Dupa Vilnius: Cateva reflectii geopolitice

30/11/2013

La nivel de concepte generative, parteneriatelor pe care Vestul le-a propus Estului, si am in vedere cele doua tipuri, PfP si PaE, le este caracteristic un singur scop, cel de dilatare geopolitica. Deosebirile de tip sunt date de interschimbarea de vectori, militar (NATO) si economic (UE). De retinut ordinea interschimbarii, intai militar si apoi economic, ceea ce sustine, suplimentar, natura dilatarii, de care am mai vorbit. Daca vom accepta ca in drumul Occident Express-ului spre Vilnius si Deveselu poate fi o gara, perspectiva nu este greu de inteles.

Faptul ca doar doua tari, din cele sase invitate, au parafat acordul de asociere la UE nu trebuie privit ca un esec, ci dimpotriva. Nu cred ca precedentul secretar de stat american, care a declarat ca se va incerca blocarea reintegrarii „ex-sovietice”, cum a denumit anuntata Uniune Euro-Asiatica, a avut in vedere chiar acest lucru, o misiune imposibila, de altfel. In fond, integrarea economica este o tendinta a noilor vremuri, care nu poate fi impiedicata, mai ales cand si tu o tintesti. Diplomatii au insa acest obicei, de a-si ascunde obiectivele pe care vor sa le atinga cu orice pret sub forme supralicitate, pentru a lasa loc concesiilor. Vizarea unor tinte care nu sunt tinute de ancore atat de puternice precum slavitatea si istoria, ca in cazurile Ucrainei si Belarusului ori asiatismul si geografia, ca in cel al Armeniei si Azerbaidjeanului este o optiune rationala si, prin urmare, mai probabila.

Parafarea de catre Republica Moldova si Georgia a acordului de asociere la UE este adevaratul miez al Parteneriatului Estic. Oricat de mult timp i-ar ramane deschisa usa, este o utopie a se crede ca prin ea va intra vreodata si Ucraina. Cu cele doua tari este altceva, ele sunt verigile ex-sovietice slabe, povestile lor despre cum comunismul le-a sfartecat istoriile fiind asemanatoare. Ambele se intalnesc pe taramul aspiratiilor de reunificare, prima cu Romania, cea de-a doua cu cele doua regiuni independente, recunoscute de Rusia. Tocmai aceasta aspiratie de reunificare este si momeala din undita Occidentului, aruncata moldovenilor, peste Prut, si georgienilor, peste Marea Neagra.

A nu se intelege ca Vestul lupta pentru unitatea nationala a tarilor in cauza, ar fi o mare eroare, acesta isi urmareste cu perseverenta nedomolita propriile interese de influenta si putere. Asocierea si integrarea R. Moldova si Georgiei inseamna cucerirea unor pretioase capete de pod. Prin R. Moldova, euro-atlanticii isi transfera si consolideaza, peste Prut si la Marea Neagra, punctele tari pe care Romania i le pune la dispozitie, ca membra a celor doua cluburi selecte, NATO si UE, iar prin Georgia, daca privim harta maritima, isi constituie al doilea brat al clestelui in care este prins ceea ce intotdeauna a fost considerat a fi „un lac rusesc”.

Posibilitatea reintregirii Romaniei, care s-ar deschide in urma smulgerii R. Moldova din „dispozitivul” advers, trebuie privita fara nicio urma de nationalism, ca una dintre acele oportunitati extrem de rare pe care le potriveste istoria, prin aducerea in aceeasi matca a unei aspiratii nationale cu un interes european si euroatlantic, a unei reunificari alaturi de o integrare. Ceea ce nu inseamna ca prima va decurge automat din cea de-a doua, pentru ca va fi vorba de vointele a doua state independente si suverane.

Dupa parerea mea, invocarea nationalista a nedreptatii nu stiu carui protocol sau tratat va avea fix efecte contrare, de crestere a impotrivirii comunistilor moldoveni si rusi. Este limpede ca o denuntare a unui tratat istoric, si ma refer aici la Pactul Ribbentrop-Molotov, nu poate avea efecte juridice pentru prezent. Ar fi ca si cum denuntarea unei casatorii nelegitime sau din interes ar insemna o condamnare a copilului nascut dintr-o astfel de legatura, o negare a dreptului sau la viata. Efectele nu pot fi decat morale pentru partile contractante din trecut, nu pentru urmasii din prezent.

Manevra de la Vilnius poate parea grabita, dar apropierea europarlamentarelor si, mai ales, presiunea nasterii UEA nu a lasat loc de ales. Ambele evenimente vor aduce cu ele si schimbari in structurile de putere geopolitice, iar posibilitatea euro-atlantizarii celor doua state estice ar putea fi, daca nu ratata, in cel mai bun caz, amanata.

