Europa geopolitica: Despre revolutie, coabitare si unitate

“Revolutia geopolitica”, ca posibila scindare a Ucrainei, in pro-Vest si pro-Est, pe care a prefigurat-o fostul presedinte georgian Mihail Saakasvili, in interviul pe care l-a acordat unor ziaristi americani, nu va avea loc. Poate parea o afirmatie prea transanta pentru o predictie, dar restauratiile unor trecuturi de trista amintire nu s-au bucurat niciodata de succes, in primul rand din partea memoriei. Incepand inca de la Malta, lectia razboiului rece a fost pretutindeni invatata, cu precadere la Washington, Moscova si Bruxelles, pentru care aceasta pagina de istorie este definitiv intoarsa. Unele tentatii vor mai exista, cum sunt cele de boicotare a jocurilor olimpice sau de amestec in criza ucraineana, nu si conditii ideologice si materiale majore, dar pretul lor, de a ramane neeligibil sau neselectionabil, ca un jucator cu probleme, tintuit pe banca de rezerve, vor face sa fie tot mai palide si mai izolate. Si cred ca ar mai fi ceva, credibilitatea profetiilor a inceput sa treaca din zona indivizilor, care le-au oferit ca manuale politice de influentare si manipulare, asa cum am observat si pe timpul crizei globale, in cea a popoarelor, care le utilizeaza pentru luminarea drumului spre refacerea autenticitatii libertatii si democratiei.

Summitul UE-Rusia, de ieri, nu a lasat nicio urma de posibilitate pentru o falie geopolitica, ci dimpotriva. Presedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy a desenat un orizont scurt si precis, pana la summitul de la Soci, ca relatiile dintre UE si Rusia sa atinga un progres, o expresie de vointa care contrasteaza cu tiparele de generalitate ale limbajului diplomatic. In acelasi context, seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a respins cu fermitate alegatiile ca intre cele doua parti ar exista o confruntare, si nu a fost o simpla formula de bunavointa. Intre altele, acestei pozitii i-a adaugat consistenta si reuniunea NATO-Rusia, care a avut loc tot ieri, unde secretarul general al Aliantei, Anders Fogh Rasmussen, si ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, au confirmat relatia de parteneriat strategic, fata de care si-au declarat “fidelitatea” (termenul folosit mi se pare a avea o relevanta aparte). Tangenta la eveniment a fost si o nuanta a unui ministru aliat al apararii, nemaiauzita, cred, care poate ar merita o examinare aparte, potrivit careia Rusia a devenit un garant al stabilitatii in regiunea euroatlantica.

Dar cele mai neobisnuite idei, in raport cu anumite stereotipuri, s-au auzit, la Bruxelles, din partea presedintelui rus, Vladimir Vladimirovici Putin, care a sustinut ca integrarile europeana si euroasiatica nu sunt in contradictie, ci se pot completa reciproc, a propus crearea unei zone de comert liber cu UE si a cerut sa se lucreze impreuna pentru construirea unei Europe unite.

Desigur, va mai trece mult timp pana vom putea vorbi de o Europa geopolitica unita, nici nu stiu daca acest lucru este democratic si necesar sau daca se va ajunge la el vreodata. Deocamdata, cred ca este vorba de o tranzitie de la revolutiile geopolitice, din 1989, care au schimbat harta politica a continentului, la o coabitare geopolitica, intre regimuri politice democratice diferite, dar diferentele sau particularitatile sunt subsidiare in raport cu democratia, care, esentialmente, este principalul factor care conteaza. Din punct de vedere al democratiei, probabil ca nici nu prea este corect ca diferentele politice dintre tarile europene sa fie puse pe seama regimurilor, mai degraba ar tine de sistemele politice.

Aceasta coabitare geopolitica europeana, care si-a extras principiul de coabitare din planul intrastatal si l-a extins la cel intraeuropean, se vede foarte bine in evenimentele din Ucraina. In opinia mea, criza ucraineana este o criza de intelegere a democratiei si necesitatii coabitarii interne, ca partaj al puterii executive intre presedinte si guvern, care sunt de culori politice diferite, iar ceea ce este cel mai ciudat este ca semnele unei asemenea intolerante vin si dinspre administratiile europeana si americana, care nu o accepta si ca o coabitare geopolitica. Respingerea de catre Occident a coabitarii politice si geopolitice privind Ucraina ascunde, de fapt, o tentatie de expansiune si de control total a acestui spatiu statal est-european, ceea nu este catusi de putin democratica.

