Ca de la capitalism la capitalism: Romania-SUA, dupa o intalnire la nivel inalt

Un social-democrat la casa presedintelui yankeu. Este primul fapt, de la care cred ca ar trebui sa porneasca toate observatiile. Aprecierile din comunicatul Casei Albe, de dupa intrevederea dintre vicepresedintele Joe Biden si seful guvernului roman capata, sa recunoastem, o relevanta cu mult sporita de faptul ca au fost asumate pe timpul vizitei unui premier social-democrat. In felul acesta, au fost revigorate, daca cineva a crezut altfel, legaturi politico-guvernamentale de stanga firesti, pentru doua guverne ale caror partide fac parte din aceeasi familie euro-atlantica. Pe fond, nota dominanta a vizitei premierului Victor Ponta la Washington este data, fara indoiala, de reconfirmarea consolidata a parteneriatului strategic romano-american, implicit de perspectiva angajata a relatiilor bilaterale. Semnificatia acestei reconfirmari depaseste faptul in sine, probeaza ca stabilitatea si predictibilitatea trec dincolo de diferentele sau alternantele democratice, de ideologie sau de putere.

O consecinta colaterala: fortificarea unei idei. Al doilea lucru care mi-a venit in minte, luand-o pe urmele transatlantice ale premierului Ponta, a fost ideea social-democrata. Este vorba de un capitalism pe baze social-democrate. Daca ne gandim ca in istoria sa capitalismul a cunoscut atatea tipuri, liberal, crestin-democrat etc., vom concede ca impletirea egala a fortei capitalului cu forta sociala este cea mai aproape de ideea de echilibru. Vizita premierului a fost consecutiva unei crize politice de proportii a fiscalitatii americane, care a tinut inchis doua saptamani guvernul. Sechelele neoliberaliste, de pe urma carora americanii si nu numai trag ponoasele, precum romanii dupa revolutia portocalie si corifeii sai, fac ca toate optiunile anti-criza sa ramana deschise. In acest context extins, posibilitatea unui capitalism de tip social-democrat ni se infatiseaza ca  probabila, nu numai pentru ca exista si alte tipuri de capitalism, corespunzatoare marilor curente ideologice democrate, dar si pentru ca intalnirile pe terenul comun al unor preocupari sociale, de sorginte socialista si social-democrata, sunt tot mai frecvente si mai proeminente. A se vedea luptele politice din societatea americana pentru asigurari de sanatate pentru toti (ObamaCare) sau cele din societatea franceza pentru impozitarea bogatilor cu 75% (propunerea Hollande). Germenele acestei discutii necesita insa o dezvoltare aparte, dar l-am evocat si pentru a atrage atentia ca o abordare relaxat-argumentata a subiectului ar fi preferabila, sub toate aspectele, uneia crispat-etichetante.

De la „diferentiere” si consolidare la „administrare”? Nu asupra partii pline a paharului voi insista insa, ci asupra celei goale. Orice capitalist autentic isi doreste paharul cat mai plin, ceea ce face inevitabila o analiza critica a vizitei. De fapt, cred ca balanta exprima mai bine o masurare, care in cazul relatiilor analizate mi se pare a fi nu tocmai echilibrata. Faptul ca premierul roman nu a fost primit de seful guvernului american poate avea si o cauza obiectiva, dar mai putin motivata mi se pare absenta unei declaratii politice a partilor intalnirii. Mesajele au fost paralele, pe canale diferite, de parca distanta ar fi fost o problema. Am rememorat, pe aceasta speta, cazuri istorice care vorbesc despre vasalitate, procuratori si conducatori inchinati, despre metropole, colonii si guvernatori, dar nu sunt sigur ca am si gasit argumente puternice pentru a-i combate pe cei care sustin ca dupa perioadele de „diferentiere”, pozitiva, inainte de 1989 si negativa, imediat dupa revolutie, apoi de consolidare, dupa intrarea in NATO si UE, ar fi urmat, in ultimii ani, o perioada de „administrare”, ambasadoriala sau guvernatoriala, asemanatoare celor aplicabile unui teritoriu lipsit de independenta politica si economica, dependent de o metropola capitalista. Cand presedintele american primeste la Casa Alba reprezentanti ai atator miscari politice, economice, culturale, militare, religioase, sportive etc, gestul mi se pare a tine deopotriva de bunavointa si de importanta reala pe care o acorda fiecarei vizite in parte.

Modelul balantei si natiunea economica. Cand de o parte a balantei se pun resurse economice si militare, iar de cealalta resurse politice, cred ca ultimele ar trebui sa aiba suficienta greutate S-ar putea ca intelegerea si aplicarea corecta a mesajelor vicepresedintelui american sa echilibreze balanta amintita. Ma gandesc, in primul rand, la mesajul de a conta pe SUA, dar sa fim puternici noi insine, in primul rand economic. Am scris, cu ceva timp in urma, despre natiunea economica, ca treapta superioara, precursoare si, apoi, insotitoare a celei civilizationale, in care cultura este sufletul iar economia trupul unei natiuni. Privilegierea economicului ca factor propulsor al unei natiuni nu este noua, s-a afirmat in primul rand la natiunea americana, dar este ceva mai secundara, dupa comunism, la cea romana. Probabil ca si daca l-ar fi citit pe Constantin Radulescu Motru, care compara relatiile de productie cu o caruta, in care ne urcam toti romanii, fortele de productie cu caii, care trag inainte, si politicul cu vizitiul, care tine haturile si biciul, apelul lui Joe Biden nu ar fi sunat mai desteptator. Nu este suficient doar sa ne cantam imnul!

Nu cred ca „diferentierea” pozitiva de care s-a bucurat presedintele Nicolae Ceausescu a venit numai din manipularea acestuia impotriva sovieticilor, ci si din respectul pe care-l starnea Romania economica de atunci, care batea toate recordurile la ritmurile de crestere, asa cum o face China astazi. Fara argumentul economic puternic, Romania nu ar fi atras atentia americanilor mai mult decat Albania, iar acest lucru s-a vazut ca atunci cand a pierdut atuul economic, a pierdut si sustinerea americana.

Unde gresim sau cand independenta poate ucide securitatea. Dictatura comunista ne-a dus la criza, acum e democratie, dar desi am unit capitalul cu democratia si statul de drept, undeva gresim de nu reusim sa devenim o natiune economica. Suntem indemnati sa stam mai bine pe picioare, energetic, sa fim independenti de importuri. Dar cat de independent poate fi cineva intr-o lume interdependenta? Sau cat de bine decelam limitele si corelatiile privind independenta si securitatea energetice? Nu cumva independenta energetica este un fetis populist, pe costurile cetatenilor si in beneficiul politicienilor? Oare aceasta nu poate deveni chiar paguboasa, cand se inchide catre resursele externe si se deschide spre secatuirea celor interne?

O anumita memorie a istoriei recente imi spune ca repetam o greseala. O „independenta” energetica, bazata pe o exploatare intensiva si necontrolata sau care nu pretuieste economisirea si prezervarea resurselor vitale pentru economie, riscandu-i oprirea, la epuizare, poate lovi in securitatea economica, in nivelul de trai. Consecintele pot fi chiar dramatice, cand oferta pietei energetice externe se contracta drastic. Nesocotirea unor alternative energetice externe, reciproc avantajoase, nu mai inseamna independenta, ci autarhie, din care, cand ajungi la ananghie nu te mai scapa nimeni, fapt dovedit, sau, daca o face, costurile pot fi exorbitante pentru securitate.

In loc de concluzie: Economia poarta palaria.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: