Antedecembrisme politice: Complexul si subversiunea (plus o antiteza si o sinteza)

28/02/2013

Rolurile politice jucate inainte si dupa 1989 si varsta venerabila, octogenara, fac din presedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, o istorie vie, ale carui cuvinte au ajuns sa fie vanate cu obstinatie pentru valoarea lor de document. Asa s-a intamplat si cu interviul de ieri-seara, in care cel care fusese o speranta reformatoare pentru dizidenta anticomunista, din adormire sau din exil (pentru ca in partid nu a existat), a vorbit despre defectarea relatiilor sale cu el lider maximo comunist.

Daca s-ar scrie o istorie a relatiilor dintre intelectualitatea politica si comunism, cea care l-a implicat pe Ion Iliescu nu ar avea cum sa ramana in umbra. Probabil ca Gheorghe Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu, care l-au promovat in politica si in ierarhia de partid si de stat, au vazut in tanarul inginer hidrotehnist ceea ce era cel mai vizibil, carisma si verbul, aducatoare de simpatizanti si aderenti, si mai putin formatia intelectuala si tehnocrata, ceea ce a fost o greseala, dupa cum avea sa constate cu neplacuta surprindere ultimul lider comunist.

Pentru un sef de partid muncitoresc precum Nicolae Ceausescu, care a facut din originea muncitoreasca o franghie pe care s-a catarat pana in varful piramidei comuniste, intelectualitatea a fost perceputa ca sursa de subversiune pentru puterea personala, ceea ce nu-i mai putin adevarat ca s-a si intamplat, in unele cazuri, asa cum a fost si in cel al unui articol al lui Ion Iliescu. Explicand, in articolul cu pricina, celebrul aforism al lui Francis Bacon potrivit caruia „Stiinta inseamna putere”, Iliescu a facut observatia, aparent nevinovata, ca reciproca nu este neaparat valabila, unda care se pare ca nu a ramas nedetectata de catre antenele cuplului Ceausescu (sa ne imaginam numai la ce afront il reprezenta pentru complexele „academicienei”!), in mod cert insa, judecand dupa comentariile externe pe care le-a suscitat, occidentul a reperat-o ca pe un semnal subliminal.

Dupa ce am vazut ca nu numai ca nu a jelit moartea comunismului, ci i-a aplicat lovitura fatala, prin proclamatia pe care a citit-o in Piata Revolutiei, dupa ce am remarcat ca i-a indemnat pe romani sa priveasca numai si numai inainte, spre viitor si nu spre trecut, dupa atatia ani care au trecut de atunci si dupa ce i-am citi tot ce a scris in acest timp, cateva intrebari mi s-au furisat pe nesimtite in minte si nu-mi dau pace: Cand s-a vindecat Ion Iliescu de comunism, de acea „blenoragie” politica a tineretii multor intelectuali, pentru a-l cita pe Petre Tutea, care este dovada ca a devenit un dizident, a actionat la Revolutie de pe o platforma anticomunista? Inainte de a da niste raspunsuri, asa cum le vad eu, as mai face trei observatii.

Prima, ca atunci cand Iliescu a condamnat, „pangarirea nobilelor idealuri ale comunismului”, era vorba despre niste idealuri care nu au fost si nu vor ramane niciodata numai ale comunismului, credinta in idealurile de mai bine este intotdeauna o busola care calauzeste toate popoarele si natiunile, atunci, in 1989, nu idealurile le-am ingropat, pentru ca ar fi insemnat sa alunecam pe scara istoriei, ci am pus capat unui vehicul rudimentar si unor mijloace barbare prin care s-a incercat si s-a crezut ca pot fi atinse idealuri inalte, nu idealurile nobile au fost o utopie, ci credinta ca acestea ar fi putut sau ar putea vreodata sa fie atinse  prin mijloace inumane.

