Un erou al democratiei?

26/06/2013

Cazul Edward Snowden continua sa faca in mod alert agenda mass-media internationale. Magnitudinea dezvaluirilor fostului agent NSA despre programul de supraveghere electronica din SUA va mai reverbera, probabil, o buna bucata de timp, nefiind exclus sa fie primul si cel mai mare cutremur din lumea serviciilor secrete americane, de dupa incheierea razboiului rece. Pe buna dreptate, opinia publica si autoritatile din lumea intreaga sunt ingrijorate de colectarea de date personale si interceptarea comunicatiilor online privind cetatenii din SUA si din afara lor, de in mainile cui ar putea cadea aceste informatii, de scopurile in care ar putea fi folosite, de cum urmarirea neintrerupta ar afecta vieti si interese private.

Semnale au mai fost, pe aceasta tema, inclusiv despre ascultarea discutiilor din unele parlamente, din afara tarilor lor, dar niciodata nu au avut o asemenea amploare si nu au primit o confirmare dintr-o asemenea sursa interna, de origine. Ceva este putred, dar, de aceasta data, nu in Danemarca! O intrebare nelinistitoare, care a mai fost pusa si in trecut, dar de fiecare data respinsa, ca fiind fara obiect, ar fi la ce ar folosi o supraveghere globala, daca nu pentru servirea unei agende globale ascunse, a unui scop unipolar? Si o alta, la fel de neocolit, se poate stabili o relatie intre supravegherea intimidanta a populatiei si lipsa ei de reactie protestatara, intr-o anumita parte a Occidentului, in cea mai mare parte a sa, dupa modelul celor din Vestul si Estul Europei, la restrangerea drepturilor civile sau la efectele crizei, care cel mai cumplit a lovit in epicentru, la ea acasa?

Dincolo de orice agitprop, unei constiinte lucide, cum ar putea fi si cea a lui Snowden, nu are cum sa-i scape urzeala politica, inclusiv sub forma lanturilor digitale, care pot fereca la fel de bine precum cele de otel, dar care, in plus, raman nevazute, putand tine democratia ca intr-o camasa de forta. La fel de nebuloasa este si problema violentei civile, o alta sursa de nesiguranta pentru cetatean, a armelor care terorizeaza populatia, o noua sclavie, care aminteste, in mod paradoxal, de cea adusa de stapani in colonii sau pe proprietatile lor private. Nebulozitatea si paradoxul constau in faptul ca in loc ca supravegherea si urmarirea electronice sa duca violenta civila, daca nu catre zero, cel putin catre un trend descrescator sau o cota cat mai mica, sa „previna” si sa „salveze” vieti, cum sustin oficialii, lucrurile stau exact pe dos, violenta civila escaladeaza, luand in stapanire campusuri, piete, supermarketuri, strazi, cartiere, orase si chiar state.

Din interpretarile date motivatiilor si dezvaluirilor lui Edward Snowden, care au trecut prin toate culorile curcubeului, doua merita a fi retinute, cele in alb si negru, respectiv ca ar fi o operatiune de inselare a opiniei publice, ca parte dintr-un plan mai larg de manipulare (ceea ce ar mari o lista si asa destul de lunga) sau ca autorul ar fi un erou al democratiei, care atrage atentia asupra unor imense abuzuri de putere, discretionare si incontrolabile, a unor incalcari ale drepturilor civile si ale omului, la adapostul unei etichete sau perceptii caduce, de „campioana a democratiei”.

Ambele variante sunt la fel de greu de probat, de aceea principiile prezumptiei de nevinovatie, statului de drept si democratiei sunt singurele de urmat, mai ales cand este vorba de declaratii politice, asa cum par a fi cele ale lui Snowden, pentru ca informational dezvaluirile in cauza se apropie foarte mult de ceea ce numim un „secret al lui Polichinelle”. Niciun stat nu trebuie sa se transforme in politie politica a altui stat si nici sa accepte asa ceva in viata internationala.

