Cultura si contracultura respectului (cateva principii si cazuri)

Exista cel putin un punct nodal, care se cheama respect, in care politica se intersecteaza cu educatia. Respectul este o valoare culturala care ne este transmisa, in familie, de catre parinti si, in societate, de catre conducatori. Desigur, acesta ne poate fi cultivat si de catre maestri spirituali, dar nu toti ne putem bucura de un asemenea privilegiu, de aceea cele doua medii comune mi se par a fi determinante in cultura respectului.

Fiecare dintre noi am cunoscut oameni care ne-au atras prin magnetismul respectului, prin care ne-au impus, involuntar, aceeasi moneda de schimb, dar si indivizi respingatori, care printr-un limbaj ireverentios isi faceau, printr-un ciudat efect de  auto-orbire, un deserviciu ingrozitor, nemaivorbind de munca zadarnica pe care o faceau atunci cand erau pusi sa promoveze valori sau sa reprezinte institutii. De fiecare data din astfel de cazuri a rezultat o singura concluzie, ca respectul pe care il datoram celorlalti este in primul rand un respect fata de noi insine. Nu putem fi respectati daca nu respectam, nu-l putem primi daca nu-l daruim, respectul, ca toate sentimentele, atitudinile si comportamentele omenesti, se intoarce acolo de unde a plecat.

Axiomatic, respectul este o temelie a  concordiei, conlucrarii  si pacii, pe care se poate construi trainic, dupa cum absenta respectului poate fi o cauza ruinatoare, care poate duce la dezbinari, conflicte sau chiar razboaie. Din pacate, ne confruntam cu destule exemple cinice si insultatoare, prin care capitalismul total incearca sa se amestece, sa se impuna si sa dicteze in toate, sa „Canaan”-izeze, printr-un nomadism agresiv si fara de sfarsit, noi meleaguri, resurse si popoare, prostituand politic si profitocratic pana si ideile sfinte. Toate astfel de abominatiuni sunt in slujba noilor idoli facatori de bani, corporatiile multinationale, care sunt prinse intr-o goana nebuna si oarba pentru atingerea scopului lacomiei supreme, controlul global.

In atari conditii, problema care se pune este ce cai exista si cum le utilizam pentru iesirea din contracultura respectului, cu deosebire in afara manualelor si salilor de clasa, unde este mai putin limpede ce se intampla, nu si mai putin important.

Discursul politic, sub al carui impact ne aflam toata viata este poate cel mai important vector al respectului. Cand trimiti drone sau echipe ale mortii dupa capul unui potrivnic sau pentru conformarea celorlalti, semnalul este clar, iti dai seama si dupa dantuiala. Poate ca noua teza a presedintelui Barack Obama, din discursul de investitura, despre nevoia de „a invata lectia de a transforma dusmanii in prieteni”, va insemna un pas ireversibil spre pacificare, dupa un deceniu de razboaie, de consonantizare a deciziilor leadershipului de la Washington cu nazuintele Americii si Lumii profunde, care implica, in cel mai inalt grad, un dublu respect, fata de poporul american si fata de celelalte popoare.

Scoala de dinainte de scoala, cei sase/sapte ani de acasa, petrecuti in familie, are o puternica influenta in cultura respectului. De o tulburatoare rezonanta s-a bucurat, in zilele premergatoare comemorarii recente a victimelor Holocaustului, mesajul plin de luciditate si clarviziune al rabinului Berel Lazar, prin care a facut un apel la respect fata de alte popoare si culturi, la a-i invata acest lucru pe copii de mici, ca o cale de a dezvolta imunitatea fata de virusul urii umane: „Repetarea Holocaustului nu va fi posibilă dacă noi înşine vom da un exemplu de respect faţă de alte popoare şi culturi şi dacă îi vom învăţa acest lucru pe copii de mici. Comportându-ne astfel, noi ne dezvoltăm imunitatea faţă de virusul urii umane”.