A doua, ca infruntarea si schimbarea destinului este un act opus lasitatii, care trebuie recunoscut, incurajat si recompensat, pentru a deveni un bun care merita sa fie socializat. Faptul ca Ion Iliescu a ajuns la studii la Moscova si nu la Oxford a fost o chestiune de destin politic, pe care insa a incercat sa o corecteze prin distantarea de sovietism si comunism si apropierea de valorile democratiilor occidentale. Cand tendintelor kim-ir-sen-iste ale lui Ceausescu i-a opus convingerea ca modelul nord-coreean era unul umilitor pentru demnitatea umana, nu a facut-o pentru ca auzise aceasta apreciere de la un negru, fiu al presedintelui din Sierra Leone, ci de la un absolvent de Oxford, in care tanarul politician roman de atunci, cautator de noi modele si aspiratii, nu a vazut culoarea pielii, ci pe un purtator de standard al uneia dintre cele mai prestigioase universitati din lume, pentru care, nu era nicio indoiala, nutrea o adanca pretuire.

Trei, neindoielnic ca, aidoma tuturor celor care au constiinta propriei valori, Ion Iliescu avea propriul orgoliu profesional, lucru care s-a vazut atunci cand hidrotehnicianul s-a impotrivit, cu argumentele profesiei, proiectului nefezabil al canalului Dunare-Bucuresti, dar ceea ce i-a impresionat pe martorii vremii a fost ca nu a jucat interesele tarii la bursa orgoliului personal, ci a trecut interesul national inaintea celui personal, ceea ce era o dovada relativ rara de responsabilitate in acel climat ceausist, infestat de obedienta si servilism.

Ipoteza mea sau antiteza, daca vreti, la teza pretinsului bolsevism incurabil iliescian, este ca Ion Iliescu s-a desprins de comunism dupa turneul asiatic, pe care l-a efectuat alaturi de cuplul Ceausescu, in 1978, ca pasarea care, parasind cusca, chiar si aurita fiind, a aflat pretul libertatii, pe care si-a dorit-o si pentru poporul sau, astfel ca recuzarea sa politica, sub acuzatia de „intelectualism”, l-a gasit de cealalta parte a baricadei, a dizidentilor anticomunisti, iar la Revolutie a actionat de pe o asemenea platforma politica.

Exista, in acest sens, o dovada simbolica incontestabila, peste care s-a trecut cu vederea cu usurinta, ca atunci cand, ca intr-o ancheta judiciara, probele sunt chiar sub ochii tuturor, dar nimeni nu le vede sau nu le acorda semnificatia cuvenita. Care este aceasta dovada simbolica? Ei bine, este chiar gaura din steagul Revolutiei! S-a spus ca primele scandari de la Revolutie nu ar fi fost impotriva comunismului, ci a lui Ceausescu. Nimic mai fals, primele camioane sau masini descoperite, cu civili si cu militari, cu brasarde de revolutionari, care au fost vazute plecand de la Ministerul Apararii, fluturau un simbol bizar al Revolutiei, un steag tricolor cu o gaura la mijloc! Era steagul Romaniei de pe care fusese smulsa stema comunista, comunismul fusese condamnat din start, prin atacarea lui in efigie! Iar Ion Iliescu nu avea cum sa nu stie acest lucru, era acolo, evenimentele il adusesera in chiar mijlocul lor fierbinte.

O concluzie sau o sinteza? Ion Iliescu, ca si Sfantul Pavel pe drumul Damascului, a avut, cel mai probabil la inceputul ultimului deceniu comunist, care devenise apocaliptic, revelatia adevarului despre comunism si democratie, fapt confirmat, in martie 1989, si de scrisoarea pe care a trimis-o la Europa Libera, impotriva lui Ceausescu. Chiar daca adversarii politici, carora Iliescu le-a pus microfonul democratiei in mana, ii contesta, orbiti de patima si de ambitii, dizidenta anticomunista, un lucru este in afara de orice indoiala, ca in orice revolutie: unii contemporani abulici te pot judeca cu partinire, istoria, niciodata!

Anunțuri

Alternative si nostalgii: Dezvoltare prin regionalizare sau saracie prin autonomie?

25/02/2013

Cred ca a-l considera pe Laszlo Tokes un nostalgic ceausist ar fi fost ultimul lucru la care s-ar fi putut gandi un revolutionar timisorean sau oricine altcineva care l-ar fi perceput ca pe un politician care priveste inainte, nu inapoi.

Si totusi, in aceasta categorie il situeaza pe presedintele CNMT declaratia, de azi, potrivit careia Nicolae Ceausescu a fost „mai generos” decat Victor Ponta, deoarece dictatorul comunist a permis „o oarecare autonomie a maghiarilor”, in timp ce premierul social-democrat nu permite constituirea unei regiuni care sa corespunda cu Tinutul Secuiesc.

Neinspirata, ca sa nu spunem stupida, evocarea si comparatia care sfideaza realitatea dovedeste ca Tokes fie nu intelege sau nu constientizeaza ca autonomia ceausista a maghiarilor, „in chipul judetului autonom Mures”, dupa care viseaza, a reprezentat, de facto, o inchisoare etnica, cu nefaste consecinte economice, fie ca accepta  ramanerea in acelasi spatiu concentrationar etnic, al autonomiei, dar cu pretul saraciei, ceea ce casca un hau intre politician si cetatean.

In acelasi timp, europarlamentarul roman de etnie maghiara ignora ca regionalizarea pe spatii largi si deschise nu este determinata de cineva anume, fie el chiar si un prim-ministru, ci de legile dezvoltarii, care reclama daramarea zidurilor ‚inchisorii” etnice si racordarea la circuitul liberal al fluxurilor economice si financiare.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-14299959-victor-ponta-laszlo-tokes-monica-macovei-sunt-finantati-cei-care-vor-romania-fie-tara-instabila-reprezinta-interesele-anti-romanesti.htm


O escaladare a inamicitiei fata de Romania: Arborarea steagului secuiesc pe Parlamentul Ungariei

17/02/2013

Din veac, pentru a folosi o expresie evanghelica, nu s-a auzit ca simbolurile politice ale unui stat sa fie inlocuite cu simboluri etnice sustinute de un stat vecin. Atunci cand acest lucru se intampla, actul in sine este unul de ostilitate, care pune la grea incercare buna vecinatate. Neindoielnic, in aceasta arie de semnificatii se incadreaza si noul episod cu steagul secuiesc, care a fost arborat pe Parlamentul Ungariei, gest in fata caruia nu trebuie sa ne ascundem dupa deget, ci trebuie sa-l recunoastem si sa-l tratam exact dupa ceea ce exprima si-l face sa fie ceea ce este, un semnal neprietenos.

Acest nou seism politic, avand epicentrul la Budapesta si, cred, cea mai mare intensitate pe scala de semnificatii simbolic-ostile, antreneaza dupa sine cel putin o chestiune de principiu si doua probleme practice, de evaluare si de raspuns.

Chestiunea de principiu pe care o am in vedere se refera la faptul ca nicaieri in lume nu se accepta ca simbolurile etnice sa fie utilizate, de catre o minoritate nationala sau de catre un stat strain, pentru a face opozitie simbolurilor politice ale unui stat. Suprematia simbolurilor oficiale este incontestabila si tine de identitatea statala, de drepturile intangibile si inalienabile ale oricarui stat liber, democratic si de drept.

Acompanierea politica de catre Ungaria a unor simboluri etnice care insotesc sau stimuleaza cereri de autonomie teritoriala pe criterii etnice pe teritoriul national al Romaniei reflecta o tinta teritoriala nedisimulata, de export sau de extensie in teritoriul-tinta a influentei, vointei sau puterii statului ungar, ceea ce lezeaza atributele constitutionale ale statului roman. Replica cea mai recenta si cea mai nimerita care imi vinea acum in minte pentru aceasta speta si oricare altele asemanatoare este cea a Casei Albe, care le-a aratat secesionistilor din Texas Constitutia SUA. Scurt pe doi!

Ca un corolar, ar fi de remarcat ca, in pofida pluralismului etnic, niciun presedinte american nu a conceput sau abordat Statele Unite ca pe o multitudine de natiuni, ci ca pe un singur corp, ca pe o fiinta unica si unitara, care subsumeaza si minoritatile nationale, de unde si concluzia ca de problemele oricareia sau ale tuturor se ocupa exclusiv guvernul american. SUA nu s-au autocaracterizat niciodata ca nefiind stat national, ci dimpotriva, politica de securitate este una nationala, juramantul, discursurile de investitura sau mesajele presedintelui sunt, de fiecare data, adresate Natiunii, momente pe care le-am revazut si dupa realegerea celui de-al 44-le presedinte american, Barack Obama. Din nou, fara comentarii!

Facand o evaluare de context si de mesaj, in urma arborarii steagului secuiesc pe Parlamentul Ungariei, primul lucru de care suntem obligati sa luam act este faptul ca suita de ingerinte budapestane in politica romaneasca a capatat un chip, cel al dreptei ungare, care, in virtutea majoritatii, a imprimat si si-a asumat gestul inamical. Ar fi gresit sa confundam poporul ungar, vecin si prieten, cu dreapta guvernamentala de la Budapesta, care a tarat Ungaria intr-o criza rebela si fara speranta, dupa un retetar ideologic vetust, in care locul faptelor economice si sociale (ale statului social, in fond) a fost luat de retorica si emotie, pe temele desantate ale nationalismului.

Dreapta ungara se confrunta cu un paradox, cel de a fi tare acasa (dar foarte aproape de un punct critic in perceptiile electoratului) si slaba in afara. Constrangerile externe care se rasfrang asupra Fidesz-ului (aliat cu extremistul Jobbik) nu sunt deloc neglijabile. Acestea vin atat din Vest, din partea PPE, din a carui familie face parte, a UE, SUA si FMI, datorita unor iesiri din canoanele occidentale (economice, financiare, bancare, fiscale etc.), care fac din Ungaria un fel de oaie neagra, dar si din Est-ul catre care vrea sa se intoarca, economic („Deschiderea catre Rasarit”, prin vizita la Moscova, despre care Viktor Orban a declarat, stupefiant, ca se intelege mai bine decat cu Bruxelles-ul!), cu care insa doctrinar dreapta intra in coliziune cu stanga (ceea ce va face ca acest drum sa ramana in cea mai mare parte obturat, pana la revenirea socialistilor).

Comparativ, dreapta ungara este foarte aproape de a calca pe urmele dreptei romanesti, iar sansa ca guvernantii social-liberali romani sa-i aiba omologi, de la anul, pe socialistii ungari este foarte mare (mai ales ca Fidesz-ul nu a a beneficiat niciodata de doua mandate consecutive, nationalismul l-a autoexclus). Cred ca din aceste doua vulnerabilitati majore ungare, esecul economic si autoexluziunea nationalista, cat si din raspunsurile la cateva intrebari s-ar putea extrage cateva note pentru reactiile romanesti., care sa fie aduse in fata opiniei publice din cele doua tari si a autoritatilor europene. Este nationalismul strident antiromanesc al dreptei ungare un razboi declarat vecinului de peste Tisa sau stangii romanesti? Este o precampanie timpurie pentru alegerile din 2014? Exista o intelegere intre Basescu si Orban pentru salvarea dreptei romanesti, implicit a celei ungare, prin provocarea guvernarii social-liberale si atragerea acesteia in capcana nationalistilor din Ungaria? Sau este cate putin din toate acestea? Fiecare din aceste intrebari merita o examinare atenta.

Asa cum arata toate datele si prognozele, USL a ars rapid etapa mostenirii economice de la guvernarile de dreapta si a inscris Romania pe crestere, pe care o va mentine in 2013, iar singurul lucru care ar putea-o trage in jos si ar pune ceva combustibil in motoarele dreptei romanesti ar fi o greseala de raspuns la provocarile nationaliste care vin de la vecinul ungar. Dreapta ungara se afla in impas, nu mai are solutii economice, dar incercarea de a turna in rezervoarele guvernului combustibil nationalist nu va misca catusi de putin inainte masinaria economica, cel mult va abate atentia publica intr-o directie emotionala si va incerca sa-si pregateasca castigarea si a urmatorului ciclu electoral.

Nationalismul este o carte perdanta, care nu se mai joaca la masa Europei, miza economica este si ramane cea importanta. Dupa parerea mea, Fidesz nu va reusi performanta sa se mentine doua cicluri electorale la guvernare si pentru ca stanga europeana va reveni, asa cum se prefigureaza, la carma institutiilor europene si a guvernelor nationale, ceea ce-i va micsora drastic spatiul de manevra. Pe de alta parte, cred ca, fara a minimaliza contrareactiile, ar trebui sa vedem in exacerbarea nationalismului ungar doar o miscare tactica, care iese din orizontul strategic european. Razboaiele nu se castiga prin operatii tactice, ci prin operatii strategice. Prin urmare, cred ca viitorul dreptei ungare va fi unul de lunga opozitie, actiunile provocatoare din prezent ale acesteia nu sunt altceva decat o lupta disperata de a se folosi de ultimul varf de vizibilitate, a carui numaratoare inversa a inceput (cel putin pentru cel din PE), pentru a atrage atentia si a capta interesul european si electoral cu o falsa problema.

Problema tipului de raspuns este, in acest cadru si din aceasta perspectiva, una extrem de importanta. Raspundem sau nu la provocarile nationalismului ungar? Un raspuns simetric sau unul asimetric? O atitudine reactiva sau proactiva? Un raspuns de aceeasi natura sau de o natura schimbata?

Cred ca inactiunea este un semnal prost, care poate duce la incurajarea si amplificarea fenomenului, dar la fel de bine acesta ar putea inflori si pe o reactie nepotrivita. Pentru a evita cele doua situatii, raspunsurile ar trebui sa fie ferme, echilibrate si ancorate in legislatia nationala si europeana, cu o buna individualizare a cauzelor care l-au generat. Cum Parlamentul Ungariei a vorbit, Parlamentul Romaniei este dator sa raspunda, nu neaparat cu un contraraspuns, care la o declaratie de ostilitate ar presupune o alta declaratie de ostilitate (ceea ce ar insemna o escaladare), nici cu o declaratie de dragoste, dar o motiune ar fi salutara, in care sa se spuna pe sleau:  Nu te supara frate, dar Constitutia este Constitutie si statul de drept este stat de drept!

 http://nastase.wordpress.com/2013/02/16/steagul-secuiesc-pe-cladirea-parlamentului-din-budapesta-e-nevoie-de-o-reactie/


Gaudeamus: Adrian Nastase se intoarce!

13/02/2013

Felicitari omului politic Adrian Nastase, pe care il asteptam sa-si reocupe locul in PSD si in leadershipul Romaniei!

De tipul de lider determinat si vizionar, care nu poate fi infrant prin atragerea in capcanele pacatelor lumesti, oricarui adversar ii este teama mai mult decat de o armata, de aceea eliminarea prin lipsirea de libertate sau de viata este, in astfel de cazuri, ultima ratio, de cea mai joasa speta, a miseliei politice.

Supliciul detentiei politice de jure a luat sfarsit, chiar daca de facto i se tergiverseaza eliberarea la care are dreptul si asupra careia instanta s-a pronuntat, dar acest om, cand se va intoarce, nu va avea ganduri necrestine si nu va popi pe nimeni, nu numai pentru ca stie ca cine cauta razbunare trebuie sa sape doua gropi, ci si pentru ca vrea sa excizeze ignominia din viata politica romaneasca.


