Un erou al democratiei?

26/06/2013

Cazul Edward Snowden continua sa faca in mod alert agenda mass-media internationale. Magnitudinea dezvaluirilor fostului agent NSA despre programul de supraveghere electronica din SUA va mai reverbera, probabil, o buna bucata de timp, nefiind exclus sa fie primul si cel mai mare cutremur din lumea serviciilor secrete americane, de dupa incheierea razboiului rece. Pe buna dreptate, opinia publica si autoritatile din lumea intreaga sunt ingrijorate de colectarea de date personale si interceptarea comunicatiilor online privind cetatenii din SUA si din afara lor, de in mainile cui ar putea cadea aceste informatii, de scopurile in care ar putea fi folosite, de cum urmarirea neintrerupta ar afecta vieti si interese private.

Semnale au mai fost, pe aceasta tema, inclusiv despre ascultarea discutiilor din unele parlamente, din afara tarilor lor, dar niciodata nu au avut o asemenea amploare si nu au primit o confirmare dintr-o asemenea sursa interna, de origine. Ceva este putred, dar, de aceasta data, nu in Danemarca! O intrebare nelinistitoare, care a mai fost pusa si in trecut, dar de fiecare data respinsa, ca fiind fara obiect, ar fi la ce ar folosi o supraveghere globala, daca nu pentru servirea unei agende globale ascunse, a unui scop unipolar? Si o alta, la fel de neocolit, se poate stabili o relatie intre supravegherea intimidanta a populatiei si lipsa ei de reactie protestatara, intr-o anumita parte a Occidentului, in cea mai mare parte a sa, dupa modelul celor din Vestul si Estul Europei, la restrangerea drepturilor civile sau la efectele crizei, care cel mai cumplit a lovit in epicentru, la ea acasa?

Dincolo de orice agitprop, unei constiinte lucide, cum ar putea fi si cea a lui Snowden, nu are cum sa-i scape urzeala politica, inclusiv sub forma lanturilor digitale, care pot fereca la fel de bine precum cele de otel, dar care, in plus, raman nevazute, putand tine democratia ca intr-o camasa de forta. La fel de nebuloasa este si problema violentei civile, o alta sursa de nesiguranta pentru cetatean, a armelor care terorizeaza populatia, o noua sclavie, care aminteste, in mod paradoxal, de cea adusa de stapani in colonii sau pe proprietatile lor private. Nebulozitatea si paradoxul constau in faptul ca in loc ca supravegherea si urmarirea electronice sa duca violenta civila, daca nu catre zero, cel putin catre un trend descrescator sau o cota cat mai mica, sa „previna” si sa „salveze” vieti, cum sustin oficialii, lucrurile stau exact pe dos, violenta civila escaladeaza, luand in stapanire campusuri, piete, supermarketuri, strazi, cartiere, orase si chiar state.

Din interpretarile date motivatiilor si dezvaluirilor lui Edward Snowden, care au trecut prin toate culorile curcubeului, doua merita a fi retinute, cele in alb si negru, respectiv ca ar fi o operatiune de inselare a opiniei publice, ca parte dintr-un plan mai larg de manipulare (ceea ce ar mari o lista si asa destul de lunga) sau ca autorul ar fi un erou al democratiei, care atrage atentia asupra unor imense abuzuri de putere, discretionare si incontrolabile, a unor incalcari ale drepturilor civile si ale omului, la adapostul unei etichete sau perceptii caduce, de „campioana a democratiei”.

Ambele variante sunt la fel de greu de probat, de aceea principiile prezumptiei de nevinovatie, statului de drept si democratiei sunt singurele de urmat, mai ales cand este vorba de declaratii politice, asa cum par a fi cele ale lui Snowden, pentru ca informational dezvaluirile in cauza se apropie foarte mult de ceea ce numim un „secret al lui Polichinelle”. Niciun stat nu trebuie sa se transforme in politie politica a altui stat si nici sa accepte asa ceva in viata internationala.