Ar mai putea fi vorba de punerea sub semnul intrebarii a inca doua consecinte geopolitice. Prima ar tine de posibilitatea amanarii sine die a aderarii Romaniei la Spatiul Schengen. Mie mi se pare ca ramanerea frontierei Schengen pe Tisa a servit, in mod intelept, politicii de integrare europeana a celor doi pivoti din zona de contact a frontierei de Est a NATO si UE. Daca frontiera Schengen ar fi fost adusa pe Prut, atragerea R. Moldova in spatiul euroatlantic si libera circulatie a moldovenilor ar fi fost ingreunata enorm. O data cu integrarea europeana a R. Moldova, si, mai ales, in urma unirii cu Romania, frontiera Schengen va sari, dintr-o data, pe Nistru, ceea ce ar proba o indiscutabila maiestrie geostrategica!

De aceea, cred ca situatia de dupa Vilnius face foarte aplicabila Republicii Moldova o parafrazare a unei cunoscute doctrine, care a fost aplicata Europei, dupa WWII, dar care de aceasta data nu ar viza oameni, ci idei si cai de urmat: ideile caii de mijloc-inauntru, ideile comuniste-la pamant, ideile neoliberaliste-afara! Evident, nu am in vedere spirala unor procese si condamnari talionice, de genul penibilei si politicianistei condamnari a comunismului de la noi, ci dispunerea pentru viitor a unor prevederi de drept european si national impotriva extremismului, care se regasesc in majoritatea constitutiilor democratice. Mai explicit, pentru Europa si pentru Romania batalia pentru R. Moldova, pentru europenizare si unire, ofera sansa de a fi ultima batalie impotriva comunismului!

Un al doilea efect ar fi si mai amplu, care ar tine de unitatea europeana, la scara continentala. Nu putini sunt cei care impartasesc temerea ca aparitia Uniunii Euro-Asiatice ar duce la reaparitia sferelor de influenta, la o noua divizare a Europei si chiar, cum am vazut, marturisesc cu perplexitate, la o discutie de tip cafenea, la un post de televiziune, la posibilitatea celui de-al treilea razboi mondial! Cei care nu vad ca Occident Express-ul merge cu gaz rusesc ori ca relatiile lui Putin cu Merkel sunt cu totul speciale, dar si cu multi alti lideri din noua generatie politica, post-Razboiul Rece, pot ajunge, intr-adevar, si la asemenea concluzii extreme!

Dar cei care au sesizat schimbarea de partituri intre Est si Vest, faptul ca Putin si, in general, toti actorii statali fosti comunisti sunt cei care negociaza, nu cei care forteaza, au inteles ca pericolul nu mai vine din Est, daca a venit vreodata. Care ar fi cel de-al doilea efect? In opinia mea, riscul ca un contrast puternic intre doua zone de integrare economica sa devina potential-conflictual se diminueaza sensibil prin interpunerea unei zone cu marginile moi. Nu este vorba de o zona gri, in stilurile cunoscute, in care nu esti nici cu unii, nici cu altii, ci de o zona bicolora sau multicolora, de complementaritate, in care esti si cu unii, si cu altii, in care interesele Estului se impletesc cu cele ale Vestului. O asemenea zona o percep, in acest moment, a fi cea in care functioneaza un acord de asociere., care face ca marginile sa nu-i fie contondente.

Daca 2012 a fost anul referendumului de demitere, care a fost un varf al democratiei directe romanesti, 2013, anul inceputului drumului spre Europa al celui de-al doilea stat romanesc, ce va fi in 2014?

Anunțuri

Argumentul chinez

27/11/2013

Din considerente pe care le stim cu totii, in care dimensiunea nu este pe ultimul loc, prezenta la Bucuresti a premierului chinez este o mega-vizita. Evenimentul mi-a amintit de cunoscuta parabola cu muntele si cu profetul, care face comparabili, la nivel simbolic, cei doi termeni. In mod clar, este o victorie absoluta a premierului Victor Ponta. Practic, USL a probat, pe speta chineza (dar nu numai), cum progresul se poate naste din contrarii ideologice interne, dar si din contrarii externe, de sistem social-politic, cum bipartizanismul de esichier romanesc poate fi la fel de functional ca cel american sau de posibil ca cel german, in curs de cristalizare. Aducerea laolalta, intr-o politica guvernamentala, a valorilor euroasiatice si euroatlantice reflecta un pragmatism activ, neintalnit la niciun alt guvern, si o uimitoare putere de invatare, de eliberare de prejudecati si inhibitii, care nu pot fi trecute cu vederea nici in cele mai joase evaluari!