Audiatur et altera pars: Despre Constitutie, in afara valului

10/02/2013

O propunere de joc alternativ. Inaintea exprimarii unor opinii, exista o practica, nu numai academica dar si de bun simt, de a face cunoscuta motivatia acestora, ceea ce ma si grabesc sa fac. In jocurile strategice (si in cel de brainstorming, la fel), se obisnuieste de a se pune fata in fata doua tabere si un obiectiv (tema, idee), in care una dintre tabere trebuie sa-l atace, iar cealalta, sa-l apere. In final, de invatamintele desprinse din victoria uneia si esecul celeilalte se va tine cont in elaborarea sau abandonarea planurilor de razboi (sau, daca este vorba de domeniul politic, in a da verde sau rosu unei idei sau proiect). Acest joc il propun si in articolul de fata, avand ca obiectiv Constitutia, iar drept competitori adeptii pro si contra revizuirii legii fundamentale. Probabil ca voi starni o grimasa politicienilor care au adus pe val revizuirea, dar si o discutie non-revizuire este de acceptat, pentru ca ne va ajuta sa cantarim mai bine oportunitatea, argumentele si limitele pendinte temei.

Mai intai, cate ceva despre concepte si timp. Revizuirea, concept imbratisat de catre politicieni si de catre actualul text constitutional, mi se pare a avea sens doar in Constitutia originara, pentru a o scoate de sub incidenta unor posibile ambitii politice care ar dori sa puna in discutie intregul, ceea ce ar pune in pericol spiritul si principiile fondatoare. Mult mai nimerit mi se pare ca pentru imbunatatiri ulterioare, punctuale si de mica amploare, sa se utilizeze termenul de amendament. Astfel, corpusul principiilor generale originare va deveni sacrosanct, asa cum se intampla si in Constitutii care au o vechime de sute de ani, in care se vorbeste despre intangibilitatea spiritului constitutional originar, al parintilor fondatori, pe al carui fundament se pot aduce amendamente.

Cred ca in aceiasi termeni ar trebui sa se abordeze, in cazul Romaniei, si Constitutia parintilor refondatori, care au refondat democratia si republica, principiile constitutionale originare, ale Revolutiei din 1989, cum ar fi cele referitoare la statul roman sau la drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale, care trebuie sa ramana nemaculate si nestirbite de conjuncturi sau lupte politice.

Ingrijoratoare mi se pare si rata de timp la care se fac update-uri pe Constitutie. Sa ne gandim la faptul ca daca americanii si-ar fi modificat legea fundamentala la fiecare 10 ani, cam cum se contureaza la noi (1991-2003-2013), in cei peste 200 de ani care au trecut de la adoptare ar fi devenit de nerecunoscut, iar Barack Obama nu ar mai fi jurat pe Constitutia fondatoare, cu cele 27 de amendamente (din care 10 in primii doi ani, 1789-1791), ci pe cu totul altceva, care ar fi putut semana fie cu o noua poveste in format de fascicula, fie cu un roman in mai multe volume, dupa numarul succedarii presedintilor si partidelor la guvernare!

Despre amploare, suprapuneri si context. Marturisesc ca sunt buimacit de amploarea proiectului de revizuire, de parca ar urma o revolutie constitutionala, ca si cand aceasta nu s-ar fi produs. Sunt vizate toate puterile statului de drept si multe dintre institutiile sale fundamentale. Nu le repet, sunt in propunerile USL, vreau numai sa subliniez anvergura lor, care, dupa parerea mea, nu o regasim decat in doua cazuri, in cele de schimbari ale formei de guvernamant sau de regim politic.

