Dupa doua decenii si jumatate de exersare in orb, unele intrebari sau observatii privind functionarea democratiei capitaliste sunt inevitabile. Riscul tacerii este incomparabil mai mare decat cel de a le face cunoscute. Mai ales ca unii ne-au pus pe pista gresita de a-l cauta pe demon in istorie, nu in prezent. Dar, daca am da la o parte detaliile actualitatii in care s-ar putea ascunde, n-ar trebui sa fim uluiti daca l-am descoperi unde ne-am astepta mai putin, in locul demosului. Regimul capitalist prea seamana cu ceea ce as numi demon-cratie.
Oare multipartidismul s-a imbolnavit? Si daca da, cum poate fi vindecat? Din analiza succesiunii ciclurilor electorale se poate remarca o schimbare nesanatoasa in profilurile partidelor politice. Anormalitatea consta in faptul ca interesele publice, care ar trebui sa fie o sarcina a guvernarii pe tot parcursul ciclului electoral, sunt basculate dupa ce vehiculele spre putere si-au atins tinta, in favoarea unor interese private.
Contractul electoral, iesit din urna de vot, dintre guvernanti si alegatori este incalcat, fara scrupule si raspundere, la fel ca si contractul social, dintre stat si cetateni. De fapt, maladia multipartidista, de dezechilibru dintre public si privat, prin supralicitarea, cel mai adesea parazitara si cu impletiri alogene, a intereselor private pe seama celor publice este o complicatie a crizei originare, de sistem, importate printr-o eroare de optiune social-politica. Revenirea la normalitatea unei democratii autentice este relativ simpla, suprimand cauzele, dispar si efectele!
Un factor de mediu favorizant al anomiei partidiste il reprezinta slabirea ideologiilor, implicit a identitatii partidelor. Acest lucru face ca pentru alegatori partidele sa fie percepute ca fiind toate o apa si un pamant, altfel spus sa le trateze la gramada, de unde si indiferentismul politic, absenteismul electoral ori greselile de atribuire a voturilor. Daca vom privi, prin prisma intereselor, spre spatiile de emanatie ale teoriei despre „sfarsitul” ideologiilor, dar si ale altora, cum ar fi „sfarsitul” istoriei sau „ciocnirea” civilizatiilor, vom constata cu usurinta ca acestea servesc interese politice foarte precise, ceea ce inseamna, indubitabil, ca avem de-a face cu tot atatea ideologii.
Cred ca orice asertare legata de faptul ca ideologizarea „dezideologizarii” presupune o victorie pentru ideologizatori si o infrangere pentru dezideologizati ar fi tot atat de inutila ca demonstrarea unei axiome. Mai vorbeste cineva, in termenii rezistentei ori descurajarii, de crima prin razboiul de agresiune impotriva unui popor sau de jefuirea globperialista a resurselor popoarelor, desi sunt la ordinea zilei? Globperialismul, pentru a explica noul termen, semnifica marsul spre imperiul global, prin tropaitul militarist al iluminatilor si exceptionalilor pe spinarea inconvoiata a lumii, in sunetul asurzitor al unei fanfare pretinse a fi, culmea ipocriziei si cinismului, a libertatii!
Daca exista o sansa de intoarcere, in care eu cred, un suport substantial poate veni si din partea ideologiei, ca vehicul al intereselor. Fara ideologie nu exista identitate si nici viitor, nici posibilitatea materializarii intereselor si aspiratiilor, iar cel mai bun argument ar trebui sa fie succesul unor ideologii de brand, pe care, pentru diferentierea celor vizand intregul, de care se ocupa politica, le-as denumi ideologii de nisa.
Pentru ca ideologiile politice sa se bucure de un succes comparabil cu cel al unor ideologii de nisa ar trebui sa imprumute de la acestea o metoda, pragmatismul. Am ajuns, astfel, pe teritoriul unei corelatii, care mi-a atras atentia la evenimentul ideologic al social-democratiei, de la sfarsitul saptamanii trecute, si care, dupa parerea mea, ar merita o dezvoltare, adaptata noilor conditii.