Daca as vorbi despre marele zid chinezesc, marele salt inainte, orasul interzis, Mao sau Deng, probabil ca v-as retine atentia cu tot atatea lucruri spectaculare, dar nu v-as spune, totusi, esentialul. Stim cu totii secretele murdare ale ordinii capitaliste si ale clasamentului sau mondial, care se hraneste si creste din razboi. Razboiul de consum (ce trista asemanare cu societatea de consum!), ca realitate atavica si sinistra, a fost mult timp ascuns cu grija sub fardurile stridente al democratiei si drepturilor omului, dar deceniul de razboaie din secolul nostru si, mai ales, demonizarea si pretextele din cazul Siriei ne-au dezvaluit ca legea profitului a fost inseparabila, pe ceea ce sper sa ramana un stil vechi, cu legea capitalismului de razboi. Acest tip de capitalism s-a hranit din orice fel de razboi, prada din Est, obtinuta in urma Razboiului Rece, fiind cea mai puternica dovada.

Demonizarea si pretextul, utilizate de catre capitalismul de razboi, seamana ciudat de mult cu tacticile de vanatoare din lumea animala, cu izolarea si ambuscadele care insotesc haituiala si preced atacurile pradatorilor. Dar, ca si pradatorul, capitalismul de razboi bate in retragere in fata unitatii lumii, care nu se lasa fragmentata si nu permite izolarea unei potentiale victime, cand constientizeaza ca ceea ce i se poate intampla uneia, i se poate intampla oricui. Evident, in istoria capitalismului de razboi superputerile  nu au fost produse ale competitiei libere, ale economiei de piata.

Ce aduce China, esential, in tabloul global? Dupa cum stim, China nu a rupt-o total cu comunismul, dupa cum nu a imbratisat total capitalismul. China este si comunista, si capitalista, sau, altfel spus, ceea ce este acelasi lucru, nu este nici comunista, nici capitalista. Ceea ce noi, in Europa, teoretizam ca o a treia cale, in China este, de o buna bucata de timp, o practica de succes. Ceea ce ne deosebesc, in primul rand, sunt sistemul politic, pluripartidism de o parte, monopartidism, de cealalta, si structura de proprietate, cea publica fiind dominanta in cel de-al doilea caz. Desigur, sunt si alte deosebiri, cum ar fi corelatiile dintre ramurile economice, care tin de resurse sau politicile de redistribuire, care tin de venitul national, dar determinante pentru toate sunt primele. Pretentiile celor care sustin ca pluralismul de interese ar fi cel mai bine si in mod automat servit in primul caz, le-as modera cu observatia ca o societate care se dezvolta proportional, nu neaparat in cele mai inalte ritmuri, serveste toate interesele, si pe orizontala, si pe verticala, este mai sanatoasa, mai echilibrata si mai morala, comparativ cu cele care nutresc, in supra-exces, interesele unui segment extrem de restrans, de la varful verticalei sociale.

Prin contrast, China XXI aduce cu sine o noua filosofie sociala si politica, care respinge atat comunismul cat si capitalismul de razboi si isi aproprie gestionarea non-conflictuala si non-violenta a deosebirilor. Noul tip de civilizatie aduce mai mult fair play, mai mult autentic si mai multa relaxare, in interiorul si in afara sistemului, un filon care cred ca vine dintr-un remarcabil sincretism filosofico-religios, care cultiva concordanta dintre activitatile umane si ritmurile cosmosului (taoism), eliberarea de suferinta (budism), bazarea pe omenie, ca virtute esentiala (confucianism) etc., precepte care nu-l fac ostil, ci il apropie de tipul crestin de civilizatie. Am regasit aceste valori si in mesajul premierului Li Keqiang, adresat UE, care, spre deosebire de cei care-i cer spargerea sau confiscarea, prin federalizare, a fost de unitate si de respectare, in discutiile cu tarile din ECE, a limitelor trasate de regulamentele comunitare. Si asta in conditiile in care bazaiturile despre semnarea „repede” a unu acord concurent sau convocarea, chiar in acele momente de istorie internationala, a unui consiliu suprem intern erau la limita de a fi suparatoare sau chiar intepatoare.

Despre oportunitatile economice, cu adevarat istorice, pe care vizita premierului Chinei in Romania le-a adus tarii noastre si regiunii ECE s-a vorbit foarte amplu si in detaliu, dar dupa parerea mea argumentul cel mai de pret este, de departe, cel politic. Pe scurt, modelul non-beligerant, care nu traieste din razboi, ci din munca, care prin respingerea paradigmei capitalismului de razboi aseaza ordinea internationala pe o noua baza, privind relatiile dintre state, dintre munca si capital, dintre dezvoltare si crestere, este adevaratul castig, cel mai asteptat si mai de sustinut.