Deocamdata, semnalele care vin dinspre SUA par sa mizeze pe extradare sau expulzare, desi nu sunt nici acorduri bilaterale si nici motive pe zona de tranzit, ar fi o nota proasta, daca li s-ar da curs. O nuanta, care ar putea rezuma o intentie, vine dinspre Julian Assange/WikiLeaks, un alt scandal, geaman parca cu Snowden/Prism, care insinueaza ca rusii s-ar putea sa ramana cu toata povestea pe cap, din cauza anularii pasaportului american, ceea ce ar insemna joc impus, cu o legare psihologica de un eveniment creat, care nu este al lor si de care nu au nevoie. Presupunerea planificatorilor, daca exista, ca beneficiile asteptate vor fi mai mari decat costurile expunerii, care, eventual, ar putea veni dintr-o alta etapa, deci din cronicizare, mi se pare puerila, intregul scandal nu este bilateral, ci extins la scara globala sau cvasi-globala.

Daca vocea lui Edward Snowden este a constiintei, atunci acesta nu poate fi decat un erou al democratiei. Cei care au crezut ca in capitalismul neoliberalist, al statului plutocrat, asa cum l-am cunoscut si noi dupa 1989, nu se pot intampla defectari majore, care sa puna in lumina criza de sistem, au acum ocazia sa accepte ca s-au inselat. Nu stiu daca Snowden va scrie vreo carte despre orizonturile instelat-dungate, stiu insa ca din punct de vedere politic nici nu prea are importanta daca este erou sau tradator, criza si alienarea sunt reale si profunde, de necontestat, mai important este mesajul, unit si clocotitor, indiferent ca l-a cauzat sau ocazionat, in favoarea apararii democratiei, a drepturilor civile si ale omului, impotriva injosirii umane, care trebuie preluat si consolidat.



Asimilarea regionalizarii cu colonizarea, o absurditate interpretivist-anacronica

11/06/2013

Aflu de temerea presedintelui UDMR, Kelemen Hunor, ca regionalizarea ar putea duce la asimilarea etnicilor maghiari din asa-zisul Tinut Secuiesc si incerc sa ma dumiresc de unde ar fi putut veni o asemenea interpretare fantezista. Daca sursa ar fi fost externa, s-ar fi putut pune problema unei greseli de traducere, dar cum Hunor este cetatean roman, vorbitor de limba romana, nu cred ca este cazul.

Sa fie vorba de o altfel de “traducere”, in grile politicianiste? Din nou ar fi vorba de o eroare, interpretivist-anacronica, regionalizarea nu poate fi asimilata cu colonizarea. In plus, nicaieri in lume, colonizarea nu (mai) are drept de cetate, cu atat mai putin in UE. Pentru clarificare, deschid dictionarul si citesc:

COLONIZÁ, colonizez, vb. I. Tranz. 1. A transforma în colonie un teritoriu sau o țară. 2. A popula o țară sau o regiune cucerită cu oameni aduși de pe alte teritorii sau din alte țări. 3. A popula regiuni (slab populate sau depopulate) din propria țară cu oameni aduși din alte regiuni. – Din fr. coloniser.

Ori, nimic din toate ale colonizarii nu se va intampla, nimeni nu va fi adus din alta parte, nimeni nu va fi stramutat, nimeni nu va fi asimilat, regionalizarea nu este un concept migrator, ci unul dezvoltator, care va aseza pe baze relativ egale sansele de acces la dezvoltare pentru toate zonele si, implicit, pentru toti cetatenii. Regionalizarea nici macar nu este o idee romaneasca, ci europeana, nici politica, ci economica, a carei unica tinta este dezvoltarea echitabila.

Pe teritoriul statului roman, al carui caracter unitar este recunoscut si de catre minoritatea maghiara, limitele administrativ-teritoriale sunt, in ultima instanta, niste conventii, care pot fi revazute in functie de cerintele de dezvoltare ale unei etape, mai lungi sau mai scurte. Cum capitalul are oroare de spatii inguste sau inchise, deschiderea catre o circulatie mai larga reprezinta o conditie sau o lege de crestere, atat pentru capital, cat si pentru zone si cetateni.

Deschiderea si reunirea mai multor piete judetene catre si intr-o piata regionala este dictata de legile economiei de piata, neputand fi contrabalansata politic fara riscurile stagnarii sau regresului, care sunt neiertatoare. Legile pietei sunt exprese, nu perverse, cum insinueaza Kelemen Hunor, nu au culoare etnica si nu inteleg limba de lemn a unui partid de feuda.

Covasnenii, harghitenii si muresenii nu vor fi „asimilati” sau „colonizati” de catre brasoveni, buzoieni si nemteni, si nici nu-i vor „asimila” sau „coloniza”, ci toti vor interactiona pe o piata mai mare, regionala, cu sanse sporite, pentru fiecare, de ridicare a standardelor de dezvoltare. Argumentele regionalizarii sunt ale pietei, nu ale politicii.

stiri-politic-14978504-kelemen-hunor-presedintele-udmr-avertizeaza-maghiarii-putea-iesi-strada-daca-regionalizarea-duce-asimilarea-tinutului-secuiesc-spre-zone-populatie-majoritar-romaneasca


Despre integrare, ponderare si egalizare

10/06/2013

Neoliberalismul s-a dovedit tot atat de falimentar cat si comunismul. Aceiasi parinti, aceeasi tara genetica si, intr-un final, acelasi sfarsit sau aproape, criza neoliberalista avand picioare de maimuta, spre deosebire de cele de urs ale crizei comuniste , fapt care face sa se mai agate de cate o creanga, in cadere, dar nu si sa-i opreasca prabusirea.

Incercand sa-si prelungeasca agonia economica prin comanda politica, neoliberalistii care controleaza UE fac aceeasi greseala pe care o faceau comunistii din URSS. Interventionismul politic si birocratic, de la un centru de comanda supranationala (Bruxelles), in economiile nationale incalca brutal legile economiei de piata, afectandu-le proportiile, distorsionandu-le, malignizandu-le, facand colapsul inevitabil. Ceea ce am vazut in ultimii zece ani a fost un capitalism de razboi, ceea ce vom vedea in urmatorii vor fi consecintele acestuia, ca si in cazul comunismului de razboi.

A aparut insa tendinta de “egalizare” a lumii, de care vorbea Lucian Boia, prin multiplicarea crescanda a centrelor de putere. Dar criza a generat si o nevoie noua, de ponderare a liberalismului pur, al lui Adam Smith, care a fost infirmat. “Mana invizibila” a pietei libere, pretins autoregulatoare, s-a dovedit a fi un mit sau, pastrand comparatia, o “Mana Hoata”, ca a unei maimute ce umbla hai-hui prin piata. Asa cum facem si cu libertatea individuala, interesul privat trebuie introdus intr-o logica sociala si de mediu.

Intrarea sau iesirea dintr-o uniune economica nu trebuie transformata intr-un atac pe identitatea sau integrarea europeana, tot Estul, inclusiv Rusia, s-a intors in familia valorilor europene. Argumentele pentru un astfel de demers nu trebuie sa fie politice, ci sa tina de categorii economice, de oportunitate, avantaj, costuri, beneficii, preturi, calitate etc., de miscarea libera pe piata, in toate azimuturile si fara conditionari politice, altfel reunificarea europeana, din 1989, nu ne-ar folosi la nimic. Nu pot spune ce va fi maine, e clar ca azi nu avem alternativa economica la UE, cat de o integrare politica, nici vorba!


Integrare in suveranizare

10/06/2013

Dupa cele scrise pe tema euro-scepticismului, o reactie critica imi atrage atentia ca integrarea economica si suveranitatea nationala sunt de neimpacat. Chiar asa sa fie?

Integrarea si suveranizarea sunt incompatibile numai daca dorim sa le punem in asemenea raporturi colturoase, dar forma nu poate schimba continutul. Nu este foarte important daca ne bem vinul dintr-un vas de pamant sau dintr-un pahar de cristal. Daca vom considera contrariul, “ostilizandu-le”, vom ramane cu vinul nebaut, iar cauza se afla in mintea noastra, nu in obiectele exterioare.

Va amintiti cand vorbeam de “unitate in diversitate”? Cam la fel se pune si problema raporturilor dintre integrare si suveranizare. Ne integram prin asimilarea acelorasi valori, dar ne pastram suveranitatea deciziilor privind formele in care le vom exprima. La o intalnire electorala cu un grup de imigranti, cel care avea sa devina presedintele Obama a facut o observatie care mi-a atras atentia: “Acei oameni ne vorbeau limba si ne exprimau simbolurile, semn ca doreau sa se integreze”. Cred ca mai clar de-atat nu se poate!

Asadar, “integrare in suveranizare” (de dragul rimei, le-am denominat ca procese, nu ca trasaturi!) sau “integrat si suveran” capata o alta semnificatie, deloc contondenta, prin raportarea normelor nationale la valorile europene.

http://nastase.wordpress.com/2013/06/09/dezbatere-despre-euroscepticism-la-fet/


Euro-realismul: Proiectul european, un echilibru intre integrare si suveranitate

09/06/2013

Originea curentului de opinie, care s-a propagat pe continent, ar putea explica si conceptul, de “euro-scepticism”, dar nu cred ca este inspirata preluarea si generalizarea lui, ca atare, in discursul politic pan-european. Nu poti fi in acelasi timp si european si “euro-sceptic”, la fel cum nu poti fi roman si, simultan, “romano-sceptic”. Contradictia in termeni este evidenta, nu trebuie demonstrata.

Te poti supara pe un politician, pe un partid sau o anumita politica, dar ar fi o eroare impardonabila sa translatezi asupra intregului o emotie, mai mult sau mai putin justificata, ce vizeaza o parte a totalitatii. Pe scurt, in opinia mea, conceptul de “euro-scepticism” ar putea induce o stare toxica sau perversa, cum denumim efectele contrare pe termen lung, daca avem in vedere ca poate sugera (si) un atac pe identitatea, coeziunea si solidaritatea europenilor.

Prin comparatie, nu cred ca-i vom auzi vreodata pe americani vorbind de americano-scepticism, pe rusi de ruso-scepticism, pe chinezi de chino-scepticism s.a.m.d. Desi clandestina, cum ar spune francezii, in raport cu vointele individuale si sociala, manipularea prin concepte este cea mai rafinata si mai insidioasa forta de modelare. De ce n-am adopta concepte care sa construiasca? Cred ca redobandirea constiintei celor mai de pret valori comune, ale identitatii, coeziunii si solidaritatii Europei, este cel mai bun lucru care ni s-a putut intampla dupa incheierea Razboiului Rece.

Nu am, acum, un concept alternativ, nici “unio-scepticismul”, care-mi vine pe moment in minte, nu ar descrie mai bine tendinta, pentru ca nu am nimic impotriva Uniunii, ca expresie a integrarii economice intre limite care nu aduc atingere vointei statelor membre si cetatenilor acestora, ci a integrarii politice, a supranationalismului care ridica si concentreaza decizia pe verticala, intrand in coliziune brutala cu democratia, care reclama un sens invers, de coborare si descentralizare.

