Omul actual si narcisismul publicienilor (Partea I)

30/10/2013

Despre opusurile detestarii si urii: Contestarea si iubirea. Marturisesc ca m-au deconcertat unele idei ale lui Horia Radu Patapievici, din conferinta de la Cluj. Deceptia este cu atat mai mare cu cat despre incontestabila personalitate culturala se vorbeste, cand vine vorba de politica, ca despre un liberal de centru. Unii rezonatori nu s-au sfiit chiar sa-l aseze, ca intelectual public, alaturi de Albert Camus, de la a carui nastere se implinesc, pe 7 noiembrie, 100 de ani. Or, liberalismul s-a nascut ca o doctrina generoasa cu omul de rand, iar ideile camusiene au aparat, intotdeauna, valorile medii, insusi celebrul existentialist declarandu-se un om mediu.

A pune in seama lui Camus ideea distantarii de mase, cand tocmai el le-a lasat solutia luptei pentru iesirea din saracie si robie, nu este o eroare, ci o inducere in eroare. Cinismul nu ma mai mira insa, am vazut si cum personalitati culturale de exceptie, precum Eliade sau Cioran, au fost puse sa traga la vehicolul ideologic, vetust si impotmolit de noile vremuri, al unor demonizatori de profesie, tot asa cum mortii sunt pusi pe listele electorale ale politicienilor de profesie.

Autorul “Omului recent” pare sa fi declarat razboi omului actual. Prin eliberarea de frica, omul actual este, fara indoiala, o replica la omul recent. Comunismul a incrustat suficiente motive ca oamenii istoriei noastre recente sa se teama. Dupa revolutiile anticomuniste, democratia si drepturile omului au oferit romanilor, ca tuturor esticilor, temeiurile politice si juridice de a indrazni, de a revendica, de a protesta. Presedintele american Obama a scris chiar o carte despre indrazneala, care, dupa cum am vazut din miscarile “Occupy” si, mai nou, “Inchideti Big Brother”, ia si forme de revolta, cand sperantele sunt inselate.

Cel putin prin prisma unor experiente personale, iesirea din epoca fricii nu pare a-l incanta pe Patapievici. A pune neasteptatul denunt public la volumul sau “Politice”, scris in paradigma antinationala, pe seama unei pretinse uri a detestarii releva narcisism si orbire egocentrica, un om care-si iubeste doar propria eliberare de frica, nu si pe a celorlalti. Atunci cand, surprins de non-somnolenta opiniei publice la deliru-i antipatriotic si anticetatenesc, isi decreteaza teza “Poti sa urasti, dar sa nu ai indrazneala urii tale”, insul incearca sa-si bandajeze nemasuratu-i orgoliu sangerand cu bandajele smulse de pe ranile trupului social.

Un crestin poate detesta pe cineva, dar nu trebuie sa-l si urasca. Ura consuma energii, usuca suflete, creaza probleme, este periculoasa pentru cel ce o nutreste, in primul rand. In cazul Patapievici, dobandind o incarcatura sociala, detestarea s-a transformat in contestare. Si deja contestarea este un drept, inclusiv in cazurile denuntului public si cererii de a i se retrage cetatenia, de care se plange nu numai la chip juvenilul nostru si prin care se autovictimizeaza, dar si un efect al legii cosmice a actiunii si contra-actiunii. Si in acest caz, narcisismul ii joaca feste lui Patapievici, pentru ca se simte magulit de solidaritatea fata de un om, dar este ingrozit de solidaritatea fata de un popor. La ce ar fi trebuit sa se astepte, daca Natiunea nu-i este icoana, murdariile i-au fost inregistrate in Acasha si Cosmosul nu poate fi inselat? Categoric, nu la flegmare, care poate fi stearsa.

Poti sa contesti, dar fa-o cu toata energia pe care ti-o da iubirea, si cu toata iubirea pe care ti-o da solidaritatea! Schimbarea politica nascuta din iubire si solidaritate este cea mai inaltatoare si cea mai durabila. Explicatia este simpla: previne sau rupe orice cerc vicios, din care se hranesc bumerangurile de energii negative.