Deocamdata, semnalele care vin dinspre SUA par sa mizeze pe extradare sau expulzare, desi nu sunt nici acorduri bilaterale si nici motive pe zona de tranzit, ar fi o nota proasta, daca li s-ar da curs. O nuanta, care ar putea rezuma o intentie, vine dinspre Julian Assange/WikiLeaks, un alt scandal, geaman parca cu Snowden/Prism, care insinueaza ca rusii s-ar putea sa ramana cu toata povestea pe cap, din cauza anularii pasaportului american, ceea ce ar insemna joc impus, cu o legare psihologica de un eveniment creat, care nu este al lor si de care nu au nevoie. Presupunerea planificatorilor, daca exista, ca beneficiile asteptate vor fi mai mari decat costurile expunerii, care, eventual, ar putea veni dintr-o alta etapa, deci din cronicizare, mi se pare puerila, intregul scandal nu este bilateral, ci extins la scara globala sau cvasi-globala.

Daca vocea lui Edward Snowden este a constiintei, atunci acesta nu poate fi decat un erou al democratiei. Cei care au crezut ca in capitalismul neoliberalist, al statului plutocrat, asa cum l-am cunoscut si noi dupa 1989, nu se pot intampla defectari majore, care sa puna in lumina criza de sistem, au acum ocazia sa accepte ca s-au inselat. Nu stiu daca Snowden va scrie vreo carte despre orizonturile instelat-dungate, stiu insa ca din punct de vedere politic nici nu prea are importanta daca este erou sau tradator, criza si alienarea sunt reale si profunde, de necontestat, mai important este mesajul, unit si clocotitor, indiferent ca l-a cauzat sau ocazionat, in favoarea apararii democratiei, a drepturilor civile si ale omului, impotriva injosirii umane, care trebuie preluat si consolidat.

Anunțuri


Asimilarea regionalizarii cu colonizarea, o absurditate interpretivist-anacronica

11/06/2013

Aflu de temerea presedintelui UDMR, Kelemen Hunor, ca regionalizarea ar putea duce la asimilarea etnicilor maghiari din asa-zisul Tinut Secuiesc si incerc sa ma dumiresc de unde ar fi putut veni o asemenea interpretare fantezista. Daca sursa ar fi fost externa, s-ar fi putut pune problema unei greseli de traducere, dar cum Hunor este cetatean roman, vorbitor de limba romana, nu cred ca este cazul.

Sa fie vorba de o altfel de “traducere”, in grile politicianiste? Din nou ar fi vorba de o eroare, interpretivist-anacronica, regionalizarea nu poate fi asimilata cu colonizarea. In plus, nicaieri in lume, colonizarea nu (mai) are drept de cetate, cu atat mai putin in UE. Pentru clarificare, deschid dictionarul si citesc:

COLONIZÁ, colonizez, vb. I. Tranz. 1. A transforma în colonie un teritoriu sau o țară. 2. A popula o țară sau o regiune cucerită cu oameni aduși de pe alte teritorii sau din alte țări. 3. A popula regiuni (slab populate sau depopulate) din propria țară cu oameni aduși din alte regiuni. – Din fr. coloniser.

Ori, nimic din toate ale colonizarii nu se va intampla, nimeni nu va fi adus din alta parte, nimeni nu va fi stramutat, nimeni nu va fi asimilat, regionalizarea nu este un concept migrator, ci unul dezvoltator, care va aseza pe baze relativ egale sansele de acces la dezvoltare pentru toate zonele si, implicit, pentru toti cetatenii. Regionalizarea nici macar nu este o idee romaneasca, ci europeana, nici politica, ci economica, a carei unica tinta este dezvoltarea echitabila.

Pe teritoriul statului roman, al carui caracter unitar este recunoscut si de catre minoritatea maghiara, limitele administrativ-teritoriale sunt, in ultima instanta, niste conventii, care pot fi revazute in functie de cerintele de dezvoltare ale unei etape, mai lungi sau mai scurte. Cum capitalul are oroare de spatii inguste sau inchise, deschiderea catre o circulatie mai larga reprezinta o conditie sau o lege de crestere, atat pentru capital, cat si pentru zone si cetateni.