Deja contradictia de sensuri, intre descentralizarea din statele comunitare si centralizarea supra-statala, la nivelul UE, a devenit manifesta, a trecut de faza de deosebire si a intrat in cea de opozitie, amenintand cu conflictul. De-suveranizarea statelor membre, implicit a mandatantilor acestora, a cetatenilor, si suveranizarea unui supra-stat, indiferent cum se va numi el, fie ca-si va pastra denumirea de UE, fie ca se va numi Statele Unite ale Europei, este o tendinta de neacceptat, prin caracterul anti-democratic si anti-popular.

Supra-statalizarea UE va adanci dramatic distantele politice, economice si sociale dintre “centru” si “periferie”, interesele nationale ale cetatenilor se vor topi in magma supra-nationala, partidele nationale vor deveni curele de transmisie, parlamentele nationale, o recuzita. Cel putin din aceste motive, niciun potential presedinte federal, la scara UE, nu va putea constitutionaliza supra-statul prin substituirea vointei populare cu cuvinte, oricat de magice sau mitice s-ar dori (“Noi, poporul…” etc.).

Intre scepticism si optimism ar trebui aleasa calea realista, prin ajustarea proiectului european, printr-un compromis care sa nu insemne nici ca statele membre se vand, nici ca se lasa cumparate, altfel spus, care sa le dea garantia, in fata cetatenilor lor, ca suveranitatea, ca valoare, le este protejata de tentatia sau posibilitatea de a fi transformata intr-o marfa. Fara integrare economica nu se poate, aceasta ramane singura optiune productiva pentru toate statele, dar trebuie gasita o formula negociata de echilibru intre integrare si suveranitate, intre competitie si cooperare, intre interesul national si interesul european.


Euro-optimismul, un viitor posibil

06/06/2013

Maine are loc, la FET, dezbaterea „Euro-scepticismul, o noua doctrina in Europa ?”. Cateva opinii.

Nu cred ca euro-scepticismul este o doctrina noua. Noua este conjunctura, nu neaparat economica, deoarece crize au mai fost, ci mai ales politica, sub forma trendului de federalizare a Europei. O astfel de punere a problemei ne va ajuta sa intelegem si de ce actuala criza treneaza atat de mult, pentru ca tocmai politica este cea responsabila de ineficienta terapiei si de suita de recaderi. Cultivarea dependentelor si a transmisibilitatii, prin aducerea tuturor bolnavilor intr-un singur si imens salon, in locul rezervelor, si prescrierea unui tratament unic, in detrimentul individualizarii, este exact terenul propice de reproducere a oricarui virus.

De ce, de pilda Turcia, pentru ca tot este in centrul evenimentelor, nu s-a molipsit de criza, ci cunoaste o prosperitate crescanda, de invidiat? Nu cumva pentru ca nu se afla in “salonul de bolnavi” al UE, in care circula nestingherit virusul intraspitalicesc al crizei?

Toate politicile UE care tintesc sa faca din moneda, finante, banci, fiscalitate, bugete etc. un spatiu politic unic, sub forma Statelor Unite ale Europei, nu inseamna decat o decompartimentare sau depresurizare in fata expansiunii crizei, care ameninta flotabilitatea sau portanta navei, pentru a folosi o expresie a presedintelui Basescu, cea mai mica fisurra riscand sa o duca la fund sau sa o prabuseasca. PPE pare a fi orb si surd la nevoia de „cordoane sanitare”, care impiedica contagiunea, care nu sunt altceva decat politicile nationale. De aceea nu cred ca pacientul (economia) este de vina, ci medicul (politica).