In al doilea rand, este vorba de suprapunerea acestei „revolutii” constitutionale cu o alta, cea administrativ-teritoriala, lucru nemaintalnit, pentru ca ele sunt asemanatoare cu doua operatii, una pe creier si alta pe inima, efectuate in acelasi timp, care mi se par a fi mult prea mult pentru orice pacient, nemaivorbind de unul si asa slabit. Dupa cum spune teoria, rasconfirmata de practica romaneasca si din alte zari, un sistem supus reformei se confrunta cu cel mai scazut prag de imunitate, vulnerabilitatile de sistem fiind un cumul al celor decurgand din subsistemele reformate, fapt ce antreneaza dupa el un varf corespunzator de riscuri si de costuri.

In al treilea rand, contextul nu mi se pare a sustine revizuirea, ci dimpotriva, stabilitatea constitutionala. Constitutia in vigoare este cea in baza careia am intrat in UE si NATO, am incheiat tratate, aliante si parteneriate strategice, am mers in teatre de razboi, am traversat crize economice si politice, intr-un cuvant a fost verificata si acceptata ca fiind cea a unui stat democrat, care impartaseste valorile euro-atlantice, pe care si le-a codificat in legea de capatai, iar dupa criza din vara trecuta verdictul european si american potrivit caruia statul de drept si-a probat rezistenta si viabilitatea a fost unanim. In aceste conditii, revizuirea de amploarea propusa mi se pare a da cu piciorul unui gir dobandit cu greu, unui castig de perceptie si de imagine privind statul de drept. In general, nu renunti la ceva care s-a dovedit ca functioneaza, cu care te simti in siguranta, iar Constitutia parintilor refondatori a fost una incercata, cu care am trecut cu bine prin toate pericolele tranzitiei.

O abominatie a revizuirii: „Noi, partidele…”. Preambulul Constitutiei SUA incepe cu memorabilele cuvinte „Noi, poporul…”, ceea ce arata, indubitabil, ca aceasta nu a fost scrisa dupa dictarea vreunui persoane, factiuni sau partid, ci dupa glasul si vointa poporului. Privind la peisajul socio-politic romanesc, n-ai spune ca poporul ar simti nu stiu ce nevoie mistutitoare de a-si schimba Constitutia. As spune ca presiunile asupra cetateanului vin din cu totul alte directii, din absenta locurilor de munca, din salariile si pensiile de mizerie, din saracaciosul cos zilnic, din precaritatea asistentei medicale, pentru a enumera doar cateva, pentru ca lista este lunga. In schimb, nu acelasi lucru se poate spune despre partide, care se intrec in propuneri si cereri de revizuire, unele dintre cele mai fanteziste, ceea ce face ca o concluzie sa fie limpede: revizuirea nu vine din campul social, ci din arena politica. Oare chiar crede cineva ca romanii vor vota vreodata excentricitati partidiste, precum schimbarea Articolului 1?! Si pentru Constitutia Romaniei, spiritul constitutional american „We The People…” va fi in veci acelasi.

We are the champions! Cu actuala Constitutie, toti am fost castigatori, si majoritatea, si minoritatile, si partidele nationale, si partidele etnice, si mediul international, pentru ca alternanta intre putere si opozitie s-a facut in mod democratic si ne-a garantat stabilitatea si securitatea. La drepturile minoritatilor, Romania este o campioana a Europei, prin standardele constitutionale si exercitiul democratic, prin care UDMR, o uniune culturala etnica, s-a bucurat de cel mai mare castig politic posibil, in materie de guvernare. Nu vreau sa fiu sibilinic, dar o critica pentru ca am schimbat (pentru ca intotdeauna si la orice vor fi critici), nu este mai greu, daca nu chiar imposibil de depasit decat cea pentru ca nu am schimbat?


Cum au furat si pervertit speculatorii de opinie ideile hegeliene: Despre triada problema-reactie-solutie (mini-ghid anti-manipulare)

09/02/2013

Cum se intampla de regula in cazurile de incalcari ale normelor de circulatie, numarul de teribilism cu steaguri pe autostrada s-a incheiat in barele de protectie care impiedica intrarea pe contrasens, ceea ce a cam botit automobilul celor doi copiloti ungari, motiv pentru care nici nu au ce sa reclame la politia europeana, fiind in culpa, imaginile surprinse de camerele de supraveghere ii incrimineaza.

Lasand gluma sau comparatia la o parte, care isi are talcul ei, trebuie spus ca afacerea steagurilor este, in esenta ei, o operatiune de manipulare, dupa urmatoarea triada : crearea problemei-reactia-solutia.

Scopul acestei triade manipulative este de a crea o problema, de provocare sau diversiune, care sa duca la o reactie inadecvata sau excesiva, pe baza carora, in final, sa se ajunga la o solutie conforma cu interesul initiatorului. Conditia care poate face posibila obtinerea unui astfel de rezultat prestabilit este ca reactia obtinuta sa fie una de aceeasi natura cu problema creata, adica sa fie in afara legii, cutumei sau standardelor, cu potential de incendiere emotionala.

Tot ceea ce trebuie sa faca tinta unei astfel de provocari este de a avea reactii de drept, de a nu iesi din spiritul si litera statului de drept. Reactia de drept este singurul raspuns care poate demonta o problema artificial creata, singura cale de contra-atac care, prin punerea in contrast a licitului cu ilicitul, are neconditionat de partea sa instrumentele statului si ordinii de drept, dreptul national si international.

Aceasta triada speculatorie, problema-reactie-solutie, este folosita in satisfacerea unor interese corporatiste (si nu numai), este suficient sa privim la ce se intampla in unele zone fierbinti ale lumii (si, inca o data, nu numai), si reprezinta o schimbare de sens, de intoarcere pe dos a utilizarii celebrei metode a dialecticii hegeliene, cu cele trei momente ale sale, teza-antiteza-sinteza, prin faptul ca duce la dezorganizare si derationalizare politice, amintind de o deviza masonica, Ordo Ab Chao-Ordine din Haos.

Crearea problemei politice este o constructie artificioasa, o falsa teza sau afirmatie, care nu se sustine si nu se bazeaza pe dovezi si argumente valide, care incalca principii si norme ale statului de drept si ordinii de drept internationale, urmarind descentralizari, autonomizari si atomizari fata de principiile de integrare si solidarizare, principii care, in cazul UE, dau consistenta unitatii si integritatii comunitare.

Revenind la scandalul steagurilor secuiesti, acesta ascunde aceeasi veche tentatie haotica: deschiderea cutiei Pandorei a drepturilor colective pentru minoritati, ceea ce ar arunca in aer stabilitatea statelor si stabilitatea internationala.

http://nastase.wordpress.com/2013/02/08/scurta-analiza-a-tensiunilor-romano-ungare/


O concluzie care se contureaza in scandalul diplomatic: Steagul „secuiesc”, un simbol politic

07/02/2013

Orice demers rational de a afla un sens in evenimentele din aceste zile, care au in centrul lor pe cei doi diplomati ungari, nu are cum sa nu ajunga, intr-un final, la concluzia ca tinta lor este una politica.

Nu este un caz singular, ci se articuleaza intr-o suita, nu are drept protagonisti persoane private, ci oficiali. De aceea cred ca nu ar mai trebui sa ne mai amagim, ne-am amagit destul si uite le ce obraznicii s-a ajuns!

In toate exemplele cu alte steaguri nu e vorba de utilizarea lor ca simboluri politice. Atunci insa cand un steag se pune in fruntea unor cerinte de autonomie teritoriala pe criterii etnice sau de schimbare a caracterului national al statului intr-unul “multinational”, cerinte eminamente politice, in mod cert steagul cu pricina este un simbol politic, care vizeaza o schimbare de identitate politica a unui teritoriu.

Ce altceva ar putea simboliza un steag, altul decat cele oficiale, pus pe cladirile publice dintr-un teritoriu, decat o tentativa simbolica (iar simbolurile sunt cele care ne forjeaza perceptiile) de schimbare a identitatii politice a teritoriului respectiv?!?!?!…