Euro-realismul: Proiectul european, un echilibru intre integrare si suveranitate

Originea curentului de opinie, care s-a propagat pe continent, ar putea explica si conceptul, de “euro-scepticism”, dar nu cred ca este inspirata preluarea si generalizarea lui, ca atare, in discursul politic pan-european. Nu poti fi in acelasi timp si european si “euro-sceptic”, la fel cum nu poti fi roman si, simultan, “romano-sceptic”. Contradictia in termeni este evidenta, nu trebuie demonstrata.

Te poti supara pe un politician, pe un partid sau o anumita politica, dar ar fi o eroare impardonabila sa translatezi asupra intregului o emotie, mai mult sau mai putin justificata, ce vizeaza o parte a totalitatii. Pe scurt, in opinia mea, conceptul de “euro-scepticism” ar putea induce o stare toxica sau perversa, cum denumim efectele contrare pe termen lung, daca avem in vedere ca poate sugera (si) un atac pe identitatea, coeziunea si solidaritatea europenilor.

Prin comparatie, nu cred ca-i vom auzi vreodata pe americani vorbind de americano-scepticism, pe rusi de ruso-scepticism, pe chinezi de chino-scepticism s.a.m.d. Desi clandestina, cum ar spune francezii, in raport cu vointele individuale si sociala, manipularea prin concepte este cea mai rafinata si mai insidioasa forta de modelare. De ce n-am adopta concepte care sa construiasca? Cred ca redobandirea constiintei celor mai de pret valori comune, ale identitatii, coeziunii si solidaritatii Europei, este cel mai bun lucru care ni s-a putut intampla dupa incheierea Razboiului Rece.

Nu am, acum, un concept alternativ, nici “unio-scepticismul”, care-mi vine pe moment in minte, nu ar descrie mai bine tendinta, pentru ca nu am nimic impotriva Uniunii, ca expresie a integrarii economice intre limite care nu aduc atingere vointei statelor membre si cetatenilor acestora, ci a integrarii politice, a supranationalismului care ridica si concentreaza decizia pe verticala, intrand in coliziune brutala cu democratia, care reclama un sens invers, de coborare si descentralizare.

Deja contradictia de sensuri, intre descentralizarea din statele comunitare si centralizarea supra-statala, la nivelul UE, a devenit manifesta, a trecut de faza de deosebire si a intrat in cea de opozitie, amenintand cu conflictul. De-suveranizarea statelor membre, implicit a mandatantilor acestora, a cetatenilor, si suveranizarea unui supra-stat, indiferent cum se va numi el, fie ca-si va pastra denumirea de UE, fie ca se va numi Statele Unite ale Europei, este o tendinta de neacceptat, prin caracterul anti-democratic si anti-popular.

Supra-statalizarea UE va adanci dramatic distantele politice, economice si sociale dintre “centru” si “periferie”, interesele nationale ale cetatenilor se vor topi in magma supra-nationala, partidele nationale vor deveni curele de transmisie, parlamentele nationale, o recuzita. Cel putin din aceste motive, niciun potential presedinte federal, la scara UE, nu va putea constitutionaliza supra-statul prin substituirea vointei populare cu cuvinte, oricat de magice sau mitice s-ar dori (“Noi, poporul…” etc.).

Intre scepticism si optimism ar trebui aleasa calea realista, prin ajustarea proiectului european, printr-un compromis care sa nu insemne nici ca statele membre se vand, nici ca se lasa cumparate, altfel spus, care sa le dea garantia, in fata cetatenilor lor, ca suveranitatea, ca valoare, le este protejata de tentatia sau posibilitatea de a fi transformata intr-o marfa. Fara integrare economica nu se poate, aceasta ramane singura optiune productiva pentru toate statele, dar trebuie gasita o formula negociata de echilibru intre integrare si suveranitate, intre competitie si cooperare, intre interesul national si interesul european.