Statul de drept si egalitatea de autonomie

24/11/2013

Ori de cate ori ii aud pe cei care incearca sa construiasca o falsa constiinta despre autonomie, imi vin in minte inteleptele cuvinte ale lui Solomon, dintr-una din pildele sale (17:20), care spune ca cel cu inima prefacuta nu gaseste fericirea, si cel cu limba stricata cade in nenorocire. In fata unor contrafaceri, a inventarii de false idei si motivatii ori a unor redesenari extrateritoriale a hartii Romaniei, care ies din logica suveranitatii statului de drept si a democratiei, nu putem ramane muti sau cu bratele incrucisate. Toate extremismele si utopiile politice trebuie sa se loveasca de forta de neclintit a noilor realitati, ale statului de drept si democratiei, ca de o stanca de granit. Ne vom oferi alianta si parteneriatul oricui va contribui la consolidarea acestor valori vitale, niciodata invers. Nimeni nu cere nimic in afara statului de drept, dar nu putem ramane indiferenti cand acesta este tinta unor declaratii extremiste. Indiferenta naste si hraneste monstrii extremismului.

Autonomia teritoriala, pentru ca despre acest tip este vorba, nu are nicio legatura cu autonomia culturala sau locala. Deosebirea este data de principiul egalitatii de autonomie, ca sursa-suport a egalitatii de sanse. Autonomia egala este cea legala. Autonomia teritoriala este o supra-autonomie, o arogare de pretentii de supra-egalitate, disproportionalitate si, la limita, de statalitate. Inutil sa mai axiomatizam ca o regiune cu statut special, pe criterii entice, este nedemocratica, supranationala. Supra-autonomia este o autonomie extrema, o tentatie care, in mod clar, vine in urma unui indelungat abuz de incredere. Teritoriul national este indivizibil si inalienabil, iar autonomia locala este un concept al administratiei publice, nu o idée de feudizare sau in slujba unor interese extranationale. Autonomia inegala nu inseamna democratie. Atributele statului nu pot fi stirbite, transferate ori ostaticele autonomiei.

O spun cu onestitate, sunt mai mult decat contrariat de unele din ideile, de ieri, ale presedintelui UDMR, Kelemen Hunor, de la Targu Mures, cu care niciun cetatean, fie el roman sau maghiar, dar in mod cert european, nu poate fi de acord. Cine i-a ascultat ideile instigative, si cu siguranta au facut-o mult mai multi romani, despre “ nu ne lasam santajati”, “nu putem admite supraordinea”, “pamantul nostru”, “un ungur poate face puscarie”, “politia politica urmareste reprezentantii maghiarilor”, “autonomia teritoriala” etc., si-a dat seama de incercarea unui soi de levitatie ideologica intre realism si suprarealism. Din fericire pentru toti, aripile de ceara ale acestei desprinderi de realitate sunt topite chiar de realitate. Aceste mituri de transee nu servesc, in niciun caz, deschiderii, apropierii, imprietenirii, convietuirii armonioase, si cu atat mai putin statului de drept. Legea nu are culoare de partid sau etnica, spiritul rusinos si persecutor al lui Unio Trium Nationum nu mai poate fi reinviat. La lege egala, autonomie egala. As mai face o observatie, de incheiere. Am cautat in Constitutie principiul autonomiei egale. Nu l-am gasit!


O ideologie de acoperire?

21/11/2013

„Va previn, presedintele Romaniei in 2014 incolo va fi de dreapta”, a afirmat, printre altele, Crin Antonescu, la B1 TV, in emisiunea lui Robert Turcescu. Cine cunoaste insa ce se intampla cu dreapta, care seamana cu o casa ruinata ce-si asteapta demolarea si apoi reconstructia, stie ca acest lucru nu are cum sa se intample. Urmele dezastrului portocaliu sunt inca evidente si greu de sters, memoria sociala este inca vie, iar un proiect de refacere politica si recastigare a increderii electorale este extrem de anevoios si indelungat, de ordinul mai multor sezoane de alegeri.

Seful PNL si copresedintele USL este un politician inteligent si abil pentru a face afirmatii gratuite sau care sa-l incomodeze. Cel mai probabil, afirmatia serveste unui scop, care ni s-ar putea devoala cu anticipatie, daca vom sti sa-l deducem din coroborarea unor idei si interese din zona dreptei, ascunse in noianul de detalii ideologice. Daca exista un plan sau, cel putin, un inceput de coordonare, indiciile clarificatoare vor aparea dupa o mutare semnificativa, cum ar fi anuntarea candidatilor pentru alegerile prezidentiale (nu mai tarziu, cred, de 1-2 luni).

In acest moment, cea mai succinta definire de stare a esichierului ar fi: liniste la stanga, agitatie la dreapta! Pentru ambele stari, explicatiile ne sunt la indemana. Calmul, de o parte, este un ingredient apreciat al unei bune guvernari, dupa tectonica fostelor executive, de cealalta, dorinta unei ameliorari de pozitie, oricat de mici, este la fel de fireasca. Un fapt ramane insa straniu: de ce dreapta se preocupa de un prezidentiabil de la PSD, as spune chiar ca si-l doreste, care, aproape ca intr-un fel de laudatium si la Traianica si la Crinut, ar putea fi, bine-mersi, Victoras?