Deschiderea si reunirea mai multor piete judetene catre si intr-o piata regionala este dictata de legile economiei de piata, neputand fi contrabalansata politic fara riscurile stagnarii sau regresului, care sunt neiertatoare. Legile pietei sunt exprese, nu perverse, cum insinueaza Kelemen Hunor, nu au culoare etnica si nu inteleg limba de lemn a unui partid de feuda.

Covasnenii, harghitenii si muresenii nu vor fi „asimilati” sau „colonizati” de catre brasoveni, buzoieni si nemteni, si nici nu-i vor „asimila” sau „coloniza”, ci toti vor interactiona pe o piata mai mare, regionala, cu sanse sporite, pentru fiecare, de ridicare a standardelor de dezvoltare. Argumentele regionalizarii sunt ale pietei, nu ale politicii.

stiri-politic-14978504-kelemen-hunor-presedintele-udmr-avertizeaza-maghiarii-putea-iesi-strada-daca-regionalizarea-duce-asimilarea-tinutului-secuiesc-spre-zone-populatie-majoritar-romaneasca


Despre integrare, ponderare si egalizare

10/06/2013

Neoliberalismul s-a dovedit tot atat de falimentar cat si comunismul. Aceiasi parinti, aceeasi tara genetica si, intr-un final, acelasi sfarsit sau aproape, criza neoliberalista avand picioare de maimuta, spre deosebire de cele de urs ale crizei comuniste , fapt care face sa se mai agate de cate o creanga, in cadere, dar nu si sa-i opreasca prabusirea.

Incercand sa-si prelungeasca agonia economica prin comanda politica, neoliberalistii care controleaza UE fac aceeasi greseala pe care o faceau comunistii din URSS. Interventionismul politic si birocratic, de la un centru de comanda supranationala (Bruxelles), in economiile nationale incalca brutal legile economiei de piata, afectandu-le proportiile, distorsionandu-le, malignizandu-le, facand colapsul inevitabil. Ceea ce am vazut in ultimii zece ani a fost un capitalism de razboi, ceea ce vom vedea in urmatorii vor fi consecintele acestuia, ca si in cazul comunismului de razboi.

A aparut insa tendinta de “egalizare” a lumii, de care vorbea Lucian Boia, prin multiplicarea crescanda a centrelor de putere. Dar criza a generat si o nevoie noua, de ponderare a liberalismului pur, al lui Adam Smith, care a fost infirmat. “Mana invizibila” a pietei libere, pretins autoregulatoare, s-a dovedit a fi un mit sau, pastrand comparatia, o “Mana Hoata”, ca a unei maimute ce umbla hai-hui prin piata. Asa cum facem si cu libertatea individuala, interesul privat trebuie introdus intr-o logica sociala si de mediu.

Intrarea sau iesirea dintr-o uniune economica nu trebuie transformata intr-un atac pe identitatea sau integrarea europeana, tot Estul, inclusiv Rusia, s-a intors in familia valorilor europene. Argumentele pentru un astfel de demers nu trebuie sa fie politice, ci sa tina de categorii economice, de oportunitate, avantaj, costuri, beneficii, preturi, calitate etc., de miscarea libera pe piata, in toate azimuturile si fara conditionari politice, altfel reunificarea europeana, din 1989, nu ne-ar folosi la nimic. Nu pot spune ce va fi maine, e clar ca azi nu avem alternativa economica la UE, cat de o integrare politica, nici vorba!


Integrare in suveranizare

10/06/2013

Dupa cele scrise pe tema euro-scepticismului, o reactie critica imi atrage atentia ca integrarea economica si suveranitatea nationala sunt de neimpacat. Chiar asa sa fie?

Integrarea si suveranizarea sunt incompatibile numai daca dorim sa le punem in asemenea raporturi colturoase, dar forma nu poate schimba continutul. Nu este foarte important daca ne bem vinul dintr-un vas de pamant sau dintr-un pahar de cristal. Daca vom considera contrariul, “ostilizandu-le”, vom ramane cu vinul nebaut, iar cauza se afla in mintea noastra, nu in obiectele exterioare.

Va amintiti cand vorbeam de “unitate in diversitate”? Cam la fel se pune si problema raporturilor dintre integrare si suveranizare. Ne integram prin asimilarea acelorasi valori, dar ne pastram suveranitatea deciziilor privind formele in care le vom exprima. La o intalnire electorala cu un grup de imigranti, cel care avea sa devina presedintele Obama a facut o observatie care mi-a atras atentia: “Acei oameni ne vorbeau limba si ne exprimau simbolurile, semn ca doreau sa se integreze”. Cred ca mai clar de-atat nu se poate!

Asadar, “integrare in suveranizare” (de dragul rimei, le-am denominat ca procese, nu ca trasaturi!) sau “integrat si suveran” capata o alta semnificatie, deloc contondenta, prin raportarea normelor nationale la valorile europene.

http://nastase.wordpress.com/2013/06/09/dezbatere-despre-euroscepticism-la-fet/


Euro-realismul: Proiectul european, un echilibru intre integrare si suveranitate

09/06/2013

Originea curentului de opinie, care s-a propagat pe continent, ar putea explica si conceptul, de “euro-scepticism”, dar nu cred ca este inspirata preluarea si generalizarea lui, ca atare, in discursul politic pan-european. Nu poti fi in acelasi timp si european si “euro-sceptic”, la fel cum nu poti fi roman si, simultan, “romano-sceptic”. Contradictia in termeni este evidenta, nu trebuie demonstrata.

Te poti supara pe un politician, pe un partid sau o anumita politica, dar ar fi o eroare impardonabila sa translatezi asupra intregului o emotie, mai mult sau mai putin justificata, ce vizeaza o parte a totalitatii. Pe scurt, in opinia mea, conceptul de “euro-scepticism” ar putea induce o stare toxica sau perversa, cum denumim efectele contrare pe termen lung, daca avem in vedere ca poate sugera (si) un atac pe identitatea, coeziunea si solidaritatea europenilor.

Prin comparatie, nu cred ca-i vom auzi vreodata pe americani vorbind de americano-scepticism, pe rusi de ruso-scepticism, pe chinezi de chino-scepticism s.a.m.d. Desi clandestina, cum ar spune francezii, in raport cu vointele individuale si sociala, manipularea prin concepte este cea mai rafinata si mai insidioasa forta de modelare. De ce n-am adopta concepte care sa construiasca? Cred ca redobandirea constiintei celor mai de pret valori comune, ale identitatii, coeziunii si solidaritatii Europei, este cel mai bun lucru care ni s-a putut intampla dupa incheierea Razboiului Rece.

Nu am, acum, un concept alternativ, nici “unio-scepticismul”, care-mi vine pe moment in minte, nu ar descrie mai bine tendinta, pentru ca nu am nimic impotriva Uniunii, ca expresie a integrarii economice intre limite care nu aduc atingere vointei statelor membre si cetatenilor acestora, ci a integrarii politice, a supranationalismului care ridica si concentreaza decizia pe verticala, intrand in coliziune brutala cu democratia, care reclama un sens invers, de coborare si descentralizare.

Deja contradictia de sensuri, intre descentralizarea din statele comunitare si centralizarea supra-statala, la nivelul UE, a devenit manifesta, a trecut de faza de deosebire si a intrat in cea de opozitie, amenintand cu conflictul. De-suveranizarea statelor membre, implicit a mandatantilor acestora, a cetatenilor, si suveranizarea unui supra-stat, indiferent cum se va numi el, fie ca-si va pastra denumirea de UE, fie ca se va numi Statele Unite ale Europei, este o tendinta de neacceptat, prin caracterul anti-democratic si anti-popular.

Supra-statalizarea UE va adanci dramatic distantele politice, economice si sociale dintre “centru” si “periferie”, interesele nationale ale cetatenilor se vor topi in magma supra-nationala, partidele nationale vor deveni curele de transmisie, parlamentele nationale, o recuzita. Cel putin din aceste motive, niciun potential presedinte federal, la scara UE, nu va putea constitutionaliza supra-statul prin substituirea vointei populare cu cuvinte, oricat de magice sau mitice s-ar dori (“Noi, poporul…” etc.).

Intre scepticism si optimism ar trebui aleasa calea realista, prin ajustarea proiectului european, printr-un compromis care sa nu insemne nici ca statele membre se vand, nici ca se lasa cumparate, altfel spus, care sa le dea garantia, in fata cetatenilor lor, ca suveranitatea, ca valoare, le este protejata de tentatia sau posibilitatea de a fi transformata intr-o marfa. Fara integrare economica nu se poate, aceasta ramane singura optiune productiva pentru toate statele, dar trebuie gasita o formula negociata de echilibru intre integrare si suveranitate, intre competitie si cooperare, intre interesul national si interesul european.


Euro-optimismul, un viitor posibil

06/06/2013

Maine are loc, la FET, dezbaterea „Euro-scepticismul, o noua doctrina in Europa ?”. Cateva opinii.

Nu cred ca euro-scepticismul este o doctrina noua. Noua este conjunctura, nu neaparat economica, deoarece crize au mai fost, ci mai ales politica, sub forma trendului de federalizare a Europei. O astfel de punere a problemei ne va ajuta sa intelegem si de ce actuala criza treneaza atat de mult, pentru ca tocmai politica este cea responsabila de ineficienta terapiei si de suita de recaderi. Cultivarea dependentelor si a transmisibilitatii, prin aducerea tuturor bolnavilor intr-un singur si imens salon, in locul rezervelor, si prescrierea unui tratament unic, in detrimentul individualizarii, este exact terenul propice de reproducere a oricarui virus.

De ce, de pilda Turcia, pentru ca tot este in centrul evenimentelor, nu s-a molipsit de criza, ci cunoaste o prosperitate crescanda, de invidiat? Nu cumva pentru ca nu se afla in “salonul de bolnavi” al UE, in care circula nestingherit virusul intraspitalicesc al crizei?

Toate politicile UE care tintesc sa faca din moneda, finante, banci, fiscalitate, bugete etc. un spatiu politic unic, sub forma Statelor Unite ale Europei, nu inseamna decat o decompartimentare sau depresurizare in fata expansiunii crizei, care ameninta flotabilitatea sau portanta navei, pentru a folosi o expresie a presedintelui Basescu, cea mai mica fisurra riscand sa o duca la fund sau sa o prabuseasca. PPE pare a fi orb si surd la nevoia de „cordoane sanitare”, care impiedica contagiunea, care nu sunt altceva decat politicile nationale. De aceea nu cred ca pacientul (economia) este de vina, ci medicul (politica).

Cand am spus ca euro-scepticismul nu este nou am avut in vedere si alte aspecte, care istoric tin de europenism si concurenta, in termenii scolilor de geopolitica. Exista de obicei drumul de la realitate catre concepte, dar uneori drumul poate fi si invers, cand conceptele nu mai sintetizeaza o realitate, ci o dorinta, cand nu mai vin din campul social, ci ies din laboratoare, cand nu mai urmaresc sa explice, ci sa transforme. Probabil ca daca am afla originea acestui concept, cine/ce/cum l-a nascut, de unde a venit el in spatiul politic european, ne-am afla mult mai aproape de raspunsul la tema decat orice alt raspuns dat de politicieni. Observand ca va fi prezent la FET si profesorul de geopolitica Paul Dobrescu, care spune apodictic, undeva, ca „drumurile se fac mergand”, nu am nicio indoiala ca auditoriul va pleca lamurit si de ce se fac drumurile in geopolitica.

http://nastase.wordpress.com/2013/06/06/vineri-la-fet-5/