In Memoriam: Victimele atentatelor de la Volgograd

In urma monstruoaselor atacuri teroriste de la Volgograd (Stalingrad), din 29 si 30 decembrie, au fost ranite 106 persoane, dintre care 33 au murit si 65 cu leziuni au fost spitalizate. Carnagiul a fost pus pe seama incercarii de a crea o atmosfera de teroare inaintea Jocurilor Olimpice de Iarna 2014, de la Soci, Rusia.

Reactia comunitatii internationale a fost de condamnare a ororii, de compasiune fata de victime si de solidaritate in lupta antiterorista. Tari si organizatii de cea mai mare proeminenta au exprimat condoleante si au condamnat atentatele. SUA si Marea Britanie au propus Rusiei sprijin pentru pregatirea Jocurilor Olimpice.

In opinia mea, cel mai oportun si mai convingator act de condamnare a teroarei de la Volgograd ar fi dejucarea scopului de razboi psihologic, pe care planificatorii teroristi au incercat sa-l proiecteze asupra competitiei olimpice.

Un raspuns complet, la nivel simbolic, ar fi abandonarea unor tentatii pernicioase de razboi rece, de boicotare discreta si participarea, fara rezerve, celor mai influenti lideri politici ai lumii la Jocurile Olimpice de Iarna de la Soci.

O astfel de solidaritate concertata, pe eveniment, ar fi bumerangul psihologic care descurajeaza si pe care terorismul il merita. In pluribus unum, aici ar trebui cautat antidotul la terorismul international.

Codul lui Buchanan

Un mesaj transatlantic cu totul neobisnuit a fost adus, recent, la cunostinta opiniei publice. Denuntul international, caci despre aceasta este vorba, solicita cu atat mai mult atentia lumii democrate cu cat el nu vine din partea unui solicitant de azil sau refugiat, precum Edward Snowden, ci a unui inalt personaj politic, din apropierea varfurilor politicii americane, care a ales calea, mai putin confortabila, de a fi o voce dizidenta din interior.

Patrick Buchanan, fost candidat republican la presedintia SUA si principalul ideolog al „paleoconservatorilor” americani isi exprima transant dezacordul fata de „valorile hollywoodiene” ale Casei Albe si simpatia fata de cele conservatoare ale liderului de la Kremlin, Vladimir Putin. Apare tot mai limpede, astazi, ca, in afara de radacinile constitutionale, privind detinerea privata de arme, o responsabilitate insemnata pentru violenta civila care terorizeaza societatea americana revine si industriei filmului. Plecand, probabil, tocmai de la constrangerile unei asemenea recunoasteri, presedintele Barack Obama a initiat o ancheta la Hollywood, pe tema impactului public al violentei din productiile cineastilor americani.

Intr-un articol intitulat „Putin are dreptate”, influentul politician republican american ataca frontal politica Washingtonului de homosexualizare a casatoriei si familiei, pe care nu ezita sa o identifice cu o sursa a raului. Prin prisma discursului despre starea natiunii ruse, din 12 decembrie 2013, Buchanan il compara pe Vladimir Putin cu Ronald Reagan, ca aparator al binelui, iar America o considera a fi luat locul URSS, ca „imperiu al raului”, conform celebrei expresii reaganiene, din discursul asupra imperiului raului, din 8 martie 1983. „Să vă traduc mesajul”, explica autorul, „… încercarea de a egala căsătoria tradiţională şi căsătoria homosexuală este aidoma încercării de a egala binele şi răul. Aici nu există ambiguitate morală, din contra, lucrurile sunt clare, indiferent dacă sunteţi de acord sau nu”.

Dar cele doua dezvaluiri palesc in fata celei de-a treia, care pune sub semnul intrebarii tot ceea ce stim, din teorie sau din practica, in materie de democratie si drepturile omului, amintindu-ne de inselatoria prin dublul limbaj, descrisa de George Orwell, in „1984”. „O astfel de pozitie”, isi continua Buchanan sustinerile, „nu este lipsita de sens.” In opinia sa, destul de prudenta, de aceasta data, si de inteles, SUA au trecut printr-un proces de „descrestinare” fortata, impusa de elitele politice, in conditiile in care majoritatea americanilor s-au impotrivit, dar nu au putut rezista presiunii.

Ne aflam in fata unui adevarat cod, care, o data cu cheia data de Buchanan, poate fi „tradus”, cum ne spune acest al doilea mare aparator al drepturilor popoarelor, in acest caz la religia parintilor lor, dupa cel al denuntatorului spionajului global, cu date din teren, din istoria americana sau din invataturile biblice.

Este un fapt care tine de evidenta scandalurilor care s-au inregistrat, in timp, ca biserica a fost penetrata de „raul” denuntat de Buchanan, al carui sens, de „descrestinare”, ni l-a semnalat. Politica de cadre clericale i-a fost, probabil, cel mai la indemana, dar, cum autorul vorbeste de descrestinare fortata, este de presupus ca s-au folosit si alte instrumente, care tin de acest registru, de interventie fortata asupra credintei americanului. In al doilea rand, aflam ca acest proces a fost impus de elita politica, cu certitudine de o alta confesiune religioasa, decat cea crestina, si ca majoritatea poporului american si-a aparat religia parintilor. Dupa cum stim, America este Crestina si Crestina este America. Ne aflam, evident, in fata incalcarii Constitutiei americane, care a fost adoptata de un popor crestin, si care garanteaza neinterventia statului in problemele care tin de credinta religioasa.

