Mecanisme de ostilizare: Azilul politic si extradarea politica

Prinsi in vartejul interminabilelor scandaluri interne, aproape ca nici nu le mai observam pe cele internationale, desi intr-un fel sau altul ne afecteaza si acestea, in virtutea globalizarii. Sau, cand ne atrag totusi atentia, nu reactionam, spre deosebire de altii. Germanii au protestat, in weekend, impotriva spionarii de catre SUA. Bulgarii protesteaza de la inceputul anului impotriva saraciei si coruptiei, care afecteaza 72% din populatie. Ungurii s-au orientat catre o politica nationala, axată pe valorificarea potenţialului intern, pentru a nu se afla printre „marii perdanţi” ai schimbărilor de după 1990. Iar exemplele nu se opresc la aceste tari sau la Europa.

Oare chiar este Romania altfel? Sau poate intrebarea ar trebui sa tinteasca mai specific, pe politicieni, indiferent ca sunt la putere sau in opozitie?

Revenind la primul exemplu, fenomen care are o extensie globala, fata de care Romania nu a avut niciun protest (si cum sa aiba, cand ea insasi a desfasurat o operatiune ilegala pe teritoriul altui stat), ar trebui sa ne puna pe ganduri o chestiune pe care inainte de 1989 nu o credeam posibila intre tari capitaliste. Concret, este vorba de aducerea in jocul politic dintre aceste tari a problemei azilului politic si extradarii politice, care loveste direct in esenta capitalismului, ceea ce este o alta confirmare, in afara de cea a crizei, a tezei lui Marx potrivit careia capitalismul se poate autodistruge. Indraznesc sa spun ca nu legile profitului si concurentei sunt implicate, cum sustineau comunistii, pentru ca acestea sunt responsabile de progresul oricarei societati, ci o alta lege loveste in valorile capitalismului, pe care nu o gasim in manuale. Este vorba de legea suprematiei, care face din orice tara capitalista o tinta si care ucide orice concurenta cinstita.

Pana la caderea zidului Berlinului, azilul si extradarea pe criterii politice erau probleme care tineau de relatiile dintre capitalism si comunism. Dizidentii anticomunisti fugeau din Est catre Vest si cereau azil politic in statele capitaliste, pentru a scapa de persecutie si tortura, in timp ce statele comuniste cereau extradarea lor, pentru a-i judeca si condamna, de cele mai multe ori la moarte, in procese politice. Cele doua tipuri de actiuni se articulau perfect intr-un mecanism de ostilizare, intre multe altele, proprii Razboiului Rece.

Incercarea de reactualizare a acestei practici de bloc in noua lume post-totalitara, in relatiile dintre tarile capitaliste, cu pluralism politic si economic, societate deschisa catre lume si cetatean si state de drept reprezinta o ciudatenie, o cecitate sau osificare politica. In oricare din tarile democratice dizidenta fata de un partid, un guvern sau un sistem, pentru apararea drepturilor cetateanului si ale omului, este un fapt banal, obisnuit, de care luam act aproape cotidian. Nu este nevoie sa fugi dintr-o tara democrata intr-o alta tara democrata pentru a reproba, denunta sau condamna, statul de drept garanteaza fiecarui cetatean sa faca acest lucru la el acasa. Neindoielnic, acordarea azilului politic si refuzul extradarii politice in cazul dizidentilor din tarile nedemocratice, inchise si nepluraliste, continua sa fie o necesitate.

Din scandalul neterminat Snowden/Prism, doua concluzii mi se par esentiale, pana in prezent. In primul rand, negarea oficiala a existentei dizidentilor anticapitalisti nu mai este posibila, a devenit inacceptabila. In al doilea rand, mecanismul de ostilizare de tip capitalism-comunism trebuie inlocuit cu unul de neprejudiciere, de tip capitalism-capitalism, care sa aiba in vedere atat drepturile omului, cat si relatiile bilaterale sau multilaterale din lumea capitalista. Cazul Gerard Depardieu, cu o a doua patrie si o a doua cetatenie, in care s-a aplicat regula neprejudicierii, arata o cale.