In conditiile in care, intr-un fel sau altul, steaua impopularului regim Basescu va apune, cea a unui regim Antonescu va fi putin probabila, iar PSD se bucura, in pofida avatarurilor unei coalitii si guvernari policrome, de cel mai mare capital de incredere, strategiilor electorale ale dreptei, pentru prezidentiale, nu le ramane decat posibilitatea de a gasi o formula indirecta de a folosi in avantaj propriu rezultatele electorale ale adversarilor. Pana la urma, pe consecinte, important pentru „nemuritorii” dreptei nu este ca viitorul presedinte al Romaniei sa fie neaparat de dreapta, ci sa slujeasca interesele dreptei. O relatie de putere, exersata prin coabitare, poate functiona la fel de bine si inversand pozitiile ideologice, o anumita vizita peste ocean putand insemna si o astfel de binecuvantare politica.

Sa ne-ntelegem, nu pun nicio clipa la indoiala probitatea de lider politic a nimanui. Capacitatea de a iesi din corzile unei vointe supranationale este insa cu totul altceva. Romanii au inteles acest lucru anul trecut, cand, dupa cum s-a vazut, un emisar, care a venit val-vartej la Bucuresti si a batut cu pumnul in masa, a intors rezultatele referendumului de demitere, ca un act de suprema umilire nationala! Pe de alta parte, pentru cineva care se afla foarte departe de finalul carierei politice, riscul de a pierde totul, daca s-ar pune de-a curmezisul, ar fi enorm, slabiciunea de a da curs „corectitudinii” politice fiind, omeneste, de inteles. Probabil ca lucrurile ar sta altfel intr-un singur caz, cel al unei rectitudini care ar veni din imunizarea la santaj, persecutie sau colaboratiune, care ar face sa nu mai ai nimic de pierdut. O atare posibilitate a fost insa perfect blocata, juridiceste, de sistemul papusat politic, doar un miracol (gen „Timoshenko”?) ar mai putea schimba calculul politic.

Se mai indoieste cineva ca reunificarea dreptei este un mit, cand obsesiile lui Crin Antonescu se intalnesc cu cele ale lui Traian Basescu, pe tema prezidentialelor? Sunt trei mari obsesii, care vin din tot atatea temeri, care unifica dreapta: PSD, Ponta, Nastase! Daca primele doua ar putea avea, prin repede inainte, niste finalitati ingenioase, ultima este de-a dreptul grotesca, prin identificarea victimei cu calaul. Dar, cum se intampla intotdeauna, simtul esecului slabeste cenzura, panica o ia inaintea precautiunilor, lasand sa cada masti, care ne dezvaluie ridicolul unei situatii in toata lipsa sa de splendoare.  A face din cea mai echilibranta si performanta guvernare din istoria tranzitiei si reformei, 2001-2004, o perioada comparabila cu epoca Basescu este o enormitate, care va deschide si mai mult ochii opiniei publice, pentru ca arata cine si pentru ce se tem, pentru cine este cu adevarat un pericol spiritul renasterii nationale, al reintrarii in normalitatea unei natiuni economice.

Nu stiu daca, asa cum se vaieta Crin Antonescu, vom avea si un prezidentiabil „invins de servicii”. Acest lucru numai Cotroceniul il poate sti, impreuna, evident, cu un numar limitat de lideri ai dreptei, care sa-l includa sau nu si pe cel vizat. Solidaritatea dreptei, in integralitatea sa, pe speta afacerii „Calarasi” induce, totusi, o idee de coordonare, la fel ca si declaratia lui Vasile Blaga ca la prezidentiale PDL se va bate cu Ponta, Antonescu fiind obosit de prea lungile antrenamente. Pot insa presupune ca un fotoliu de premier ar putea fi mai putin ipotetic decat cel de presedinte.

Prin vointa politica, USL poate functiona si fara un prezidentiabil comun, dupa cum se poate sparge in mai multe feluri. Ce se va intampla daca, de pilda, Crin Antonescu ar renunta la candidatura, in favoarea sau nu a lui Victor Ponta? USL nu s-ar rupe, poate numai printr-o vointa expresa (ce i-ar aduce insa mai multe pierderi decat beneficii), dar se vor produce importante transferuri de imagine, iar calculul cu Ponta presedinte ar capata mai multa consistenta. Oricum, dreapta nu ar avea cum sa castige. Dar, atentie, ca si yankeii neoliberalisti, de la care par sa-si fi luat obiceiurile, cele doua varfuri ale dreptei joaca fara fair play!


