O ideologie de acoperire?

21/11/2013

„Va previn, presedintele Romaniei in 2014 incolo va fi de dreapta”, a afirmat, printre altele, Crin Antonescu, la B1 TV, in emisiunea lui Robert Turcescu. Cine cunoaste insa ce se intampla cu dreapta, care seamana cu o casa ruinata ce-si asteapta demolarea si apoi reconstructia, stie ca acest lucru nu are cum sa se intample. Urmele dezastrului portocaliu sunt inca evidente si greu de sters, memoria sociala este inca vie, iar un proiect de refacere politica si recastigare a increderii electorale este extrem de anevoios si indelungat, de ordinul mai multor sezoane de alegeri.

Seful PNL si copresedintele USL este un politician inteligent si abil pentru a face afirmatii gratuite sau care sa-l incomodeze. Cel mai probabil, afirmatia serveste unui scop, care ni s-ar putea devoala cu anticipatie, daca vom sti sa-l deducem din coroborarea unor idei si interese din zona dreptei, ascunse in noianul de detalii ideologice. Daca exista un plan sau, cel putin, un inceput de coordonare, indiciile clarificatoare vor aparea dupa o mutare semnificativa, cum ar fi anuntarea candidatilor pentru alegerile prezidentiale (nu mai tarziu, cred, de 1-2 luni).

In acest moment, cea mai succinta definire de stare a esichierului ar fi: liniste la stanga, agitatie la dreapta! Pentru ambele stari, explicatiile ne sunt la indemana. Calmul, de o parte, este un ingredient apreciat al unei bune guvernari, dupa tectonica fostelor executive, de cealalta, dorinta unei ameliorari de pozitie, oricat de mici, este la fel de fireasca. Un fapt ramane insa straniu: de ce dreapta se preocupa de un prezidentiabil de la PSD, as spune chiar ca si-l doreste, care, aproape ca intr-un fel de laudatium si la Traianica si la Crinut, ar putea fi, bine-mersi, Victoras?

In conditiile in care, intr-un fel sau altul, steaua impopularului regim Basescu va apune, cea a unui regim Antonescu va fi putin probabila, iar PSD se bucura, in pofida avatarurilor unei coalitii si guvernari policrome, de cel mai mare capital de incredere, strategiilor electorale ale dreptei, pentru prezidentiale, nu le ramane decat posibilitatea de a gasi o formula indirecta de a folosi in avantaj propriu rezultatele electorale ale adversarilor. Pana la urma, pe consecinte, important pentru „nemuritorii” dreptei nu este ca viitorul presedinte al Romaniei sa fie neaparat de dreapta, ci sa slujeasca interesele dreptei. O relatie de putere, exersata prin coabitare, poate functiona la fel de bine si inversand pozitiile ideologice, o anumita vizita peste ocean putand insemna si o astfel de binecuvantare politica.

Sa ne-ntelegem, nu pun nicio clipa la indoiala probitatea de lider politic a nimanui. Capacitatea de a iesi din corzile unei vointe supranationale este insa cu totul altceva. Romanii au inteles acest lucru anul trecut, cand, dupa cum s-a vazut, un emisar, care a venit val-vartej la Bucuresti si a batut cu pumnul in masa, a intors rezultatele referendumului de demitere, ca un act de suprema umilire nationala! Pe de alta parte, pentru cineva care se afla foarte departe de finalul carierei politice, riscul de a pierde totul, daca s-ar pune de-a curmezisul, ar fi enorm, slabiciunea de a da curs „corectitudinii” politice fiind, omeneste, de inteles. Probabil ca lucrurile ar sta altfel intr-un singur caz, cel al unei rectitudini care ar veni din imunizarea la santaj, persecutie sau colaboratiune, care ar face sa nu mai ai nimic de pierdut. O atare posibilitate a fost insa perfect blocata, juridiceste, de sistemul papusat politic, doar un miracol (gen „Timoshenko”?) ar mai putea schimba calculul politic.

Se mai indoieste cineva ca reunificarea dreptei este un mit, cand obsesiile lui Crin Antonescu se intalnesc cu cele ale lui Traian Basescu, pe tema prezidentialelor? Sunt trei mari obsesii, care vin din tot atatea temeri, care unifica dreapta: PSD, Ponta, Nastase! Daca primele doua ar putea avea, prin repede inainte, niste finalitati ingenioase, ultima este de-a dreptul grotesca, prin identificarea victimei cu calaul. Dar, cum se intampla intotdeauna, simtul esecului slabeste cenzura, panica o ia inaintea precautiunilor, lasand sa cada masti, care ne dezvaluie ridicolul unei situatii in toata lipsa sa de splendoare.  A face din cea mai echilibranta si performanta guvernare din istoria tranzitiei si reformei, 2001-2004, o perioada comparabila cu epoca Basescu este o enormitate, care va deschide si mai mult ochii opiniei publice, pentru ca arata cine si pentru ce se tem, pentru cine este cu adevarat un pericol spiritul renasterii nationale, al reintrarii in normalitatea unei natiuni economice.

Nu stiu daca, asa cum se vaieta Crin Antonescu, vom avea si un prezidentiabil „invins de servicii”. Acest lucru numai Cotroceniul il poate sti, impreuna, evident, cu un numar limitat de lideri ai dreptei, care sa-l includa sau nu si pe cel vizat. Solidaritatea dreptei, in integralitatea sa, pe speta afacerii „Calarasi” induce, totusi, o idee de coordonare, la fel ca si declaratia lui Vasile Blaga ca la prezidentiale PDL se va bate cu Ponta, Antonescu fiind obosit de prea lungile antrenamente. Pot insa presupune ca un fotoliu de premier ar putea fi mai putin ipotetic decat cel de presedinte.

Prin vointa politica, USL poate functiona si fara un prezidentiabil comun, dupa cum se poate sparge in mai multe feluri. Ce se va intampla daca, de pilda, Crin Antonescu ar renunta la candidatura, in favoarea sau nu a lui Victor Ponta? USL nu s-ar rupe, poate numai printr-o vointa expresa (ce i-ar aduce insa mai multe pierderi decat beneficii), dar se vor produce importante transferuri de imagine, iar calculul cu Ponta presedinte ar capata mai multa consistenta. Oricum, dreapta nu ar avea cum sa castige. Dar, atentie, ca si yankeii neoliberalisti, de la care par sa-si fi luat obiceiurile, cele doua varfuri ale dreptei joaca fara fair play!