Cand am spus ca euro-scepticismul nu este nou am avut in vedere si alte aspecte, care istoric tin de europenism si concurenta, in termenii scolilor de geopolitica. Exista de obicei drumul de la realitate catre concepte, dar uneori drumul poate fi si invers, cand conceptele nu mai sintetizeaza o realitate, ci o dorinta, cand nu mai vin din campul social, ci ies din laboratoare, cand nu mai urmaresc sa explice, ci sa transforme. Probabil ca daca am afla originea acestui concept, cine/ce/cum l-a nascut, de unde a venit el in spatiul politic european, ne-am afla mult mai aproape de raspunsul la tema decat orice alt raspuns dat de politicieni. Observand ca va fi prezent la FET si profesorul de geopolitica Paul Dobrescu, care spune apodictic, undeva, ca „drumurile se fac mergand”, nu am nicio indoiala ca auditoriul va pleca lamurit si de ce se fac drumurile in geopolitica.

http://nastase.wordpress.com/2013/06/06/vineri-la-fet-5/

 


Legea vantului ?

04/06/2013

Nu stiu de ce, un trecut despre care adevarul a fost mortificat, din care se hranesc unii politistorici, l-am asociat intotdeauna cu un fel de mortaciune. Probabil, asocierea imi vine din imaginile cu necrofagii care, lihniti, nu au altceva mai bun decat sa-si astampere foamea cu muscaturi si imbucaturi hulpave dintr-o natura moarta. Am retrait ciudatul sentiment in zilele din urma, cand am aflat ca politistoria necrofaga poate fi nu numai de subzistenta, ci si aducatoare de profit, prin alimentarea unei anumite ramuri a industriei cartii.

„Cartea presedintilor”, lansata la Bookfest-ul de la Romexpo, nu este o carte a presedintilor, scrisa de presedinti, asa cum ai fi tentat sa crezi la prima vedere, ci despre presedinti, un volum de dialoguri intre Vladimir Tismaneanu si Cristian Patrascanoiu, pe tema presedintilor post-comunisti ai Romaniei. Un titlu de marketing aduce insa un profit mai vartos, in fata caruia micuta inducere in eroare nu mai conteaza, cu atat mai putin daca sugestia a venit sau nu din partea lui Mircea Mihaies.

Ideile din argumentul prefatator, scris de Vladimir Tismaneanu la Washington, dau cheia intregului volum, a conceptului ideologic care i-a motivat structura si constructia editoriala. Nimeni nu-i contesta autorului pretentia de stiutor al tipurilor de conducere in regimurile totalitare, dar cand isi propune compararea acestora cu cele din Romania democrata, membra a UE si NATO, intregul demers intra pe un fagas tendentios si maculant, al unor orbiri ideologice si obsesii mistificatoare. A lua praful de pe brandul malefic al totalitarismului si a-l spulbera in directia unui liberalism social, care incearca sa se distanteze de neoliberalismul ruinator, asa cum a facut-o, ireversibil, fata de comunism, este un act mai mult decat discutabil.

In contextul crizei si goanei dupa resurse energetice si minerale, nu este greu sa intelegi mesajele subsecvente ideii de „societate deschisa”, clamata de Vladimir Tismaneanu, cine sunt si ce vor „prietenii” acesteia, care le sunt sursele „frustrarilor”. In niciun caz nu este vorba despre sensul originar, popperian, al drepturilor cetatenilor la decizii sau despre cele postcomuniste, al drepturile de libera circulatie si de acces liber pe piata muncii, cand, la el acasa, capitalismul american se inchide, digital sau cu cheia „visa waiver”.

Important este nu ceea ce se spune despre Vladimir Tismaneanu, daca este sau nu un mostenitor al stilului cominternist, in care interesul alogen era determinant, important cu adevarat este ceea ce spune Tismaneanu insusi. Nu poti sa nu observi, la o simpla lectura (de o analiza sociologica, de continut, nici nu mai vorbesc) ca politologul a operat o substitutie imorala in definitia societatii deschise, punand capitalul in locul cetateanului. Nu ca nu ar fi important si capitalul, care-si are locul sau in dezbaterile economice, dar toata discutia despre societatea deschisa, care s-a nascut istoric si a fost teoretizata avand in centrul ei cetateanul, isi pierde orice sens politologic. Oricine poate constata ca autorul si-a scos din vocabularul politic cuvinte precum popor, social, echitate, demnitate, trai decent sau altele centrate pe traiul cetateanului. Ceea ce, subtextual, ramane in locul politicii fata de cetatean este politica usilor fara incuietori, trantite de perete sau chiar scoase din tatani, daca se poate, in fata expansiunii nestavilite, pauperizante si secatuitoare, a capitalului alogen. Adica o „societate deschisa” nu pentru cine o locuieste, ci pentru cine se pripaseste.