Remarcabil este ca dupa lectiile neinterventiei si neamestecului, privind Siria si respectiv Ucraina, pe care Estul, prin Rusia, le-a dat Vestului, la summitul de ieri a venit si o a treia lectie, a coabitarii geopolitice. Pe fondul interoperabilitatii dintre cele doua tipuri de integrare, europeana si euroasiatica, presedintele Putin a declarat ca Ucraina poate să împărtăşească în continuare valorile europene şi în acelaşi timp să coopereze cu Uniunea Euroasiatică, iar împrumuturile sau reducerea preţului la gaze, acordate ucrainenilor de catre Moscova, nu depind de o anumita culoare politica a puterii de la Kiev. „Acest lucru este legat de dorinţa de a sprijini poporul ucrainean”, a punctat seful de la Kremlin. Consecinta directa a acestei viziuni ar fi ca Rusia nu-si doreste o influenta absoluta in Ucraina, care inevitabil ar provoca o falie geopolitica, ci o zona de complementaritate intre interesele Vestului si ale Estului, prin acceptarea oricaror alternante de putere, proeuropene sau proruse, inclusiv de coabitare politica, care implicit ar deveni si una geopolitica, daca acestea vor fi decise de electoratul ucrainean.

Demisia premierului ucrainean, Mykola Azarov, a reprezentat, intr-adevar, un pas suplimentar spre rezolvarea pasnica a crizei politice, dar in niciun caz acest pas nu ar trebui urmat si de presedintele ales Victor Ianukovici, asa cum sugereaza unii lideri din opozitie, ar fi o concesie de neiertat facuta extremismului, care ar trebui sa invete sa respecte rezultatele alegerilor. Asa cum se intampla in toate democratiile occidentale, nici sondajele si nici protestele de strada nu pot constrange un sef de stat sa-si abandoneze mandatul popular, inaintea unei remandatari electorale, fara riscul scufundarii tarii in haos.

Ce ar urma sa se intample? In opinia mea, in conditiile in care liderii partidelor de opozitie au respins ofertele de premier si de vicepremier, pe buna dreptate, as zice, avandu-le in vedere pozitiile subrede in opinia publica sau lipsa unor confirmari de rezultate sau de incredere, electorale, parlamentare sau guvernamentale, cautarile ar trebui sa revina in zona personalitatilor de notorietate din opozitie. Exista un nume care a fost activ vehiculat si conexat, si de catre Bruxelles, si de catre opozitie, cu semnarea acordului de asociere la UE. Acest nume este al ex-premierului Iulia Timosenko, aflata in detentie politica, ale carei proces si sentinta politice au fost denuntate si de CEDO si de Consiliul Europei. Eliberarea si revenirea lui Timosenko in fruntea opozitiei si, cel mai probabil, si a guvernului, ar stinge criza si ar readuce stabilitatea politica, pana la urmatoarele alegeri parlamentare si prezidentiale. In acest caz, nu cred ca ar fi vorba de o noua revolutie portocalie, in fond guvernele de stanga care au promovat politici de dreapta au fost tot atat de colorate.

Mai aproape de realitate ar fi recunoasterea unui drept democratic, de coabitare politica interna, care extern, intr-o zona de complementaritate, ar putea capata dimensiunea de coabitare geopolitica. Cuvantul „revolutie” a devenit, dupa experimentarile si din alte spatii geografice, unul urat si nedorit, sinonim cu cel de instabilitate.

In sfarsit, o intrebare care nu s-a pus, dar care ar putea fi legata de ceea ce s-ar putea numi o reasezare a echilibrului, ar fi urmatoarea: Daca UE are un Parteneriat Estic, ar putea fi acceptata, in compensatie, si ideea unui Parteneriat Vestic al Rusiei (sau UEA)?

http://nastase.wordpress.com/2014/01/29/ucraina-a-doua-revolutie-portocalie/

Dreptul constitutional, unicul mediator al conflictului din Ucraina (Actualizat)

Nu este nicio indoiala ca in planurile de expansiune ale Vestului catre Est Ucraina este miza geopolitica a momentului. Refuzarea de catre Ateniuk si Kliciko a posturilor de premier si vicepremier, oferite de Ianukovici, si conditionarea opririi miscarii Automaidan de semnarea acordului de asociere la UE descriu si sustin in mod explicit aceasta tinta.

Absenta unui program politic si respingerea guvernarii sunt insa si un turnesol pentru lipsa unei sustinerii interne. Indiferent de etnie si credinta, care disting estul si vestul Ucrainei, este greu de crezut ca ideea de capitulare in fata ultimatumului politic si economic al Vestului va intruni vreodata o sustinere majoritara.