In primul rand, ar trebui spus ca intrarea ideologiilor politice in conul de umbra s-a produs din cauza legarii acestora de „utopie”, pentru a folosi limbajul dreptei despre stanga, asupra caruia as atrage insa atentia, pentru a-l folosi cel mult pentru nevoi tactice, niciodata pentru cele strategice, pentru ca nu corespunde adevarului decat dintr-un anumit punct de vedere. Stim, cel putin in spirit julesverneian, ca utopia este in functie de timp, mai exact de orizontul proiectiilor, ceea ce intr-unul scurt pare imposibil intr-altul mai indepartat poate deveni realizabil. Ceea ce, de pilda, parea o utopie la nasterea unei tari, acum doua sute si ceva de ani, a devenit un fapt, ca pozitie de clasament.
In aceeasi ordine de idei, a relativitatii utopiei, as mentiona si prabusirea comunismului, care parea etern, dar prabusirea, atat de speculata, mi se pare a fi fost mai degraba o abandonare, asa cum s-a codificat si in platformele revolutiilor est-europene, in beneficiul progresului politic si economic si refacerii unitatii europene. Un discurs vesnic anti- si coroziv pe aceasta tema este deja desuet, daca ne uitam la Est de Est, unde aceeasi paradigma, reformata, se tot inalta, capatand atractivitatea de model al noilor vremuri.
Dar mai este o nuanta, care ar trebui scoasa la lumina. Renasterea Estului din propria-i cenusa nu ar fi fost posibila daca in interiorul stangii nu ar fi functionat o critica necrutatoare, care i-a depasit limitele. Ma gandesc, aici, la toate criticile si dizidentele care au facut posibila autodepasirea estica, la toti ganditorii stangii, precum un Albert Camus, de la a carui nastere am aniversat, pe 7 noiembrie, 100 de ani, care cu al sau om revoltat a facut posibila deschiderea unor noi perspective, motiv pentru care ar trebui mai apasat revendicat. Daca stanga este in curs de a deveni tot mai curata, mai empatica si mai puternica se datoreaza si faptului ca nu si-a ascuns gunoiul sub pres. Acest mod de a fi nu este unul de rusine sau de inhibitie, ci dimpotriva. Intrebarea este daca dreapta, care a adus nu numai Vestului, ci intregii lumi o criza fara precedent, se poate desprinde de vechiul mod de gandire si de vechile metode, dovedite a fi la fel de falimentare?
In al doilea rand, pragmatismul va trebui sa fie recontextualizat, prin trecerea de la nivelul initiativei si actiunii private la cel al initiativei si actiunii publice. Pragmatismul nu poate fi o ideologie politica pentru simplul motiv ca-i lipseste reprezentativitatea pe care o are interesul public, care, prin exprimarea a ceea ce este bun si util pentru majoritatea oamenilor, are cea mai inalta cota de pluralism. Pragmatismul poate fi, cu dispensa, o ideologie la nivelul individului, unde exprima un interes, dar acesta este singular si exclusiv, determinari care nu fac obiectul ideologiilor. La nivel de grup sau comunitate, unde apar interese multiple si nevoia de armonizare, apare si ideologia propriu-zisa, care fixeaza in ideile partidelor interese si aspiratii larg impartasite, inclusive.
Sansa renasterii ideologiei stangii si a conturarii unei identitati puternice ar putea fi data de unirea cu pragmatismul politicii sale, in slujba interesului public. Indraznesc sa sper ca aducerea noii metode pe calea ideologiei de stanga, prin corelarea criteriilor care le sunt specifice, utilitatea si reprezentativitatea, va avea efectul unei paradigme innoitoare pentru politicile publice. Noul pragmatism va trebui sa raspunda: „pot sau nu pot sa fac asta?”, pentru fiecare propunere, angajament sau decizie, prin punerea in balanta a nevoilor cu resursele. Utilitatea si avantajele sa fie pentru toti, intr-un timp rezonabil, nu pe termen lung, cand vom fi cu totii morti, cum suna o reflectie critica la adresa unei politici suprarealiste, care nu poate fi decat demagogica.
In incheiere, la setul de valori identitare ale stangii social-democrate, iterat la evenimentul amintit, de la Sala Palatului, as mai adauga doua, ca o contrabalansare a tendintelor de spionare a populatiei si de integrare politica a UE: cetateanul inaintea statului si nationalul inaintea supranationalului.
Fragmentarium Politic 