Ideologie si pragmatism

15/11/2013

Dupa doua decenii si jumatate de exersare in orb, unele intrebari sau observatii privind functionarea democratiei capitaliste sunt inevitabile. Riscul tacerii este incomparabil mai mare decat cel de a le face cunoscute. Mai ales ca unii ne-au pus pe pista gresita de a-l cauta pe demon in istorie, nu in prezent. Dar, daca am da la o parte detaliile actualitatii in care s-ar putea ascunde, n-ar trebui sa fim uluiti daca l-am descoperi unde ne-am astepta mai putin, in locul demosului. Regimul capitalist prea seamana cu ceea ce as numi demon-cratie.

Oare multipartidismul s-a imbolnavit? Si daca da, cum poate fi vindecat? Din analiza succesiunii ciclurilor electorale se poate remarca o schimbare nesanatoasa in profilurile partidelor politice. Anormalitatea consta in faptul ca interesele publice, care ar trebui sa fie o sarcina a guvernarii pe tot parcursul ciclului electoral, sunt basculate dupa ce vehiculele spre putere si-au atins tinta, in favoarea unor interese private.

Contractul electoral, iesit din urna de vot, dintre guvernanti si alegatori este incalcat, fara scrupule si raspundere, la fel ca si contractul social, dintre stat si cetateni. De fapt, maladia multipartidista, de dezechilibru dintre public si privat, prin supralicitarea, cel mai adesea parazitara si cu impletiri alogene, a intereselor private pe seama celor publice este o complicatie a crizei originare, de sistem, importate printr-o eroare de optiune social-politica. Revenirea la normalitatea unei democratii autentice este relativ simpla, suprimand cauzele, dispar si efectele!

Un factor de mediu favorizant al anomiei partidiste il reprezinta slabirea ideologiilor, implicit a identitatii partidelor.  Acest lucru face ca pentru alegatori partidele sa fie percepute ca fiind toate o apa si un pamant, altfel spus sa le trateze la gramada, de unde si indiferentismul politic, absenteismul electoral ori greselile de atribuire a voturilor. Daca vom privi, prin prisma intereselor, spre spatiile de emanatie ale teoriei despre „sfarsitul” ideologiilor, dar si ale altora, cum ar fi „sfarsitul” istoriei sau „ciocnirea” civilizatiilor, vom constata cu usurinta ca acestea servesc interese politice foarte precise, ceea ce inseamna, indubitabil, ca avem de-a face cu tot atatea ideologii.

Cred ca orice asertare legata de faptul ca ideologizarea „dezideologizarii” presupune o victorie pentru ideologizatori si o infrangere pentru dezideologizati ar fi tot atat de inutila ca demonstrarea unei axiome. Mai vorbeste cineva, in termenii rezistentei ori descurajarii, de crima prin razboiul de agresiune impotriva unui popor sau de jefuirea globperialista a resurselor popoarelor, desi sunt la ordinea zilei? Globperialismul, pentru a explica noul termen, semnifica marsul spre imperiul global, prin tropaitul militarist al iluminatilor si exceptionalilor pe spinarea inconvoiata a lumii, in sunetul asurzitor al unei fanfare pretinse a fi, culmea ipocriziei si cinismului, a libertatii!

Daca exista o sansa de intoarcere, in care eu cred, un suport substantial poate veni si din partea ideologiei, ca vehicul al intereselor. Fara ideologie nu exista identitate si nici viitor, nici posibilitatea materializarii intereselor si aspiratiilor, iar cel mai bun argument ar trebui sa fie succesul unor ideologii de brand, pe care, pentru diferentierea celor vizand intregul, de care se ocupa politica, le-as denumi ideologii de nisa.

Pentru ca ideologiile politice sa se bucure de un succes comparabil cu cel al unor ideologii de nisa ar trebui sa imprumute de la acestea o metoda, pragmatismul. Am ajuns, astfel, pe teritoriul unei corelatii, care mi-a atras atentia la evenimentul ideologic al social-democratiei, de la sfarsitul saptamanii trecute, si care, dupa parerea mea, ar merita o dezvoltare, adaptata noilor conditii.

In primul rand, ar trebui spus ca intrarea ideologiilor politice in conul de umbra s-a produs din cauza legarii acestora de „utopie”, pentru a folosi limbajul dreptei despre stanga, asupra caruia as atrage insa atentia, pentru a-l folosi cel mult pentru nevoi tactice, niciodata pentru cele strategice, pentru ca nu corespunde adevarului decat dintr-un anumit punct de vedere. Stim, cel putin in spirit julesverneian, ca utopia este in functie de timp, mai exact de orizontul proiectiilor, ceea ce intr-unul scurt pare imposibil intr-altul mai indepartat poate deveni realizabil. Ceea ce, de pilda, parea o utopie la nasterea unei tari, acum doua sute si ceva de ani, a devenit un fapt, ca pozitie de clasament.

In aceeasi ordine de idei, a relativitatii utopiei, as mentiona si prabusirea comunismului, care parea etern, dar prabusirea, atat de speculata, mi se pare a fi fost mai degraba o abandonare, asa cum s-a codificat si in platformele revolutiilor est-europene, in beneficiul progresului politic si economic si refacerii unitatii europene. Un discurs vesnic anti- si coroziv pe aceasta tema este deja desuet, daca ne uitam la Est de Est, unde aceeasi paradigma, reformata, se tot inalta, capatand atractivitatea de model al noilor vremuri.

Dar mai este o nuanta, care ar trebui scoasa la lumina. Renasterea Estului din propria-i cenusa nu ar fi fost posibila daca in interiorul stangii nu ar fi functionat o critica necrutatoare, care i-a depasit limitele. Ma gandesc, aici, la toate criticile si dizidentele care au facut posibila autodepasirea estica, la toti ganditorii stangii, precum un Albert Camus, de la a carui nastere am aniversat, pe 7 noiembrie, 100 de ani, care cu al sau om revoltat a facut posibila deschiderea unor noi perspective, motiv pentru care ar trebui mai apasat revendicat. Daca stanga este in curs de a deveni tot mai curata, mai empatica si mai puternica se datoreaza si faptului ca nu si-a ascuns gunoiul sub pres. Acest mod de a fi nu este unul de rusine sau de inhibitie, ci dimpotriva. Intrebarea este daca dreapta, care a adus nu numai Vestului, ci intregii lumi o criza fara precedent, se poate desprinde de vechiul mod de gandire si de vechile metode, dovedite a fi la fel de falimentare?

In al doilea rand, pragmatismul va trebui sa fie recontextualizat, prin trecerea de la nivelul initiativei si actiunii private la cel al initiativei si actiunii publice. Pragmatismul nu poate fi o ideologie politica pentru simplul motiv ca-i lipseste reprezentativitatea pe care o are interesul public, care, prin exprimarea a ceea ce este bun si util pentru majoritatea oamenilor, are cea mai inalta cota de pluralism. Pragmatismul poate fi, cu dispensa, o ideologie la nivelul individului, unde exprima un interes, dar acesta este singular si exclusiv,  determinari care nu fac obiectul ideologiilor. La nivel de grup sau comunitate, unde apar interese multiple si nevoia de armonizare, apare si ideologia propriu-zisa, care fixeaza in ideile partidelor interese si aspiratii larg impartasite, inclusive.

Sansa renasterii ideologiei stangii si a conturarii unei identitati puternice ar putea fi data de unirea cu pragmatismul politicii sale, in slujba interesului public. Indraznesc sa sper ca aducerea noii metode pe calea ideologiei de stanga, prin corelarea criteriilor care le sunt specifice, utilitatea si reprezentativitatea, va avea efectul unei paradigme innoitoare pentru politicile publice. Noul pragmatism va trebui sa raspunda: „pot sau nu pot sa fac asta?”, pentru fiecare propunere, angajament sau decizie, prin punerea in balanta a nevoilor cu resursele. Utilitatea si avantajele sa fie pentru toti, intr-un timp rezonabil, nu pe termen lung, cand vom fi cu totii morti, cum suna o reflectie critica la adresa unei politici suprarealiste, care nu poate fi decat demagogica.

In incheiere, la setul de valori identitare ale stangii social-democrate, iterat la evenimentul amintit, de la Sala Palatului, as mai adauga doua, ca o contrabalansare a tendintelor de spionare a populatiei si de integrare politica a UE: cetateanul inaintea statului si nationalul inaintea supranationalului.


Despre un brainstorming ideologic, ideologia de alianta si ideologia de tara membra

13/11/2013

Am dat curs invitatiei de a participa la reuniunea CN al PSD, motivat de un interes special, cel ideologic. Dupa audierea discursurilor celor 1+3 presedinti PSD (actualul si fostii), nu am mai avut nicio indoiala asupra caracterului ideologic al reuniunii, si nici asupra ideologului-sef al social-democratiei.

Idei precum cele privind utilizarea inteligentei colective, de echipa, raporturile dintre ideologie si pragmatism, cum sa invatam sa ne folosim geografia si resursele ori ce vrem sa facem cu Romania in viitor mi s-au parut de o mare valoare de orientare, mobilizare si actiune, adica ideologica. Din pacate, resursa de timp alocata a fost restrictiva (prin comparatie, altii, de pe alte meridiane, si-au dezbatut masurile de reforma timp de patru zile!).

Poate ca ar trebui sa ne interogam mai aplicat, care sunt relatiile dintre o ideologie de alianta sau uniune si o ideologie de tara membra? Poate prima sa o substituie pe cea de-a doua? Care sunt rolurile fiecareia in a face ca securitatea si prosperitatea sa nu se mai indeparteze, precum linia orizontului, ci sa le putem atinge, intr-un mod palpabil si consistent?