Nu-i de mirare ca intr-o asemenea distorsionare a societatii deschise, „pluralismul veritabil”, despre care falsul propovaduitor spune ca Ion Iliescu l-a „respins” cu „consecventa”, nu mai inseamna pluripartidism si alternanta democratica la putere, ci partasia la nepartasie, aidoma depunerii oualelor cucului in alte cuiburi, ai carui pui ii vor lasa flamanzi pe cei ai gazdei, daca nu chiar ii vor arunca din cuib. Politicile coloniale sunt inconvoiatoare pentru colonii, statul exosperm isi trage puterea din vlaguirea resurselor altora, dar lui Vladimir Tismaneanu ii repugna denuntarea de catre Emil Constantinescu a intelectualilor care au „suflete de sclavi”.

Probabil ca ideea vestica atat de cucurigita a „statului de drept” tocmai acest lucru inseamna, incremenirea in starea de colonie, cu o justitie telecomandata, din care cine incearca sa scape devine suspect. Cam multi suspecti, ce-i drept, cei 7,4 de milioane de romani care au votat demiterea presedintelui Basescu, cam multi si cei 70% dintre cei care au votat schimbarea, dar cui ii pasa, cand „statul de drept” pare sa fi devenit, dintr-o lege a pamantului, o lege a vantului?

http://www.contributors.ro/cultura/viziuni-optiuni-mosteniri-argument-pentru-cartea-presedintilor/


Constitutivitatea, intre ipoteza si teza

01/06/2013

UDMR are meritul de a fi sesizat o lacuna de explicitare si sistematizare constitutionala, cea referitoare la constituirea cetateanului ca parte a statului. De explicitare deoarece constitutivitatea este implicita, cuprinsa indirect in drepturi si obligatii, fara a avea o expresie formala, de sistematizare pentru ca implicita idée este tangentata sau continuta mai multor capitole din Constitutie.

Numai ca aceasta lacuna nu este una specifica, ci una generala. Nu numai minoritatile, in speta maghiarii, dar nici majoritatea, romanii, nu se afla sub auspiciile constitutivitatii exprese si complete (politice si economice). Si unii si altii au indurat, in trecut, persecutiile guvernarilor cominterniste sau au fost obligati sa ia calea exilului. Incompletitudinea economica a constitutivitatii (implicite) de astazi a facut ca peste trei milioane de romani sa plece din tara si ca multi maghiari sa opteze pentru a doua cetatenie.

Care ar fi posibilitatile concrete ale constitutivitatii, din perspectiva unei amendari probabile a Constitutiei? In primul rand, ar fi varianta sa nu se intreprinda nimic pe aceasta speta, in virtutea principiului ca ceea ce nu este interzis este permis. Din moment ce Constitutia nu discrimineaza intre majoritate si minoritate, constitutivitatea se prezuma a fi implicita, in continuare, oricarei parti a intregului, oricarui individ sau segment al populatiei Romaniei.

Nu poate contesta nimeni ca un majoritar sau minoritar din tara asta, inclusiv un maghiar din asa-zisul Tinut Secuiesc, nu ar fi, implicit, si o parte constitutiva a statului roman, in conditiile in care dreptul de proprietate este recunoscut si garantat prin Constitutia in vigoare (2003). Dreptul de proprietate naste si impliciteaza dreptul de constitutivitate si invers. Perechea proprietate-constitutivitate este unitara si indivizibila, fiecare termen il presupune si il garanteaza pe celalalt, chiar daca unul nu este formalizat. Ar fi solutia cea mai larga, status-quo-ul i-ar avantaja inclusiv pe cei cu cetatenie multipla, caracterul cetateniei (unica, dubla sau multipla), nefiind retinut constitutional, nu este opozabil.

In al doilea rand, avand in vedere ca subiectul constituirii il reprezinta cetateanul, s-ar putea intreprinde un amendament de formalizare a cetatenizarii constituirii, prin care toti cetatenii sa fie recunoscuti in mod explicit ca parti constitutive ale statului roman. In felul acesta, statul nici nu va privilegia, nici nu va discrimina, pe criterii etnice, ci va garanta in mod egal tuturor cetatenilor sai dreptul de constitutivitate. Posibila limita in acest caz ar putea fi data de luarea in calcul a caracterului cetateniei sau altor conditionari.

In al treilea rand, in introducerea constitutivitatii s-ar putea opera cu criteriul etnic, ceea ce, prin caracterul ravasitor al incalcarii uzantelor si cutumelor, ar putea deschide o cutie a Pandorei. Orice stat, indiferent de structura, este tot atat de national precum cel mai mare stat federal sau cel mai mic stat unitar, din compunerea ONU. Este vorba de universalitatea caracterului national al tuturor statelor, in acceptiunea tuturor natiunilor, unite in organizatia cu acelasi caracter si nume, Natiunile Unite.

Orice stat national are minoritati, iar Romania nu face exceptie, DAR, Romania este un stat CU minoritati, nu unul DIN minoritati. Cele doua stari sunt total diferite (o virgula schimba sensul, dar un cuvant!), diferente care sunt date de regulile proportiilor si ale constituirii, de unde vine si numele de constitutie. Aceste lucruri sunt arhicunoscute, dar inca ignorate de catre unii politicianisti, nu si de institutiile internationale (UN), dupa cum s-a vazut.

„Simpla” enuntare sau legare a constitutivitatii de criteriul etnic (minoritatii) ar insemna o escaladare de semnificatii si simboluri, de atragere a atentiei catre o falsa problema de statalitate, de la starea „CU” catre starea „DIN”, la capatul careia, foarte probabil, s-ar obtine o escaladare frauduloasa a realitatilor statului cetatenilor. Dupa toate scandalurile cu steagurile, pelerinajele politice si declaratiilor excesive pe tema autonomiei etnice si teritoriale ar fi simplu, la propriu, de demonstrat nu constituirea, ci de-constituirea.

Discursurile si cererile contradictorii ale unor politicieni, care devoaleaza confuzii si mituri privind obtinerea constitutivitatii pentru „maghiari”, desi identitatea autoatribuita in ultimii ani este de „secui”, sau a limbii „regionale”, fara regionalizare, ridica tot atatea obstacole, cel putin de ordin tehnico-juridic (legate de etnie, de limba sau tinut). Aspectele de identificare riguroasa sunt ca la tribunal, cu nume, prenume si adresa.

Dupa cum se vede, pe calea constitutivitatii apar probleme si pentru unii si pentru altii, iar trecerea de la ipoteza la teza este destul de lunga si anevoioasa, uneori chiar imposibila, cand se esueaza in utopie. O hora impleticita a constitutivitatii ar fi respingatoare, pentru nimeni de dorit sau acceptat. Din pacate, din cate se observa, unii chiar se impiedica in propriul joc.

In concluzie, sursele implicite ale dreptului de constitutivitate sunt in cetatenie si proprietate, nu in etnie. Este, daca vreti, precum in constitutionalismul american, in care constitutivitatea este presupusa in mod similar, cand se refera ca legea fundamentala trebuie sa apere cetatenii (generic, „Noi, poporul”) si proprietatea (generic, „si bunurile noastre”). Nici mai mult, nici mai putin.