Cel mai prost scenariu ar fi o rupere a Ucrainei, dupa linia propusa inca de Huntington (care era doar un segment dintr-una mai lunga), dar riscurile de instabilitate si presiunile de pe frontiera de Est a NATO si UE ar face nesigure consecintele politice si geopolitice. Rusia si-a declinat orice intentie de interventie in Ucraina, dar in acelasi timp a avertizat si SUA asupra oricarui amestec.

In cazul unei imixtiuni externe, cel mai compromitator rezultat ar fi pentru ideea de „stat de drept”, foarte draga Occidentului, pentru scopuri propagandistice. La propriu, statul de drept inseamna cel putin doua lucruri, respectarea dreptului international si a dreptului constitutional. Dupa ce a iesit foarte sifonat din tentativa de incalcare a dreptului international, prin planurile de atacare a Siriei fara acordul ONU, sponsorizarea incalcarii dreptului constitutional in conflictul din Ucraina ar fi bomboana pe coliva prestigiului international al Occidentului.

Probabil ca SUA au ajuns, in urma turneului european al emisarului Victoria Nuland, o foarte buna diplomata si cunoscatoare pe fond a doctrinei juridice a statului de drept, la reprezentarea corecta a dreptului constitutional, ca singur arbitru al situatiei conflictuale din Ucraina. Mai de neinteles este UE, a carei administratie actuala isi traieste ultimele luni inaintea alegerilor europarlamentare din Mai, mai precis presedintele Consiliului European, Herman Rompuy, care scoate libertatile din ecuatia dreptului constitutional, facandu-le conflictuale si de neacceptat in orice stat de drept.

Actualizare (27.01.2014). Citesc in Adevarul un articol din care imi dau seama ca in unele minti dreptul constitutional, international sau actul final de garantare a frontierelor (1975) nu joaca niciun rol in reglementarea conflictului din Ucraina. Posibilitatea de razboi civil si de secesiune a vecinului de la rasarit a aprins imaginatia unei interventii militare „în nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei şi, de ce nu, în Transnistria, atunci când statul ucrainean nu ar fi capabil să menţină ordinea publică în teritoriile locuite de români.”

In primul rand, readucerea in discutie a revendicarilor teritoriale echivaleaza cu redeschiderea cutiei Pandorei, care a provocat deja doua parjoluri mondiale, in secolul trecut. Apoi, o incursiune militara nu se poate face fara acordul sau sustinerea NATO. Daca ideea beneficiaza de o stimulare „confidentiala”, ultimul cuvant l-am auzit evocat in legatura cu o anumita misiune, cu atat mai rau. Hitler, despre care scriitoarea Simoni Renee Guerreiro Dias susţine că a murit la 95 de ani, in 1985, in America de Sud, a provocat marele dezastru prin stimularea exponentiala a nationalismului sovinist.

Daca vreun politicianist crede ca prin rezgandarirea acestei corzi s-ar putea repozitiona pe un varf de imagine, ar trebui sa stie ca in prealabil s-ar impune sa-si abandoneze supranationalismul inflexibil si spoliator, deci eventuala sa tentativa ar mirosi de la o posta a inselaciune. Orice geopolitica a unilateralismului este sortita esecului. Mai devreme sau mai tarziu.

http://nastase.wordpress.com/2014/01/25/despre-vizita-doamnei-nuland/#

http://adevarul.ro/locale/suceava/ucraina-herta-1_52e3aafec7b855ff56c8f85d/index.html#

Statul de drept si contraatacul lasitatii (Actualizat)

Schimbarile, prin demiteri sau demisii, de la MAI, IGSU si ROMATSA vor ramane de domeniul jumatatilor de masura daca nu vor viza si STS, unul din principalii vinovati ai intarzierii de localizare a accidentului aviatic din Apuseni. STS-ul se afla insa in subordinea exclusiva a presedintelui Basescu, care nu da niciun semn ca ar fi dispus ca tragerea la raspundere sa atinga conducerea STS, careia ii este indatorat pentru servicii politice si electorale, asa cum a rezultat din unele investigatii si analize media.

In momentul catastrofei, Traian Basescu se afla in vizita oficiala in Israel. Absenta din tara ar fi dus, dupa unele reactii critice, la relaxarea STS fata de alerta, probabil din obisnuinta de a lua in serios doar ordinele personale ale sefului sau de faptul ca, asa cum spune un proverb, cand stapanul nu-i acasa, soarecii joaca pe masa. Singura sansa ca vinovatii de la STS sa plateasca si sa afle ca statul de drept chiar nu-i o gluma, nici daca te afli sub protectia celei mai mari palarii politice, ar fi sa reuseasca demersul premierului Victor Ponta de demitere a acestora, prin convocarea unei sedinte extraordinare a CSAT. Vointa presedintelui de a NU convoca o astfel de sedinta ar putea fi contrabalansata de catre premier, daca, in calitatea sa de vicepresedinte al CSAT va obtine semnaturile a o treime din membrii Consiliului in favoarea convocarii. Se anunta o lupta dura, care, daca va zdruncina pozitia lui Basescu in fata CSAT, ar putea avea si alte consecinte.

Cum se intampla in astfel de cazuri, aroganta si lasitatea nu stau degeaba, contraataca. Unele din ideile fugii de raspundere pun in sarcina sistemelor de goniometrare si de radiolocatie ale Armatei detectarea locului de prabusire al aeronavei. Raspandirea tezei unei vinovatii globale este una din diversiunile comune strategiilor de disipare a raspunderii, care incalca in mod flagrant realitatile privind diviziunea muncii si titularul de responsabilitate. Exista institutii, oameni si aparatura cu finantari si destinatii speciale pentru astfel de misiuni civile, care sunt insasi ratiunea de a exista a unor state de organizare si dotare. Ca pot fi si responsabilitati sau utilizari secundare este cu totul altceva.

Pe de alta parte, se forteaza in mod grosier identificarea goniometrelor si radarelor civile cu cele militare, a celor mobile cu cele fixe, sa ne gandim numai, pentru a ne face o idée privind precizia de determinare, la ce inseamna sa localizezi un automobil in traficul rutier sau aerian intern, si ce inseamna localizarea unui bombardier strategic, unei nave de lupta sau rachete in spatiile de securitate nationala, regionala sau internationala. Si, de asemenea, pentru expertii neinregimentati politic este foarte clar faptul ca punctul de pierdere a unei tinte de catre un radar militar nu se identifica cu cel de  prabusire, diferentele pot fi de kilometri sau zeci de kilometri, in functie de viteza.

Sa ne intelegem, caderea unui avion nu este o cadere pe ringul de dans, acest lucru este inteles la fel in toata lumea, doar exploatarea emotionala este diferita, dar analiza cauzelor, responsabilitatilor si corectiilor trebuie sa fie exhaustiva, fara exceptii politice.

Actualizare (25.01.2014). Ultima gaselnita de evaziune a titularilor de responsabilitate este de directionare a atentiei spre pista unei asa-zise omisiuni din raportul Guvernului (care de fapt a fost o sinteza) a unei informatii despre accidentul aviatic: „Ministerul Apararii a determinat distanta dintre ultima pozitie cunoscuta a avionului si locul prabusirii – 2 km, dar datele nu au fost folosite.” (HotNews.ro).

In realitate, este vorba de o aproximare de distanta, repet de aproximare, de care am amintit, dintre punctul de disparitie de pe ecranul radarului a reflexiei electromagnetice de la tinta si arealul probabil, nu punctul, de prabusire. O astfel de aproximare functioneaza pana si in cazul celor mai performante sisteme de localizare, precum cele vizand recuperarile de epave sau capsule cosmice (a se vedea istoricul NASA).

Noua lucratura (cu iz de servicii?), incearca sa ascunda o neglijenta crasa inapoia unei pretinse neputinte, care sa antreneze o repozitionare de raspundere, cel putin in opinia publica, prin retragerea discreta din prim-plan. Practic, asistam la fenomene de „degivrare” a unor institutii si de „givrare” a altora. Se uita insa ca daca lucrurile ar sta cum se insinueaza, nicaieri in lume nu ar mai functiona diviziunea dintre securitatea civila si securitatea militara, solutia este la fel de absurda ca si ipoteza.

Actualizare 2. Ideea fundamentala, care ar trebui sa opreasca intr-un fel plimbarea bulei de emotionalizare si culpabilizare, ar fi ca in primul rand ar trebui urmarita nu taierea de capete, ci explorarea intregii plaje de erori posibile, pentru ca acestea sa nu se mai repete. O eroare posibila ar fi putut fi data si de decalibrarea sistemelor de localizare, care ar fi putut tine de neprofesionalism sau de nerespectarea regulamentului de calibrare.

Inca o batalie pierduta. Ne-a programat oare sistemul pe esec?

Nu doresc sa sporesc emotia provocata de accidentul aviatic din Apuseni. In acest caz, emotia nu incarca energetic judecatile, ci le viruseaza. Si nici sa amplific acuzele. Cred ca mult mai importanta ar fi o reflectie publica asupra sistemului. Ori, de ce nu, o autoreflectie de sistem.

In mod cert, batalia pentru controlul evenimentului s-a pierdut pe coordonare. Aparent, ar fi vorba de o boala veche, daca ne amintim de tragediile de la revolutie. Insa cei care au trait marele cutremur au alte amintiri despre interventia de atunci. Daca acceptam ideea lipsei de coordonare, este evidenta conexiunea cu sistemul, cu politica de sistem si, in final, cu politica, in general, singura responsabila de unificarea, coordonarea si directionarea de resurse si actiuni, pe obiective si proiecte.

Ceea ce mi se pare cu adevarat ingrijorator este ca ideea de coordonare unitara, in situatii de urgenta, pare a fi cu totul absenta, la nivel national. Exista niste mentalitati institutionale sectare, in care fiecare isi vede doar de bucatica lui de obiect, indiferent ce s-ar intampla, poate sa pice si cerul, numai guru-ul ii poate scoate din transa imobilismului. Nimeni nu pare sa fi auzit de autosesizare sau proactiune, ceea ce este perfect confortabil si autoprotectiv pentru birocratie.

Cine ar trebui sa fie creierul coordonator, in situatii de urgenta, daca nu capul sistemului? Cine ar trebui sa fie acelasi lucru la nivel de subsitem, daca nu cel aflat in fruntea subsistemului? Cred ca raspunsurile si individualizarile, pe caz, sunt la vedere.

O a doua problema ar tine de ceea ce s-ar putea numi filosofia sau conceptul unui sistem de interventie, din care nu ar trebui sa lipseasca indicatori tinta, de verificare-control si de evaluare-apreciere a reactiilor. Principala tinta in astfel de cazuri este lupta cu timpul, cu minutele si secundele, de care pot depinde vieti. Printr-o “bresa de timp” pot patrunde, pe masura ce se largeste, alte evenimente distrugatoare, care il pot depasi, ca proportii, pe cel initial. Este inacceptabil ca, pe eveniment, inertia sistemului sa dureze circa treizeci de minute, cum rezulta din cronograma, iar intarzierea de localizare sa se masoare in ore.

Inchiderea “bresei de timp”, contra-cronometru, trebuie sa fie principiul normativ si educational primordial, ceea ce inseamna contractarea maxim posibila a timpilor de paralelism si/sau de ping pong. De fapt, cred ca timpii de inertie, de activare si de inchidere a “bresei de timp” ar trebui sa fie variabilele care sa fie puse in aceeasi ecuatie.

Invocarea ca activarea sistemelor de localizare speciale se face numai in cauze penale, nu si la dezastre, este de nesustinut, daca e vorba de o lacuna legislativa ar trebui grabnic remediata. Inexactitatile de localizare pot avea cauze tehnice, ca si cele de avertizare sau echipare, care sunt o alta batalie pierduta, ce tine de resort, dar cele de reactie tin de interesul politic si managementul crizei.

O comparatie, nu din tendentiozitate, ci din pragmatism, ar arata ca daca ar fi existat un interes politic similar celui manifestat fata de DNA, reactia la dezastru ar fi fost fulgeratoare. Poate ar trebui sa reflectam mai adanc la ceea ce vrea sa spuna proverbul oriental potrivit caruia apa de departe nu stinge focul. Noroc cu romanii din teritoriu, salvatori de serviciu fara simbrie ai acestei tari, care ne arata, la fiecare criza, ca patriotismul si solidaritatea au acoperire in fapte, indiferent de relief, timp, anotimp si vreme.

Un maxim electoral, cu dus si intors: Simultanele euro-nationale

Nu cred sa existe vreo dedublare mai mare ca in politica, probabil ca la acest lucru se gandea si cel care a spus ca graiul i-a fost dat omului pentru a-si ascunde gandurile. In raport cu interesele reale, protestele opozitiei la cuplarea referendumului pentru modificari constitutionale cu alegerile europarlamentare sunt o astfel de mostra. Calculele arata ca cele doua evenimente vor aduce impreuna mai multi cetateni la urne, care vor creste posibilitatea obtinerii unui numar sporit de mandate. De asemenea, riscurile de teste ale adevarului pe care le implica listele separate vor putea fi estompate, cel putin partial, de un supliment de votanti si de mandate.

Pentru USL, cu 70% din voturi si mandate, comasarea are o indreptatire strategica imediata, proiectul constitutional, pentru ca, nu-i asa, „o mare coaliţie este o coaliţie pentru marile misiuni”, pentru a cita din discursul de reinvestire a Angelei Merkel in fruntea unui nou guvern, in urma pactului post-alegeri dintre CDU, CSU si SPD. Cu alte cuvinte, indiferent daca se va recunoaste sau nu, toata lumea ar avea de castigat de pe urma comasarii. Pentru proiectul constitutional insa, cele trei tipuri de presiuni, de coalitie (to be or not to be), de prag de validare (50% sau 30%) si de rata de participare vor arbitra diferit cele doua sanse, oferite de europarlamentare si prezidentiale, cu consecinte de scor si de certitudine diferite.

Cea mai sensibila variabila electorala este prezenta la urne, in declin, care a ajuns cam la jumatate din cea din ’90. Cauzele tin de partide, electorat si de mediu, dar doua chestiuni mi se par mai la indemana pentru o modelare educationala. Prima, cultura politica, care la alegerile parlamentare din Germania din 2013 a facut ca participarea sa fie de 71,5%, fata de 70,8 % in 2009, ori asemenea rate, de doua treimi din electorat, spun totul prin ele insele. A doua, interesul popular, care cand este constientizat poate duce la un spor al ratei de participare chiar si in tari fara traditie democratica, cum este Egiptul, de la 32,9% in 2012 (regimul islamist Morsi) la 38,6% in 2014 (regimul militar Sissi), la refrendumul pentru proiectul constitutional, pentru care au votat 98,1% dintre participanti.

Cea mai mare rezerva de crestere a participarii la vot se afla insa in alegerile prezidentiale, a caror miza a devenit enorma pentru romani, ca urmare a imensei nepopularitati a actualului presedinte. Daca ar fi adusa din noiembrie in mai, ar rezulta un maxim electoral. Ideea cuplarii prezidentialelor cu europarlamentarele a mai fost discutata, la inceputul lui 2013, chiar Basescu si-a ofertat renuntarea la o parte din mandat daca s-ar rezolva problemele constitutionale, insa a ramas in coada de peste, datorita rezervelor PDL, care se simtea amenintat de o asemenea posibilitate. Situatia este insa alta in 2014, aducerea in mai a prezidentialelor ar fi in avantajul net al intregului spectru al dreptei. In absenta unui alt candidat propriu de calibru, un viitor presedinte de dreapta in persoana liberalului Crin Antonescu ar fi cel mai bun lucru care i s-ar putea intampla dreptei, cu conditia ca aceasta posibilitate sa se consume o data cu celelalte doua evenimente pentru care cetatenii vor fi chemati la urne, in 24-25 mai.

Exista cateva argumente care fac mai mult decat predictibila o asemenea evolutie. Primul ar fi decizia USL, de la inceputul lui ianuarie, de a ramane unita si a merge la prezidentiale cu Antonescu, chestiune batuta in cuie, cel putin pana la europarlamentare. Un al doilea ar fi ca, fara schimbari in structurile de putere de la Bruxelles si Strasbourg, tacerea dinspre CEDO este aproape garantata, politic. In consecinta, daca presedintele ar fi ales in mai, acesta ar fi unul de dreapta, cel sustinut de USL (si de Basescu in turul doi, conform declaratiei acestuia), si nimic nu va mai putea schimba acest lucru. Un astfel de deznodamant, si acesta este al treilea argument, de tip consecinta, ar oferi unica sansa ca gunoiul din ograda dreptei, al carei stapan este Basescu, sa fie ascuns sub pres.

Deocamdata, nu sunt semnale de cand si unde vor fi aruncate zarurile, dar este limpede ca doar in absenta unor simultane euro-nationale evolutiile pot lua o alta directie, chiar opusa. Numai intr-un joc inchis hotararile CEDO si discrepantele de rezultate post-europarlamentare nu pot juca rolul unui plebiscit in favoarea unui alt tip de presedinte.

Geopolitica unei condamnari politice

Motto: “Cand mantaua domneasca este din piei de oaie,

Atunci judecatorii fiti siguri ca despoaie” (Grigore Alexandrescu)

Despuierea unui om de bunuri, in zilele noastre, nu prea mai este la moda, tarile au devenit tinte infinit mai profitabile, mai ales cand este vorba de resurse energetice si minerale, care starnesc si atrag nesatioase pofte corporatiste. Concluzia celebrei fabule a lui Grigore Alexandrescu este, din nenorocire, nu numai de o actualitate acuta, dar si de o cumplita amaraciune.

Izolarea regionala din 1989 este pe punctul de a se repeta, aproape identic, in 2014. Atunci, revolutiile politice central si est-europene ne-au ocolit, cu pretul cunoscutei explozii sangeroase, de mai tarziu. Acum, noile revolutii economice din ECE ameninta sa ne lase, pentru a doua oara, in coada istoriei si, implicit, ceea ce este cel mai grav pentru Romania, in coada viitorului. Vom continua, oare, sa ne tanguim la nesfarsit si la fel de platonic cu privire la „Ce-i de facut?”, in loc sa ne asumam viitorul? Unde sunt barbatii politici ai acestei tari?

Multi au creditat, initial, flexibilitatea salvationista a personajului revolutionar (contrarevolutionar?) cu piciorul in ghips. Cand insa a inceput sa iasa la iveala adevarul despre controlul fabuloaselor sume din tranzactiile straine cu armament romanesc, destinate platii datoriei externe, care au disparut fara urma, lasand in locul lor un misterios si cel mai mare bancher roman, despre concediile facute in vecinatatea vestica, despre contactele cu agentii unor servicii occidentale de spionaj si multe alte detalii de aceeasi natura, s-a inteles limpede ca a fost vorba despre un pion, poate cel mai insemnat, atras intr-un scenariu geopolitic ostil. De la o distanta in timp suficient de mare pentru a cuprinde si intelege intregul tablou a ceea ce s-a intamplat si urmat, de fapt a unuia dintre obiectivele planului geopolitic ce incoltise pe seama abandonarii unui model de organizare social-politica depasit (si care ar fi trebuit, in opinia mea, sa ramana o problema strict interna a fiecarei tari foste comuniste), efectele dezradacinarii estice se vad in toata lipsa lor de splendoare. In vest suntem tratati ca un corp strain, cu o valoare cel mult utilitara, si aceea conjuncturala, tot asa cum un copac dislocat se confrunta cu spectrul uscaciunii.

La fel, un gratulat ca senior si lider moral post-decembrist, un urmas in linie politica directa al unui politician controversat, care a tinut ascunsa scrisoarea de armistitiu si despre care istoria a lasat dovezi ca a fost un jucator pe o carte straina si un contributor la dezastrul care a dus la crucificarea militara si, apoi, politica a Romaniei bellice si post-bellice, s-a lasat angrenat in acelasi scenariu geopolitic, optzecist si nouazecist, al carui deja vu se deruleaza pe Maidanul kievean. Ca o paranteza la ultimul eveniment, citeam, in urma cu cateva zile, o reactie a unui amiral la perspectiva de crestere a unei anumite puteri in spatiul asiatic, pentru a carei contracarare propunea sa se lucreze suplimentar pentru a fi „directionata” spre o anumita atitudine. Mi s-a parut interesanta aceasta „directionare”, pe care o vad si in alte spatii, si care imi aminteste de episodul biblic „Striga Baraba!”. Revenind, aceeasi miopie de evaluare politica a functionat, inexplicabil, si in cazul unui actor in sutana, care s-a manifestat ca pionul potrivit la locul potrivit si pentru actul potrivit, intr-o piesa cu mesaj dezmembrativ, ca un al doilea obiectiv geopolitic, care, culmea, a fost decorat cu un inalt ordin national! Astazi, putem spune cu certitudine ca unicul cuantor corect de diferentiere a celor implicati, intr-un fel sau altul, in ecuatia revolutiei este modul de raportare la obiectivul de eliberare a statului national si unitar roman de constrangerile unei dictaturi ruinatoare, care sa duca la intarirea, nu la nimicirea Ideii Nationale.

In acest context, pe care l-am evocat datorita determinarilor geopolitice, se plaseaza si o a doua condamnare politica, care a tinut capul de afis al presei interne si internationale, de la inceputul acestui an. Nu voi repeta toate indiciile care pentru o instanta eminamente juridica conduc catre concluzia indubitabila a unei sentinte politice, cu probe fabricate, nu culese si demonstrate. Fie si numai amintirea disjungerilor si conexarilor arbitrare, deschiderii a 25 de dosare, unele, in mod hilar, cu copertile goale, ca si cand ar fi fost in asteptarea producerii de probe, celor 200 de deplasari la sediul DNA, operatiunilor de provocare si inregistrari sub acoperire etc., toate pentru a obtine un anumit efect de directionare-manipulare, ar fi cel putin de natura sa ridice mari semne de intrebare, care sa duca la redeschiderea si rejudecarea dosarelor in cauza. Desigur, se spune ca, mai devreme sau mai tarziu, adevarul va iesi la suprafata precum uleiul deasupra apei, dar cand acesta poate fi legat de o anumita oportunitate, te intrebi la ce ar mai folosi, post-factum, uneori, post-mortem, in afara unei reparatiuni a memoriei, nu si a dramei in sine si, cu atat mai putin, a unei posibile mize de moment sau de etapa.