Nici nu s-a terminat bine brainstormingul ideologic social-democrat, ca au si venit doua contra-semnale. Primul, despre pretinsa “nereusita” a unui potential prezidentiabil al celui mai mare partid (sau al partidului-esantion, al reprezentativitatii romanilor, cum inspirat s-a punctat in timpul conferintei!). Al doilea, pe Schengen, unde nu vom fi primiti nici in 2014. Asadar, evenimentul a fost urmarit cu o atentie de alerta, si inauntru, si inafara, ceea ce, sa recunoastem, spune multe!

Felicitari liderilor si organizatorilor!

http://nastase.wordpress.com/2013/11/11/discursul-meu-la-consiliul-national-al-psd/


Cu statul de drept pe statul de drept calcand

07/11/2013

Nu cred sa mai existe prea multa naivitate in privinta folosirii MCV-ului si Schengen-ului ca leviere politice ori actionarii acestora prin dubla mansa, si din exterior, si din interior. Dupa atatia ani, nu este greu sa-ti dai seama de functionarea nestanjenita a unei complicitati in materie. Poate mai putin evidenta este, avand in vedere fierbinteala unor declaratii, ca statul de drept este amenintat sa fie transformat dintr-un scop intr-un mijloc. Despre ce este vorba?

Cand am aflat de tentatia introducerii infringementului pe justitie, ca pas decisiv spre federalizare, mi-a venit in minte un cunoscut cant despre moarte si inviere, pe care am incercat sa-l parafrazez, mutatis mutandis, in titlu. Probabil, pentru ca o justitie de directie ar insemna moartea statului de drept, cu deosebirea ca nu va fi urmata de inviere, ci de nasterea suprastatului de nedrept.

Abolirea articolului 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE va da cale libera ingerintei CE in statele de drept ale tarilor membre, in afara dreptului si competentelor Uniunii, conferite de tratate. O astfel de ingerinta, neingradita, care nu va mai fi tinuta de articolul in cauza, va putea transforma cu usurinta justitia intr-un mecanism de directie.

Mai explicit spus, in urma ingineriei juridice propuse, executivul de la Bruxelles, implicit partidul care il populeaza, va putea deveni, cu ajutorul unei justitii dependente de semnalele sale institutionalizate, un modulator politic al parcursului si tintelor tarilor membre. Acestea vor putea fi aduse, din aproape in aproape, prin jocul a ceea ce centrul va considera a fi criza a statului de drept sau incalcare a unui drept sau principiu fundamental, spre atingerea obiectivului, explicit asumat de popularii europeni, de integrare politica a UE.

Undeva este o greseala, de s-a ajuns ca forma sa loveasca fondul, desfiintand ideea de stat de drept, in favoarea suprastatului, fara niste reactii pe masura. Balbaiala sefului executivului de la Palatul Victoria, care a pus totul pe seama unor defectiuni de traducere, poate insemna atat o criza de argumente, cat, de ce nu, si o cedare la tactica bruxellesa.

Intr-o expunere de motive, comisarul european pentru Justitie sustinea ca nu o armata comuna sau o politie comuna tine UE unita, ci statul de drept. Nu stiu cati isi mai amintesc despre discutiile din trecut privind pericolele inversarii raporturilor dintre baza si suprastructura, care ar insemna a privi lumea stand cu capul in jos!

In realitate, UE este tinuta unita de Vointa Natiunilor. Din punct de vedere al fortei generative a Uniunii, vointa natiunilor este factorul prim, iar statul de drept, secund. Pe vremea proiectarii, implementarii si, ulterior, aderarilor succesive la UE, statul de drept era o optiune, care, prin aceeasi vointa a natiunilor, urma sa fie construit printr-un proces de durata, ceea ce s-a si intamplat. A pune statul de drept inaintea vointei natiunilor ar fi ca si cum carul ar fi pus inaintea boilor!

Spre deosebire de fortele de modelare ale institutiilor armatei si politiei, cea a justitiei are o baza volitiva si consensuala democratica, este animata de un acord de vointa de masa, ceea ce face ca unde-i lege sa nu fie tocmeala, cum spune o vorba populara. Faptul nu a trecut neobservat de politica de dreapta, de aici si tentatia speculativa amintita.

Ca integrare economica, UE nu inseamna cedare de suveranitate, ci punerea in comun a suveranitatilor. Unanimitatea in luarea deciziilor comunitare si raportarea suprastructurii justitiei la baza sa democratica sunt cele mai bune mecanisme de aparare a statului de drept.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15955713-viviane-reding-nevoie-noi-mecanisme-aparare-statului-drept-dupa-crize-precum-cea-din-romania.htm

 http://www.romaniatv.net/victor-ponta-despre-declaratiile-lui-viviane-reding-a-fost-o-traducere-specific-romaneasca_106599.html