Buchanan spune ca americanii nu au putut rezista presiunii, ceea ce este discutabil. Daca este vorba de America superficiala, pe care o reprezinta patura extrem de subtire a leadershipului, afirmatia poate fi adevarata, dar daca este vorba de America profunda, a poporului propriu-zis, lucrurile stau complet diferit. Nu trebuie uitat ca religia crestina s-a nascut din cea iudaica, si ca a nu avea alti Dumnezei decat cel al parintilor si strabunilor se pune cu aceeasi netarmurita hotarare pentru ambele religii, dovada ca nicio persecutie a celor doua religii nu le-a putut schimba.

Mai mult, cand au existat pericole de deconfesionalizare sau cand popoarele au interpretat anumite gesturi ale regilor ca ar insemna asa ceva (desi unele erau, ca in cazul lui Solomon, cu ofrande ocazionale pentru Astarte, din pura curtuoazie pentru negustorii straini), sursele biblice ne vorbesc de impotrivire prin revolte. Cand Solomon a incercat sa-l unga in religia sa pe fiul conceput cu regina din Saba, preotii si poporul s-au opus cu indarjire, finalizata cu succes. Pe patul de moarte si in pragul unui razboi civil, pe motive religioase, Solomon si-a chemat fiul si i-a spus: Roboam, am fost un nebun! Sa respecti legile sfinte ale Domnului! Chiar si Solomon, care a fost inteleptul inteleptilor, cand a incercat sa impuna poporului o haina stramta, aceasta s-a rupt in fasii!

http://romanian.ruvr.ru/2013_12_28/Patrick-Buchanan-Putin-are-dreptate-5636/

Victor Ponta, omul anului 2013

La schimbarea stafetei intre ani, Victor Ponta conduce in plutonul politicienilor, dar si in sondajele de incredere. Castigarea unui al doilea mandat de premier si unui al doilea mandat la sefia social-democratilor sunt victoriile personale care ii dau posibilitatea tanarului politician sa actioneze, pana in 2016, ca un veritabil mare arhitect  al universului socio-economic romanesc.

Bineinteles, riscurile legendariste anti-Hiram nu lipsesc, daca avem in vedere unele puneri la cale, din interiorul sau exteriorul USL.

Cea mai mare realizare a premierului Victor Ponta, in 2013, a fost de a fi reusit, in pofida multor variabile si forte centrifuge, sa tina unita alianta de guvernare si sa asigure, de pe aceasta baza, decolarea cresterii economice a Romaniei.

Premierul Victor Ponta a ars trei mituri, ce pareau instalate ireversibil in mentalul clasei politice. Primul mit distrus a fost cel al pretinsei surse de crestere pe care ar reprezenta-o austeritatea sociala. Concomitent cu masurile economice si pe masura aparitiei rezultatelor, Guvernul USL a reparat toate nedreptatile sociale ale guvernarilor anterioare.

Al doilea mit a fost cel al imposibilei iubiri politice sau convietuiri institutionale, pe criteriile stanga-dreapta. Pactele de constituire a USL si de coabitare premier-presedinte sunt dovada vie ca atunci cand exista vointa si compromis, in numele interesului national, nu exista bariere politice de netrecut.

Al treilea mit denuntat a fost cel potrivit caruia in relatiile internationale s-ar putea sta intr-un singur picior, in Vest sau in Est, fara sa-ti pierzi echilibrul. Dupa povestea cu exclusivismul vestic si prabusirea de criza care a urmat, seful executivului social-liberal a inteles ca echilibrul pentru o tara, ca si pentru lume, vine din sprijinirea in egala masura pe Vest si pe Est. Recentele proiecte cu China si cele anuntate, de anul viitor, cu Rusia, sunt tot atatea actiuni energice de re-echilibrare.

Probabil ca la intrebarea ce ar vrea sa faca cu Romania, pe care Joe Biden i-a pus-o lui Victor Ponta, la primirea la Casa Alba, au fost mult mai multe raspunsuri decat cele pe care le-am auzit sau le-am putea presupune. Ramane sa vedem ce ne va aduce in 2014. Pana atunci, un premiu social sau de socialitate, pentru ca de popular sau popularitate, termeni abuzati si compromisi de dreapta politica, nu mai poate fi vorba, nu ar putea fi meritat decat de premierul Victor Ponta, pentru anul 2013.

 

Ideologia unor interese de lux: “Statul de drept”

In ciuda relativei sale circulatii, pe care as numi-o de conjunctura, ca emanatie a vremurile de criza si reforma pe care le traim, am serioase indoieli in ceea ce priveste longevitatea constructului de “stat de drept”. Sunt chiar surprins ca teoreticienii domeniului, opinia publica sau mass media nu observa utilitatea restransa si asimetrica a ideologiei “statului de drept”. Restransa, pentru ca este invocata de catre varfuri (de aici si titlul), ca o mantra de sugestionare a bazei, niciodata invers, intr-un sistem international caduc si imoral, organizat ca intr-o schema piramidala de castig. Asimetrica, prin aplicarea unor relatii de decalaj, de tip metropole-colonii, bogati-saraci etc.