Respectul poate fi turnat in ulciorul mintii si de catre scoala de dupa scoala, cum pot fi considerate mass-media, ai carei slujitori sunt formatori de opinie. Marturisesc ca in spiritul deschizator al noilor vremuri am perceput si preluarea de catre domnul Vladimir Tismaneanu, pe Contributors, a superbului text despre prietenie al Ioanei Parvulescu, pentru ca fara respect niciun sentiment nu este autentic. „Iata, mi-am zis, ca presedintii si rabinii ii pot modela, intr-un sens bun, chiar si pe politologi”. Era si timpul unei auto-exorcizari, dupa un indelungat exercitiu demonic, pentru ca o observatie devenise generala: onorabilul Tismaneanu nu ataca idei, ci persoane! Ori, nimic nu-ti demoleaza discursul mai mult decat atacul la persoana, nu la idei, urmatorul calcul fiind usor de facut de catre orice spirit, nu neaparat academic: din moment ce ataci persoana unui autor, iar nu ideile acestuia, inseamna fie ca saracia argumentelor nu-ti da putinta sa o faci, fie ca ideile in cauza sunt corecte, de necombatut!

Vorbind despre respect, ceva continua sa ma nedumereasca la Vladimir Tismaneanu, dubla masura in judecarea aceluiasi gen de suferinta umana, suferinta generata de politica si pentru politica. Desi poate au trait in etape istorice diferite sau au impartasit convingeri adverse, istoria ii aseaza pe toti luptatorii democrati in aceeasi „carte de capatai a unei natii”, cum ar spune Nicolae Balcescu, pentru ca au luptat pentru progresul tarii lor. Nimeni nu a aflat ca istoricul Tismaneanu sa fi procedat altfel cu presedintii sau congresmenii americani, sa-i fi demonizat doar pentru ca au fost ori sunt republicani sau democrati. Comizeratia fata de suferinta politica a cuiva din trecut, pe care nu l-ai cunoscut si lipsa de respect fata de aceeasi suferinta a unui alt om politic, din prezent, doar pentru ca asa-ti dicteaza interese personale sau de grup, denota, vom fi de acord, o atitudine discriminatorie care forteaza limitele credibilitatii si te face inautentic.

In orice societate democratica, punctele politice de vedere in competitie trebuie puse in echilibru, dar pentru aceasta este nevoie de empatie si de capacitatea de a te pune in locul celuilalt. Este nevoie de ceea ce actualul locatar de la Casa Alba era nevoit sa inteleaga si sa tina cont, cand spunea: „Sunt obligat sa incerc sa vad lumea prin ochii lui George Bush, oricat de mult l-as dezaproba.” Numitorul comun al celor doi era ca ambii priveau si judecau aceasi realitate, numitorul comun al lui Adrian Nastase si al lui Iuliu Maniu, de pilda, este acelasi. Alaturarea celor doua nume romanesti de catre Lucia Hossu-Longin izvoraste tocmai din empatia traitorului in sanul aceleasi natii cu suferinta tuturor eroilor, de ieri si de azi, dintr-un „Memorial al Durerii” in integralitatea sa, care, din pacate, nu s-a oprit in 1989.

La politologul Tismaneanu, care sustine marota DNA-ului politic potrivit careia omul politic si de stat social-democrat ar fi un „infractor” si „detinut de drept comun”, deficitul de empatie este explicabil, dar nu si scuzabil. Cat de „comune” sunt actiunile de partid, demnitatile si opiniile politice ale lui Adrian Nastase in randurile detinutilor de la Jilava, din Romania sau, de ce nu, din SUA?! Cine poate demonstra ca „periculozitatea” sociala a unor biete afise, din 2004, pentru care fostul sef de partid si ex-premier a fost incarcerat si este tinut in inchisoare, este mai mare decat cea pe care o reprezinta opiniile sale politice, de astazi, pentru un regim anacronic si pentru sustinatorii lui externi? Oare condamnarea politica nu a fost in sine o problema, iar nu o solutie? Unde este respectul pentru justitia acestui popor?

Abdicare prin necontrasemnare?

Chiar daca nu a putut sa impiedice abdicarea, greva regala a lui Mihai I a atras atentia lumii asupra imposibilitatii unei „coabitari” intre reprezentantul unei forme de guvernamant democratice si cei ai unui regim dictatorial. Desi a fost depasita de modernitatea republicii, de la traditia monarhica ne-a ramas acest semnal moral, vertical si luminos, de nepactizare cu raul politic abatut asupra tarii de vantul istoriei si de refuz al contrasemnarii actelor de putere ale acestuia.

Traian Basescu spune ca nu poate sa abdice, pentru ca nu este rege. Fie si numai din aceasta vehiculare, intelegem ca ideea de exit de la Cotroceni a devenit preocupanta si pentru chirias, ca are bagajele de plecare pregatite, nu insa si motivul. Cel mai probabil, la mijloc este si o mandrie bolnavicioasa, gonflata la proportii imperiale, in ciuda dezastrului pe care-l lasa in urma, ceea ce nu ar trebui sa ne mire, pentru ca, dupa cum spun batranii satelor, capra raioasa tine intotdeauna coada sus.

Simbolic, actul de necomplicitate al regelui cu naimitii totalitarismului comunist ar putea fi repetat, in 2013, cu cei ai capitalismului total. Institutia contrasemnarii exista si in Constitutia Republicii, care stipuleaza ca decretele emise de presedinte se contrasemneaza de primul-ministru. Fara contrasemnare, nu se indeplineste o conditie formala, fara de care un decret nu este constitutional.

La prima vedere, o asemenea intreprindere din partea primului-ministru ar putea parea ciudata, in conditiile in care ne-am obisnuit ca numai presedintele sa o uziteze, si poate ca asa ar si fi fost intr-o situatie normala, cu un presedinte in rol de arbitru sau cu unul a carui legitimitate nu ar putea fi pusa la indoiala. Din pacate, nu ne aflam in niciuna din cele doua situatii: Basescu si-a arogat rolul de presedinte-jucator, incalcand interdictia constitutionala de partizanat politic, iar dupa referendumul de demitere si alegerile parlamentare de anul trecut „legitimitatea” lui, masurata in voturi, se reduce la procentele insignifiante si ridicole obtinute de PDL si de toata dreapta la un loc (ARD), care o vor face mult timp sa se afle intr-o stare de debilitate critica. Pe de alta parte, contrasemnarea de catre premier a decretelor presedintelui este prevazuta, negru pe alb, in Constitutie.

Comparativ, USL detine o cota de 70% din piata electorala, ceea ce-i confera Guvernului un potential si o energie care nu trebuie irosite, iar premierului o legitimitate ca de presedinte, pentru a folosi etalonul de incredere cel mai ridicat dintr-o societate sanatoasa politic si democratic, in care cetatenii se unesc in jurul simbolului pe care-l reprezinta, constitutional, seful statului. Poate juca necontrasemnarea rolul unui levier de schimbare a initiativei strategice si, prin aceasta, de urgentare a vacantarii functiei de presedinte, ca urmare a „imposibilitatii definitive de exercitare a atributiilor”? Sau cel putin pe cel al unui semnal politic sensibil  care sa ajute la constientizarea unei  situatii de izolare in care singura iesire este demisia?

 http://nastase.wordpress.com/2013/01/26/sa-l-ajutam-pe-basescu-sa-abdice/

Inainte de a fi prea tarziu: Proiectul de tara, acum! Raportul Nastase

Romania s-a obisnuit atat de mult cu evaluarile si directivele primite prin rapoartele de tara ale Occidentului incat a ajuns sa nu mai gandeasca pentru ea insasi, de parca functia reflexiv-proiectiva nationala i-ar fi fost anihilata. Pentru politica romaneasca, prinsa in focul incrucisat al supervizarilor de la Bruxelles si Washington, asumarea unor optiuni strategice pare imposibila si de neconceput, ca si cand libertatea alegerilor i-ar fi interzisa.

Mai nou, nici macar scrutinurile castigate la scor nu mai au relevanta (cel putin pana in momentul actual) pentru schimbarea ceruta de populatie, puterea si opozitia schimbandu-si locurile intr-o nota monotona, ce aminteste de rotativa guvernamentala interbelica sau de bancul in care numai prostituatele se schimba, dar cearceafurile raman aceleasi.

Atunci cand electoratul isi delega puterea cu o majoritate covarsitoare, de doua treimi din voturi, inseamna ca asteptarile lui nu sunt marunte, nu mai sunt legate de reparatii sau ajustari partiale, de paliative, prin ruperi dintr-un loc pentru carpeli intr-altul sau de mersul, pana-n panzele albe, pe unul si acelasi drum, chit ca a fost stricat de vremuri si a devenit impracticabil. Categoric, establishment-ului si status-quo-ului „trudite” si girate de presedintele Basescu le-a sunat ceasul! Vointa si cerintele populatiei au iesit, la alegerile din decembrie 2012, din matca orizontului ingust si lipsit de adancime, dupa amar de vreme asteptarile lor respira nevoia acuta de prospetime si imbunatatire, de schimbari strategice, care se pot intinde pe un front larg, de la cele de sistem pana la cele de directie si care, inevitabil, pun in discutie insasi proiectul de tara.

In orice democratie, dupa ce poporul isi spune cuvantul, e randul politicii, al faptelor politice consonante. Ce este proiectul de tara?

Daca vom analiza discursul celei de-a doua investituri, de Luni, a presedintelui american Barack Obama, vom afla ca atunci cand vremurile se schimba, trebuie sa se schimbe si politicile si oamenii, ca principiile fondatoare ale unei natiuni trebuie completate cu noi provocari, ca e nevoie de reinventare, de gasirea de idei noi, de o noua abordare, ca securitatea si pacea nu au nevoie de un razboi continuu, dar pentru asta este nevoie a invata si lectia de a transforma dusmanii in prieteni. Magistral spus, ca la carte, pentru ca pe solul unei astfel de filosofii semintele programelor economice, educationale, de sanatate, asigurari sociale etc. nu pot decat sa incolteasca. Mai greu cu practica, ce-i drept, care poate fi chiar imposibila, daca nu te bucuri de simpatia si de sustinerea larga a populatiei, care nu se poate obtine decat printr-un angajament public unic si autentic, fara vicierea prin legaminte private, care decad, de regula, domnia poporului suveran in supunere a „puterii gloatei”. Va mai amintiti cum, si in aceasta parte de lume, cel care era adulat drept „Zeus” jura pe altarul intereselor clientelare, declarand ca poporul este „neperformant”?!…  

Un proiect de tara il putem identifica si in Raportul Jospin, al fostului premier francez, care preconizeaza directii si modalitati de reinnoire, deontologizare si responsabilizare a vietii politice, a institutiilor de putere si statutelor demnitarilor statului, fara de care nu se poate depasi grava criza de incredere din societatea franceza, dar si in Raportul Heseltine, care poarta numele cunoscutului lord britanic si care jaloneaza reperele unei noi strategii, de etapa, privind cresterea economica si sociala.

Asemenea preocupari de „rebrenduire” a proiectelor de tara pentru fortarea iesirii din criza sau adaptarea post-criza sunt generale, nu insa si sansele lor de a prinde viata.

Cine citeste cartile lui Adrian Nastase, fost presedinte al celui mai mare partid din Romania si fost prim-ministru, scrise in penitenciarul Jilava sau articolele din aceeasi perioada (unele redactate de mana) care i-au aparut in presa sau pe blogul personal, ramane impresionat de acuratetea si forta ideilor inovative, de ruptura cu modelul de tranzitie din ultimii 23 de ani si de articulare a unei strategii pe termen mediu si lung, incepand cu primii pasi, de masuri neintarziate si tintite de reforma. Nu in ultimul rand, intelege cine si de ce se teme de lumina pe care aceste scrieri o propaga, dar si cauzele persecutiilor la care este supus fostul inalt oficial al statului roman si caracterul inuman al recursului la inscenari judiciariste, pentru pastrarea cu orice pret a puterii si a privilegiilor de grup. Mai presus de toate, rezulta insa concluzia ca si Romania are un proiect de tara. Solutia? Luati lacatele politice de pe Autor si de pe Raportul Nastase!

Politica este ceea ce comunica: De la Tismaneanu la Marga, via Tarantino

Nicio fiinta sociala nu se poate situa deasupra criticii, doar traiul in pustie, care a ramas in urma istoriei, a fost altceva. Chiar daca gluma lui Darwin ca ne-am trage din maimute a fost luata in serios de catre unii, comportamentul fiziologic nu are trecere in fata rationalitatii umane, ramanand pe treapta cea mai de jos a societatii.

Probabil (sau cel putin asa sper) ca si celebrul regizor Quentin Tarantino, mult laudat de media americana, al cărui film, „Django Unchained”, a fost nominalizat la cinci premii Oscar 2013, s-a simtit rusinat dupa accesul de furie pe care l-a avut in timpul unei emisiuni de televiziune, cand i-a replicat agresiv intervievatorului cu “Nu sunt sclavul tau!”, in momentul in care acesta a început să îl intrebe despre violenta din film si posibila legatura cu cea din realitate, motivat, cred, si de recentul masacru de la Sandy Hook, din Connecticut.

Imi imaginez ca, daca ar fi fost de fata, nu mai putin cunoscutul politolog Vladimir Tismaneanu nu ar fi ezitat sa intervina, reamintind una dintre tezele sale favorite (si corecte, ma bucur ca pot sa adaug), potrivit careia imaginile, ca si cuvintele, au consecinte. Ma insel, oare?

Tot la fel de bine imi place sa cred ca jurnalistul britanic in cauza ar merita si el un premiu, al responsabilitatii sociale, cu nimic mai prejos, iar daca ar exista mi se pare ca cel mai nimerit sa i-l inmaneze ar fi presedintele Obama, adversar declarat al violentei din societatea americana.

Cat le trebuie scenelor de violenta sau de ura, din filme sau din carti, sa treaca de bariera realitatii, prin preluarea in comportamente mimetice de catre indivizi necultivati, nu ca instructie, care este o alta problema, ci spiritualiceste si sufleteste?! Putin, foarte putin, dupa cum am vazut si in Europa, in cazul “Breivik”, dar si dupa cum ne avertizeaza si raportul WEF 2013 despre un nou fenomen, “cyber-incendiile salbatice”, care se pot dezvolta in revolte populare, precum cea provocata de un film anti-islam, de pe YouTube.

Cand tinta criticii este o persoana din zona puterii sau un guvern, regula devine si mai imperativa, mai cu seama daca este indreptatita si ne ajuta sa progresam si sa traim mai bine. Nu numai continutul criticii este insa important, ci si felul in care o facem, stilul care ne da „clasa” si ne face sau nu „rasati” intelectual, care poate scadea sau creste credibilitatea a ceea ce sustinem. Din acest punct, ma despart de onorabilul domn Tismaneanu.

Citindu-i articolele critice la adresa sefului ICR, Andrei Marga, pur si simplu sunt socat de asaltul lingvistic umoral al profesorului de la Universitatea Maryland, cu cuvinte care in niciun caz nu sunt „bijuterii” academice sau culturale, ca ratacit, mitoman, satrap, bezmetic, tupeist, impostor, nevrotic, confuz, misel etc. (lista este lunga) si expresii care-l trimit pe bietul om in zone precum cele legate de Alzheimer si Neanderthal!!!

Luand de bune tiradele, a-i zice ca Andrei Marga ar avea toate handicapurile fizice si psihice din lume, ca nu ar fi intrat la facultate fara examen, datorita excelentei de la bacalaureat, nu ar fi fost sef de promotie la filosofie si sociologie, nu s-ar fi adapat din valorile educationale americane, traind experimental, pe viu, intr-o familie de peste Ocean, nu ar fi studiat la nemti, nu ar fi autor de carti si nu ar avea o serie de recunoasteri academice internationale!

Chiar nu inteleg cabala maculanta a domnului Tismaneanu, ale carui inteligenta si instructie nu pot fi puse la indoiala! Cu regret o spun, primul lucru care mi-a venit in minte citindu-l pe autorul cartii „Devil In History”, elogiata de curand de The Wall Street Journal, au fost cuvintele lui Cicero: „Caracterul fara inteligenta poate mult, dar inteligenta fara caracter nu valoreaza nimic”. Daca este adevarat, nu vad niciun motiv ca profesorul Marga sa se teama de ceea ce numeste „tismaneni”.

Mesajul meu transpartinic, dincolo de orice spatii, viziuni si dispute, este de sanogeneza a comunicarii politice, de indemn de a vedea cu limpezime ceea ce comunicarea curata ne semnalizeaza: Un adevar care nu schioapata nu are nevoie de carjele unui limbaj ireverentios.

 http://www.contributors.ro/cultura/extazul-mitomaniei-sau-ratacirile-profesorului-marga/

La moartea unui Dac Liber: In Memoriam Sergiu Nicolaescu, o efigie unicat a cinema-ului romanesc

Am aflat cu adanca tristete despre moartea, in aceasta dimineata, la varsta de 82 de ani, a celui care a fost marele regizor Sergiu Nicolaescu. Cu o cariera indelungata in cinematografie, de peste 40 de ani, si o opera prodigioasa, de peste 60 de filme, Sergiu Nicolaescu a fost un om de film total, care a exersat cu maiestrie, talent si geniu toate indeletnicirile din profesie, de la operator la regizor, scenarist, actor si producator, si pentru care filmul a intruchipat, deopotriva, Familia, Casa si Lumea sa. Filme precum „Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Cu mainile curate”, „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”, „Nea Marin miliardar”, „Orient Express” ori „Supravietuitorul”, pentru a enumera doar cateva dintre cele mai cunoscute, l-au impus definitiv in constiinta filmica romaneasca si internationala, fiind vizionate de peste o suta de milioane de telespectatori din tara si de peste un miliard din strainatate.

Filmele cu tematica istorica au reprezentat filonul de aur in creatia cinematografica nicolaesciana, tradandu-i un patriotism fierbinte si neinduplecat, ceea ce l-a pus in conflict iremediabil cu mostenirea liniei cominterniste a vremurilor de dinainte de 1989, dar, in mod ciudat, si de dupa Revolutie, care ne-a parvenit pe filiera occidentala de aceasta data, potrivit careia romanilor trebuie sa li se inculce sindromul de popor infrant, colonizat si asimilat, in totalitate si pentru eternitate, prin ruperea firului continuitatii istorice, dezortodoxizarea si vasalizarea lor Vestului. Filmul „Dacii” a insemnat, pentru cei care au stiut sa-i citeasca si descifreze simbolistica istorica, o aducere la suprafata a pulsiunii dacice din ADN-ul poporului roman, a continuitatii dacice, pe care asa-zisa romanizare nu a putut sa o stinga, asa cum au scos la iveala o serie de dovezi arheologice din zilele noastre, iar prin „Mihai Viteazul” inegalabilul cineast a exprimat magistral constiinta unitatii istorice, de teritoriu, neam si spirit, a locuitorilor de azi ai vechii Dacii.

Peliculele iesite de sub penelul filmic al Maestrului Sergiu Nicolaescu contin acei samburi ai unei inteligente critice subtile, care nu pot incolti decat pe un teren liber de vremelnicia oricarui partizanat politic, dar atasat valorilor perene ale cetatii. De aceea, filmele marelui Regizor trec cu usurinta prin grilele cetateanului obisnuit, al romanului de rand, bucurandu-se de o mare audienta, ceea ce si conteaza de fapt, dar nu si prin anumite grile politice. Asa se explica vitalitatea in mentalul colectiv a unor personaje celebre din lung-metrajele sensibilului si neobisnuitului Artist, cum ar fi comisarul Miclovan, alias Moldovan ori Pistruiatul, cat si a unor expresii nu mai putin celebre, ca de exemplu replica: „Un fleac, m-au ciuruit!”. Patura subtire a unor politicieni aventurieri, de aici sau de aiurea, care-i contesta marelui Cineast patriot locul in Panteonul Romaniei o alcatuiesc „relicvitorii”, urmasii cominternistilor si nomenclaturistilor comunisti, care nu-i pot ierta ca le-a dat peste cap calimara cu cerneala disolutiei si culpabilizarii, inlocuind-o cu liantul puternic pe care l-au reprezentat productiile sale cinematografice despre trecutul istoric al poporului roman.

Odihneste-te in pace, Maestre, Romanii si Romania iti vor purta o vesnica Recunostinta, adaugandu-te la poporul tau!

Ideea politica in 2013: Intre Phoenix si Origami

Aflu, dintr-un text publicat pe blogul lui Adrian Nastase, in ultima zi a anului 2012, cateva din gandurile „rezidentului” de la Jilava. Exista o legatura cu adevarat extraordinara, pe care numai cei initiati prin grele incercari o pot descoperi, intre Phoenix si Origami. Renasterea din propria cenusa este posibila si in randurile oamenilor si chiar popoarelor, prin focul purificator al autodisciplinei, ordinei, echilibrului interior, imaginației, creativitatii. Cine le vorbeste celor aflati intr-o criza existentiala despre poezie, despre paradoxuri, despre masonerie, despre libertate, despre familie, despre evadarea în lectură le da o sansa, le arata o cale, le descopera si le lumineaza un ideal. Si, mai ales, le reaprinde dorinta inaltatoare de a trai curat si sincer prin iubire si pentru iubire, acel fior pe care-l aflam in lirica poetilor neamului, iar cine se adapa din spiritualitatea tutelara a neamului romanesc, simte romaneste! Un Origami este cel mai frumos cadou de Anul Nou, pentru ca transmite ideea lucrului bine facut, chiar si atunci, pentru a-l cita pe omul politic,  cand nu poti face ceea ce-ti place poti afla multumirea sufleteasca si stima de sine in a-ti placea ceea ce trebuie sa faci. Aceasta stare de spirit este una dintre comorile Orientului, care-i explica „miracolele” din lumea de azi si din totdeauna. La multi ani! 

http://nastase.wordpress.com/2012/12/31/un-origami-pentru-2013/