasi adevar), cu o tabla de sah pe care toate piesele reprezentand fosti conducatori ai Romaniei erau cazute, cu exceptia celor ale Anei Pauker si regelui Mihai. Daca „piesa” Regelui pot sa-mi explic de ce era in „picioare” (era si este singurul in viata), nu acelasi lucru pot sa-l fac cu cea a adjunctei lui Dej! Nu v-am inteles nici evocarea, intr-unul dintre cele doua articole pe aceasta tema, a numelui Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceausescu, cu atat mai mult cu cat, daca nu ma insel, nu traieste (sau nu a trait) in cultura romaneasca, iar parinti, dupa cum se stie, nu sunt cei care-ti dau viata, ci cei care te cresc (probabil ca la fel se poate spune si despre bunici, ceea ce cred ca exclude posibilitatea ca DV sa fi devenit vreodata un „printisor”). Poate reveniti cu detalii. Ce poti intelege si din declaratia nepotului lui Molotov, care spune, enigmatic, ca ceea ce s-a facut in trecut a fost „necesar”? Am intalnit, intr-adevar, la nivel de legenda, si idei care faceau o paralela intre cucerirea politica a Vestului si tentativele de a realiza acelasi lucru cu Estul, inclusiv prin urcarea pe tronurile tarilor sau ale unor regi a unei semintii straine si necrestine. Am impresia ca uneori se pluteste pe deasupra adevarului sau ca nu se spune pana la capat.
In sfarsit, cred ca faceti o greseala metodologica atunci cand va implicati, extrem de manifest, orgoliul si emotiile in relatarile memorialistice. Eu va inteleg perfect, chiar unele detalii picanteresti le gust cu savoare, dar ma tem ca stiinta si istoria nu pot face acelasi lucru, pentru simplul motiv ca va exacerbati subiectivitatea. Nu spun acest lucru legat doar de cartea domniei voastre, pentru ca el este valabil pentru toate abordarile de acest tip, in care frustrarile si resentimentele sunt un adevarat calcai al lui Ahile, catre care se indreapta toate sagetile adversarilor. Chiar si atunci cand vorbiti de gradele diferite de responsabilitate in randurile fostei nomenclaturi (in care va implicati si proprii parinti), cu care sunt perfect de acord, pentru ca vedem prea multe reactii disproportionate si in zilele noastre, vi s-ar putea replica, de pilda, ca este greu sa faci distinctii nete intre autori si complici (daca s-ar merge pe exemplul nefericit al vanatoarei de nazisti, in care nu de putine ori si calaul si temnicerul au fost la fel pedepsiti, s-ar putea ajunge lesne la concluzia aberanta ca atat paznicii fizici cat si cei ideologici ai comunismului au fost la fel de responsabili!). Cred ca o abordare fara cusur ar fi fost una de observator si cronicar al regimului comunist, care prin detasare ar fi castigat in luciditate si obiectivitate. Dincolo de toate aceste „iregularitati” sau „imperfectiuni” (aici ghilimelele chiar isi au rostul, pentru ca tin de interpretare), lucrarea ramane un bun castigat pentru cultura romaneasca.
A bon entendeur!
Publicat de fragmentariumpolitic 
Fragmentarium Politic 