Nu as vrea sa se inteleaga ca resping, ab initio, orice creditare a conceptului de stat de drept. Cand dreptul se coreleaza cu democratia si suveranitatea, cu alte cuvinte daca se afirma ca vointa populara si se bucura de independenta, statul de drept are o acoperire reala, completa si corecta. Utilizat insa singur, “statul de drept” este vulnerabil, susceptibil de iesirea de sub controlul social si aservirea unor interese straine. Cea mai compromitatoare limita a conceptului de “stat de drept” este ca nu ne spune absolut nimic despre regimul politic. Orice constructie statala este o creatie de drept, motiv pentru care statul se confunda adesea cu dreptul, pentru ca numai primul are capacitatea de a-l aplica si garanta, prin functiile sale, pe cel de-al doilea. Nu intamplator teoria generala a statului se impleteste cu cea a dreptului.

Si regimurile nedemocratice se construiesc tot prin lege, a carei sursa este insa o vointa unipersonala sau a partidului unic. Tarile est-europene au trait dureros aceasta drama, decenii la rand, a confundarii dictatului cu legea si a limitarii suveranitatii de catre internationalism. Daca in epoca post-moderna s-ar ridica un monument al revolutiei de restabilire a legaturilor vointei populare cu statul si dreptul, fara indoiala ca l-ar merita popoarele din Est. Post-revolutiile, care, ca arderi succesive de limite, au depasit post-comunismul si sunt pe cale de a avansa la post-capitalism, au adus o intelegere superioara a progresului politic, economic si social de sinteza, tot asa cum sinteza se nastea, in dialectica hegeliana, dintr-o teza si o antiteza.

Cred ca un adevar precum cel al lui Hodorkovski, fost magnat al petrolului si fost detinut politic rus, care, in primele zile de libertate, dar si de exil, declara, ca o recunoastere amara, ca “Businessul care nu acceptă responsabilitatea socială nu are niciun drept la existenţă”, nu putea veni decat din Est. Numai de pe un munte de luciditate ca cel est-european, nascut din cutremure revolutionare si discontinuitati politice, care au rupt panza de paianjen a unor interese oculte sau autonome, in raport cu vointa popoarelor pe care le parazitau, se pot obtine o retrospectiva si o perspectiva cinstite, fara trucarea si manipularea care exista in sistemele social-politice anchilozate, unele de sute de ani. Acesta este si motivul pentru care celebra expresie “Parisul merita o liturghie”, a nu mai putin celebrului rege al Frantei, Henric al IV-lea (1589-1610), ar merita o parafrazare anti-incremenire, in secolul XXI: Vestul merita o revolutie!

Exemplele prin care interesele desfiinteaza valorile sau leadershipul se rupe de popor sunt numeroase, dar cred ca doua, din cele mai recente, semnalate de media, sunt suficiente. Primul, o americanca a fost concediata pentru o gluma, apreciata ca “rasista”, postata pe Twitter. „Merg în Africa. Sper să nu mă îmbolnăvesc de HIV. Glumesc. Sunt de rasă albă!”. Efectul de intimidare si discriminare rasiala, prin retragerea dreptului la munca, din partea unui regim care ar fi trebuit sa i-l garanteze, in virtutea drepturilor civile si a competentelor prin care si-a castigat angajarea, este unul explicit. Desigur, ar putea fi vorba de o provocare, ceea ce ar fi cu atat mai rau, pentru ca ar confirma o strategie de obtinere a unor efecte tintite. Al doilea, de “reforma a imigratiei”, al carei efect, de deschidere a teritoriului, cetateniei, pietei muncii si bugetului pentru 11 milioane de imigranti ilegali, echivaleaza cu legalizarea unei stramutari masive de populatie, care va pune presiuni rasiale de nedescris pe populatia indigena, pe contribuabili si pe resurse (facand, intre altele, Obama Care o propaganda sau o fictiune!). Geopoliticienii ar incadra astfel de tendinte si fenomene in geopolitca raselor, pe care numai un Congres National American le-ar putea controla, dupa modelul celui African. Altfel, ar fi posibila o drama civilizationala, de tipul celei a pieilor rosii. Culoarea pielii nu este un motiv de rusine sau inferioritate, ci un semn de la Dumnezeu, pe care, cu mare dreptate si intelepciune, l-a dat oamenilor, in momentul Creatiei, pentru a nu se incurca pamanturile si rasele.

Nu mai putin adevarat ar fi ca si Estul ar merita o a doua revolutie, datorita aparitiei unor noi substituti ai vointei popoarelor, cum ar fi vointele corporatiste si supranationale, care sacrifica democratia si suveranitatea. Nu avem de ce sa ne temem de schimbarile pe cale pasnica, prin mijloace electorale, legislative sau de integrare economica, daca nu ne afecteaza modul natural de a fi, trai si iubi sau nu ne pun in pericol familia, educatia, cultura, sanatatea, conservate in credinte, obiceiuri, traditii, care ne dau firea etnogenetica si legea pamantului. Intr-o lume saracita de criza si austeritate, avem insa toate motivele sa respingem o ideologie a unor interese de lux, care se vrea un substitut la statul democrat si suveran. Pretentia de a impune drept criteriu de diferentiere „democratica” un concept golit de democratie, cum este „statul de drept”, este o absurditate!

http://nastase.wordpress.com/2013/12/22/statul-de-drept/

Statul de drept, articol unic

“Legile nedrepte sunt cea mai rea forma de tiranie”, isi incheie scrisoarea, citandu-l pe Edmund Burke, romanii-americani care i-au scris premierului Victor Ponta, pentru a-i cere sa-i demita pe toti liderii PSD din Camera Deputatilor, care se fac vinovati de votul din “martea neagra”, si pentru a sustine, in acelasi timp, ambasada americana.

La prima vedere, am putea fi tentati sa credem ca este vorba despre o cerere ca oricare alta, care tine de democratie, de drepturile de opinie si de petitie. In fond, pe nimeni nu-l doare gura sa ceara sau sa protesteze. Cand insa cererile si protestele fac sa ne doara la statul de drept si la democratie, abordarea si tratamentul se schimba.

A-i cere unui sef de executiv sa intervina si sa preia controlul asupra legislativului echivaleaza cu a indemna la lovitura de stat si dictatura, asa cum numai prin tarile africane se intampla. Bineinteles, nu am si nu voi avea nimic, niciodata, cu semnatarii unei scrisori deschise, care imi ofera doar prilejul, nu si cauza acestui comentariu. Nu pot insa sa nu ma intreb, cine sunt tragatorii de sfori, cei care schimonosesc democratia si-o impung pe la spate, cerandu-i „Striga Baraba!”?

In toata lumea democrata se stie, de la Locke si, mai ales, Montesquieu,  ce inseamna separatia puterilor, si se respecta. Cu totii cunoastem, la fel de bine, ca statul de drept este statul care se bazeaza pe domnia legii. Dar mai stim, noi, oare, ce inseamna lege, care este sursa sa originara? Tare mi-e teama ca nu, din moment ce tindem sa o identificam cu vointa unui om sau a unui grup restrans de interese, uneori dinafara, ce o transforma intr-o problema cu solutii ce tin de zonele libertatii si eliberarii.

Ignorarea sistematica, in ultimii ani, a numeroase miscari sociale, legate de criza si austeritate, care, ca o paranteza, le-au concurat, mai mult sau mai putin la limita, pe cele din timpul comunismului, a unor evenimente electorale, cum a fost referendumul de demitere ori avand in centrul lor interese nationale, referitoare la securitatea economica, energetica sau ecologica (gaze de sist, resurse aurifere, minerale etc.) releva o distorsionare imorala si abuziva a statului de drept, al carui articol unic pare a fi scoaterea in afara legii a vointei poporului!

S-a intrecut orice masura a rusinii si a bunului simt, dincolo de care vointa poporului nu mai conteaza. Vointa populara este insultata, calomniata, calcata in picioare! Pentru cei care, in virtutea mandatului democratic, o reprezinta, o apara si o duc la indeplinire, vointa populara a ajuns sa le fie imputata, sub acuzatiile incredibile de “puci” si de “pucisti”!

Sarmanul Edmund Burke, care ne-a lasat una din cele mai scanteietoare cugetari despre nedreptate, ar ramane mut de uluire sa afle ca aceasta paleste, azi, in fata tiraniei de a scoate in ilegalitate vointa populara!

A venit vremea sa ne reamintim ca sursa originara si exclusiva a legii este vointa populara, sa o reabilitam, impreuna cu toate valorile firii si ale pamantului. In ceasul al doisprezecelea, sa ne intoarcem la ideologia conservatoare a valorilor traditionale, care ne dau identitate, ne fac sa ne pastram nealterata natura umana, ca indivizi, ca familie, ca societate, urmand caile morale si ale credintei parintilor si stramosilor nostri.

Sa reflectam si noi, alaturi de intregul Est, la limpezimea si taria de cristal a cuvintelor lui Nikolai Berdiaev, despre misiunea de salvare si progres a conservatorismului, al carui sens „nu constă în faptul că el împiedică mişcarea înainte si in sus, ci în aceea că împiedică mişcarea înapoi şi în jos până la întunericul haotic”.

Nevoia unei filosofii juridice

Pentru a nu pacatui prin pervertirea politica a gandirii juridice la dublul standard, ar trebui sa recunoastem ca legea gratierii nu este o caracteristica absoluta a spatiului juridic al UE, in Romania antedecembrista aceasta s-a bucurat de o aplicare destul de larga.

Nu pot sa spun, in acest moment, daca a fost sau este bine sau rau, argumente fiind si de o parte, si de alta. Evident, nu am in vedere gratierile de curcani!

De aceea, doar pentru a modera alunecarea pe toboganul gratierilor, ar fi bine sa ne amintim ca imbratisarea acestei teme de catre Nicolae Ceuasescu era un motiv de panica pentru populatie, deoarece, cand era pusa in practica, era urmata de o crestere brusca a evenimentelor din campul infractional. Si asta, sa retinem, in conditiile in care exista posibilitatea integrarii economice, fara de care integrarea sociala ramane o simpla teorie, cel mult buna pentru campanii electorale.

Ce s-a intamplat cu gratierile de la Revolutie si, mai ales dupa, cand economia s-a prabusit, tine loc de orice demonstratie. Nu am exclus sau minimalizat rolul integrarii educationale, care, in ultima instanta, este tot o functie de economie, vorbesc de o ordine de prioritati, in care accesul la munca mi se pare determinant pentru astfel de recuperari.

Dupa parerea mea, a vorbi despre dreptul la o a doua sansa in cazul unei crime este o absurditate, pentru cel caruia i s-a luat viata nu mai exista asa ceva, deci, pentru ca balanta sa ramana dreapta, nici pentru faptuitor nu ar trebui sa se intample altfel.

Discutabile sunt si cazurile de recidiva, despre care, cum spune o vorba din popor, nu se mai pot trata decat cu pamant de flori! Cu alte cuvinte, cand se discuta despre o a doua sansa sau reversibilitatea de statut judiciar pentru un gratiat, trebuie avut in vedere daca mai este posibila o a doua sansa si pentru victima sau daca un efect infractional este reversibil sau ireversibil. Ma gandesc, in ultimul caz, la spionari, tradari, subminari economice etc.

Ne-am plans, adeseori, de lipsa pedepsei cu moartea, dar aceasta se aplica in SUA si China, tari cu cea mai mare rata de succes, desi nu stiu daca intre cele doua probleme se poate face vreo legatura.

Am vazut, recent, un film chinez, “Trei Regate”/“Three Kingdoms”, in regia lui Xixi Gao, cu Jianbin Chen, Hao Chen, Yulin Fan, o capodopera istorica si politico-militara, privind China antica, din perioada 220-265 d.Hr., in care cultul legii, al statului de drept, cum am spune astazi, era desavarsit.

M-au impresionat, pe tema, doua idei. Prima, de identificare si pedepsire a spionilor si tradatorilor, pentru care exista o singura pedeapsa, masura care era considerata a fi primordiala in constructia si unificarea statala. A doua, de aplicare neclintita a legii pentru toti cetatenii, indiferent de rang. Cand nepotul unui inalt demnitar de la Curtea Regala a savarsit o incalcare a legii, sfatuitorul Zhuge Liang a ramas neinduplecat in fata rugamintilor apropiatilor de a nu-l pedepsi (exista riscul proliferarii unor adversitati politice), ordonand sa i se aplice 80 de vergi, motivand ca “regatul in care vinovatii nu sunt pedepsiti se duce de rapa”.

Cu totul remarcabila era si filosofia militara (sper sa intelegeti, in final, de ce am evocat-o). Cand, dupa cucerirea unui oras, un general se lauda in fata comandantului general, Liu Bei, ca a vandalizat un lacas de cult si i-a smuls usile, acesta il trimite sa-l repare si s a-i puna usile inapoi, pentru ca “nimeni nu-si distruge propria casa si nu-si smulge propria usa”, sfatuindu-i pe razboinici sa se comporte ca si cu casele lor, ceea ce a atras imediat atentia si sprijinul populatiei.

Cred ca regasim, aici, aceeasi filosofie confucianista, care recomanda abtinerea de la distrugeri sau violente fara rost. Putina lume stie ca celebrele betisoare pe care chinezii le folosesc la servirea hranei isi au originea tot in aceasta filosofie, a non-distrugerii si non-beligerantei, in virtutea careia s-a renuntat la tacamurile de metal, pe care le asemuiau cu niste arme.

Ce vreau sa evidentiez, si cu aceasta inchei, fara a sugera sau condamna vreo solutie anume in cazul gratierilor, care este treaba expertilor si legislatorilor, este ca aplicarea si limitele acestei masuri ar trebui sa fie rodul unei filosofii juridice, in care si cea (sau cele) din Est ar putea juca un anumit rol.

http://nastase.wordpress.com/2013/12/15/solutie-pentru-legea-gratierii/

Obscenitate publica sau persecutie preventiva?

Intr-un comentariu la articolul „Lucian Bolcas si cu mine: Ce ne facem cu obscenitatea publica?”, publicat de profesorul Vladimir Tismaneanu, pe Contributors.ro, am exprimat cateva chestiuni de principiu, pe care le redau mai jos:

– Cand tinem cu tot dinadinsul sa incadram pe cineva in definitia lui Andrei Plesu, ar trebui sa fim foarte atenti la vocabular, pentru a nu risca sa fim diagnosticati cu aceeasi boala. Cei care vor citi cel putin primul rand, vor intelege ce vreau sa spun.

– Opiniile personale trebuie sa ramana ceea ce sunt, fara pretentia ridicola de a fi considerate apodictice. Afirmatiile ca omul in cauza ar fi asa si pe dincolo si ca nu ar avea ce cauta in nu stiu ce pozitie publica suna mai degraba a litera de Torah sau Evanghelie, daca nu si mai rau, de Lege.

– Schimbarea, in bine, a optiunii politice nu ar trebui sa fie blamabila, a trece de la PRM la PSD reprezinta o clarificare si un progres politic semnificative. Ati eroizat de atatea ori abjurarile de partid, imi vine in minte acum Kolakowski, dar nu este singurul caz, nu stiu de ce Lucian Bolcas ar fi o exceptie. Sa fie vorba de resentimentul nascut din ciocnirea de opinii, de care ati amintit? Umorile desfiinteaza insa un text sau o pozitie, putand chiar duce la respingerea, irationala, a pluralismului.

– Este nepotrivit a crede ca un fiu si-a batjocorit mormantul tatalui, pe motive ideologice, dar cred ca tocmai acest capitol din biografiile politice ale tatalui si fiului a facut ca ideea de condamnare a comunismului sa nu fie, in final, credibila. Cred, si rog sa-mi fie iertata sinceritatea, ca aceasta sensibilitate a facut ca ideea de condamnare sa fie condamnata de la inceput. Din pacate. Dar oamenii stiu precis ce le este mai aproape, nu vor confunda niciodata camasa cu haina. Orice s-ar spune, tovarasii din frontul ideologic ii conduceau pe cei din politica executiva, nu invers.

– Cuvintele pot genera consecinte, cum ati spus de multe ori, dar numai faptele sunt cele care transforma o potentialitate, mai mult sau mai putin reala sau fictiva, in act, iar judecata trebuie sa fie dupa fapte, nu dupa vorbe. Altfel ne trezim ca intre teroarea din trecut asupra Cuvantului, pe motiv ca ar putea avea consecinte, si cea din prezent, pe acelasi motiv, nu este nicio deosebire. Din pacate, dar si ca semnal, disting aici o influenta colaterala a nefastei idei a “razboiului preventiv”, care poate fi usor transformata in “persecutie preventiva”.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/lucian-bolcas-si-cu-mine-ce-ne-facem-cu-obscenitatea-publica/

A unsprezecea porunca: Sa nu faci rau!

Am impresia, si mi-as dori sa ma insel, ca ceea ce am vazut la Kiev, cu decapitarea lui Lenin, a fost o mare diversiune, prin care s-a incercat ambalarea atacurilor asupra statului de drept in ambalajul unei “revolutii anticomuniste”. O aberatie totala! Si daca ne uitam cu telescopul Hubble nu vedem nicio urma de “Leninism”, pluralismul politic si economic functioneaza bine-merci, istoria si-a facut treaba in 1991.

Dupa alte doua “revolutii”, in 2004 si 2013, cred ca, mai degraba, este vorba despre testarea ideii lui Trotki de “revolutie permanenta”, in marja careia se poate justifica orice radicalism. Dar stimularea unei lovituri de stat sub masca unei “revolutii” este o palma grosolana peste obrajii subtiri ai democratiei! Pe de alta parte, cred ca a-l decapita a treia oara ar fi o onoare nemeritata pentru Lenin. Nu ma indoiesc ca cei care au pus la cale afacerea au aflat cat de mic este pasul de la sublim la ridicol!

Legat de aceeasi tentativa de masluire, prin abaterea atentiei spre zone false, am aflat, cu oroare, si o alta stire dezgustatoare: „Varsovia: Vandalii au turnat vopsea peste un monument in cinstea soldatilor sovietici.” Un asemenea gest profanator este, la nivel simbolic, ca si cum ar fi pangarit Auscwitz-ul, faptasii uitand cine l-au eliberat! Cred ca exista multa prostie politica la cei care inspira sau fac raul, crezand ca fac bine.

Nu stiu daca si decapitarea lui Lenin ar putea fi reprobabila, ar putea exista si aici un cerc care se inchide. Prea multe carti si filme ideologice ii pun in spate crimele unui veac intreg, pentru doar 4-5 ani de leadership, si aceia sub incidenta razboiului civil. Insa, categoric, un regim politic de peste 70 de ani este o greseala fundamentala prin insasi durata sa monstruoasa (aviz celor care fac din incremenire o virtute!).

Pentru a ne inchide propriul cerc al indoielii, putem risca, totusi, ca simplu exercitiu de gandire, un raspuns, neideologic, la intrebarea cum ar fi aratat Estul, astazi, fara Lenin? In opinia mea, cel mai probabil, judecand dupa directiile de ofensiva, Estul nu ar fi existat, politic, ori o rezistenta sau o afirmare de identitate genereaza alte perceptii si judecati, si nu ar fi primul caz cand cele politice si cele populare ar fi diametral opuse.

http://www.contributors.ro/global-europa/lenin-decapitat-revolutie-la-kiev/

Din piata lui Iocan: De ce, la priveghi, spiritul lui Mandela l-a dojenit pe Obama?

Prin savoarea lor, gustata de toti, bancurile politice sunt transfrontaliere. Va impartasesc unul, auzit in piata lui Iocan, in zilele cand mai marii lumii plangeau moartea lui Mandela.

*

Presedintele SUA, Barack Obama, se afla cufundat in rugaciune la sicriul fostului presedinte al Africii de Sud, Nelson Mandela. Deodata, s-a auzit vocea dojenitoare a spiritului mortului:

– Baracke, Baracke, de ce-mi prigonesti sufletul?

– Cum asa, Madiba (in africana, tata), cand eu m-am intors acasa sa-ti aduc slava?

– Am fost intors de sf. Petru de la poarta Raiului pentru ca nu i-am raspuns la intrebarea de moralitate!

– Si care este aceasta intrebare, Madiba?

– De ce cand un alb ii conduce pe negri se numeste dictatura, iar cand un negru ii conduce pe albi, democratie?!

*

PS: Am uitat sa va spun ca de cand cu tot soiul de proteste, intrigi si barfe din piete, morometiana poiana s-a transformat si ea in piata!

Geoideologia si Estul: Despre criza kieveana

Desi ca idée politica este mai putin circulata, geoideologia este cel putin la fel de implicata ca si geopolitica. Geoideologia este tot acel arsenal de idei din spatele geopoliticii, partial vizibil, partial invizibil, care ii da identitate, motivatie si directie. Geoideologia este ideologia la scara geografica, care aduce in atentia politica si, dupa caz, publica interesele spatiului propriu, zonei de apartenenta sau fata de alte zone. In aceasta tema, relativ de penumbra, vom gasi, in opinia mea, una din cauzele crizei politice, cu totul neasteptate si speciale, din Ucraina. Fenomenul este preocupant deoarece o instabilitate din vecinatatea nemijlocita, care ameninta statalitatea si frontierele ucrainene, este un risc de securitate pentru Romania, cat si pentru intreaga zona geopolitica, est-europeana.

Pentru a deschide calea spre intelegerea diferentelor de geoideologie dintre Est si Vest, voi incepe cu o intrebare care doar aparent ar fi nelalocul ei, dar care poate avea meritul unui dus rece, de stimulare a reflectiei si trezire la realitate. Ce-ati spune daca ati afla despre California, de pilda, sau, si mai ilustrativ pentru diferenta geoideologica pe care incerc sa o constientizati, ca oricare dintre cele 13 state originare, fondatoare ale federatiei americane s-ar desprinde ori ar fi desprins de Vest pentru a se integra in Est? Banuiesc ca, dupa reactia de surprindere, veti demonta cu argumente rationale si solide o astfel de idee, in care istoria si geografia, impreuna cu o lista nesfarsita de asemanari care tin de unitatea de identitate a zonei, vor fi de nedepasit. Evident, o astfel de concluzie ar fi valabila in cadrul unui joc geopolitic cinstit.

Sa ne intoarcem, acum, in Est, si sa ne punem aceeasi problema pentru Ucraina, in ipoteza integrarii in Vest, care se agita, de doua saptamani, intr-un soi de maidanlutie, asemanatoare lovilutiei aborigene. Daca vom confrunta aceeasi lista cu date istorice si geografice, vom constata ca trasaturile originare si fondatoare sunt cel putin la fel de puternice ca in exemplul de la care am pornit. Ucraina a apartinut, sute de ani, celui mai timpuriu stat al slavilor estici, care s-a coagulat in jurul Kievului, stat predecesor a trei natiuni, din zilele noastre, extrem de inrudite, belarusa, ucraineana si rusa.

Nu mai vorbesc de indelungatul experiment sovietic, care, in pofida a ceea ce ar crede sau sustine altcineva, mai mult sau mai putin cunoscator sau rauvoitor, mai cu seama din afara, a legat popoarele din zona, nu neaparat prin clipele de glorie comuna, care, indiscutabil si neideologic vorbind, au existat, cat mai ales prin cele de suferinta comuna, asa cum se intampla cu cei care trec impreuna prin aceeasi primejdie. Faptul ca, impotriva catastrofei geopolitice care avea sa urmeze, experimentul in cauza a fost abandonat la unison, datorita originii alogene si bazelor nedemocratice, a adaugat un liant in plus si, totodata, noi provocari acestui spatiu geopolitic, unitar prin cele mai multe aspecte, unele chiar de detaliu.

Vechea scoala geopolitica argumenta cucerirea militara a unei pozitii sau alteia, geostrategice, pentru a stapani lumea. Noua paradigma geopolitica nu mai urmareste suprematia, imposibila astazi, demonstrata de sfarsitul unipolarismului, ci obiective mai modeste, dar si cu alte mijloace. Sub presiunea pietei, resurselor si demografiei, care dau prioritate si consistenta geoeconomiei, vechea teza „Cucereste si stapaneste!” s-a transformat, cu preponderenta, in „Integreaza-te si supravietuieste!”, din care pot decurge si pozitiile de influenta si putere.

Prin urmare, este de presupus ca un esec de integrare, recunoscut si asumat, nu a oprit cautarile pe aceasta linie, mai ales in lumina unei experiente de succes, cum a fost, cel putin pana la un punct, integrarea economica vest-europeana. In ultimul caz, semnele declinului, care inca nu sunt recunoscute dar care in mod vizibil creeaza dificultati din ce in ce mai mari, isi au sediul in fortarea geografiei, spre Est, si in fortarea integrarii, spre planul politic. Pentru a controla insumarea contradictiilor de fortare rezultate si a preveni fenomenul de spargere, nu se intrevede o alta solutie in afara celei de reajustare. Centralizarea si federalizarea intregului, pe de o parte, si decentralizarea si regionalizarea partilor, de cealalta, nu pot face casa buna sau pe termen lung, este o lectie pe care actualii si viitorii vor fi nevoiti sa o invete!

Dupa douazeci de ani de mers pe cont propriu, in mentalul geopolitic al zonei se remarca un inceput de mutatie. Chiar daca in forme contradictorii, nevoia de integrare a inceput sa iasa la suprafata. Aceasta tendinta, a carei manifestare crescanda s-a facut simtita de curand, inseamna acceptarea ideii ca patriotismul la nivel national a incetat sa mai fie perceput, singur, ca un panaceu izbavitor. Interconexiunile transfrontaliere, intre care cele de securitate economica si energetica sunt determinante, fac necesar si un patriotism al zonei de apartenenta. Estul este, volens-nolens, un dat, patria geopolitica a esticilor, exact in aceiasi termeni care se pun pentru Vest si pentru vestici. A fi estic a  inceput sa se reabiliteze, ca semnificatie, tinzand sa echilibreze mandria, in sensul bun, de a fi vestic. Probabil ca pana la aparitia unui Konrad Adenauer, a unui Robert Schuman sau a unui Jean Monnet ai Estului nu mai este mult timp. Ar putea fi un Vladimir Putin, un Viktor Ianukovici, un Alexander Dughin ori alti oameni politici sau de cultura din fostul spatiu sovietic? Ori, mai stii, unele frustrari sunt mari, chiar din cel al ex-integrarii economice?!  Formalizarea ideatica a interesului de reconstruire a identitatii geopolitice a Estului solicita, in mod explicit, geoideologia.

Intr-o evaluare echidistanta fata de Est si Vest, as observa ca integrarea in zona geopolitica de origine sau in afara acesteia este o falsa problema. Desigur, la rigoare, dilema Ucrainei poate fi transata prin alegeri anticipate, parlamentare si prezidentiale, sau prin referendum. Importante cu adevarat sunt insa consecintele integrarii, daca servesc consolidarii, ca in cazul Romaniei si, potential, al R. Moldova, ori pot duce la subrezire si dezintegrare, cum se contureaza in criza kieveana.  O a doua observatie, cel putin la fel de importanta, ar fi ca extremismul Euro-Maidanului poarta pecetea nationalismului de tip comunist, o optiune care s-a dovedit, istoric, periculoasa pentru viitorul unei natiuni si al statului sau. Nu intamplator, in tentativa de a demite guvernul pro-Est, opozitia pro-Vest s-a bazat pe voturile comunistilor, al caror nationalism actioneaza, pe efecte, ca un ingredient de izolare.

Pe de alta parte, ascultarea vocii poporului, asa cum indeamna Occidentul, nu inseamna a da curs protestelor din Piaţa Independenţei (Maidan Nezalejnosti) din Kiev, care, ca scenariu, seamana ca niste picaturi de apa cu cele din Pietele Tahrir Cairo, Taksim Istanbul sau din alte zone in care se incearca a se insinua un control ilegitim si nedemocratic. Practic, celor mai multi dintre cei care au urmarit asalturile strazii asupra institutiilor de putere si ocuparea cladirilor administrative ucrainene, in conditiile in care acelasi Occident a pus si pune surdina vocii statului de drept, nu le-a ramas o alta impresie decat cea de manevra tactica de inselare a opiniei publice. Comparativ cu populatia de 46 de milioane de locuitori, opozitia de strada este extrem de departe de invocata „mare majoritate a ucrainelilor”, reprezentand o expresie superficiala, care nu are de-a face cu Ucraina profunda.

Sunt insa si alte fapte care arunca o umbra de neincredere asupra a ceea ce se proclama a fi libertatea de alegere a integrarii, intre Est si Vest. Pe de o parte, Rusia, desi nu isi atribuie in mod direct ideea, ar dori sa devina parte a negocierilor de asociere a Ucrainei la UE. Dupa modelul intereselor americane in Vest, Rusia are pretentia unor interese prioritare in Est. De cealalta parte, Vestul respinge Ucrainei dreptul la negocierea Acordului de Asociere, avertizand, in caz de nesemnare, cu „alternativa” haosului si violentei. Interventiile organizatiei sale politico-militare intr-o negociere care ar trebui sa fie pur politica ar putea fi calificate, in cel mai bun caz, o gafa impardonabila, daca nu o aroganta a unui mecanism de coercitie.

Remarcabila ramane, in opinia mea, pozitia flexibila a Ucrainei, care, prinsa la mijloc, cheama opozitia alaturi de putere, pentru a negocia cu UE. In acelasi timp, si pentru criza kieveana, si pentru soarta acordului de asociere, si pentru degringolada Estului, geoideologia, prin prezenta sau absenta sa, va juca un rol hotarator.