Nu stiu daca s-a mai spus sau nu, dar speta cu pricina are nu numai un caracter politic, dar si unul geopolitic, si inca unul foarte ingrosat. Cand un om isi striga nevinovatia in toate zarile, te-ai astepta ca CEDO sau Consiliul Europei sa se autosesizeze sau sa se pronunte pe plangerile inaintate, asa cum s-a intamplat in cazul Timosenko. Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar toate semnalele de la puterile Vestului, intre care includ in primul rand pe cele ale Bruxellesului si Washingtonului, au fost de influentare si culpabilizare, in acelasi sens de directionare, pentru obtinerea unei sentinte de condamnare. Toate Rapoartele pe Justitie ale Comisiei Europene si toate vizitele comisarilor si emisarilor pe aceasta tema au pus in mod constant o presiune simbolica pentru obtinerea unei condamnari cu semnificatie „emblematica” pentru lupta anticoruptie.

Pentru cine va avea vointa sa compare diferentele de tratament politico-juridic, european si american, ale celor doua spete est-europene, nu va putea sa treaca, fara riscul suspiciunii de partinire, peste deosebirile ideologice si politice ale celor doi fosti premieri. In al doilea rand, nu va putea sa nege posibilitatea, cel putin teoretica, ca apararea vestica a unuia dintre cei doi condamnati sa se datoreze situarii acestuia pe pozitiile geopoliticii Vestului. De aici si pana la a plati cu moneda diferita pe cel care te denunta si pe cel care iti canta in struna nu mai exista nicio piedica in calea atotputerniciei momentului. Ca va veni si vremelnicia, aceasta este deja o alta problema, dar care dupa jucarea mizei geopolitice, care tine de un orizont relativ ingust de oportunitate, nici nu va mai conta. Si cu aceasta am ajuns la ceea ce spuneam la inceput, despre sansa de a fi pe noul val sau despre riscul de a ramane sub val, cu intrebarile „Ce avem de facut?” si „Cine o poate face?”, care ne trimit brutal la o anumita condamnare politica si la cazuistica sa geopolitica.

Glontul steagului alb

Reactiile post-Nuland ale lui Traian Basescu pot fi caracterizate prin doua cuvinte: atatare si represiune. Pot avea insa aceste reactii efectele unei post-Valkirii, cand aceasta din urma este poporul? Categoric nu, semnele iminentei sfarsitului se inmultesc de la o zi la alta.

Incepand de la referendumul de demitere din vara anului 2012, dispozitivul din interiorul caruia actioneaza Basescu s-a contractat continuu. Cea mai spectaculoasa defectare a venit din partea PDL, care a reprezentat grosul fortelor prin care a controlat total si ani buni Romania. Cei care cred ca “defectare” este un cuvant excesiv, il pot citi cu ghilimele, dar efectele sunt aceleasi. Exista o legitate a salvarii, de la care nimeni nu se poate sustrage daca vrea sa supravietuiasca, reproductibila in preajma oricarei capitulari, sa ne amintim de defectarea de partid din 1989, care face de prisos orice alta explicatie.

PMP, ultima constructie politica de avarie a lui Basescu, nu poate fi luat in calcul, in primul rand pentru stadiul larvar si lipsa botezului electoral. Fara o forta politica influenta, teritoriul de bunker al lui Basescu s-a retras inapoia unor ramasite loialiste din structurile de forta ale statului, in primul rand in interiorul celor din justitie. Orice politolog stie ca lipsa de suport politic si popular este cea mai de neinvidiata situatie in care se poate afla un lider sau un regim.

Chiar daca, momentan, Basescu isi mai trage inca supraimunitatea din anticorpii unei justitii politice, corupte la varf, toata lumea a inteles ca sistemul este foarte aproape de colaps, ca nu se pune problema daca, ci cand se va intampla. In plus, noul trend geopolitic, de repopulare a democratiilor est-europene cu popoarele insele, nu lasa niciun fel de sorti de rezistenta unor regimuri de tip colonial, cu administratori locali de tipul guvernatorilor, care s-au pripasit in zona si se autoclameaza ca fiind de “drept”.

Extrem de graitoare pentru apropiatul colaps sunt rateurile institutionale pe care a inceput sa le dea sistemul Basescu. Faptul ca ICCJ, Inspectia Judiciara si CSM au ajuns sa puna in contul afectarii independentei justitiei niste declaratii, cum sunt cele ale lui Victor Ponta despre a doua condamnare politica a lui Adrian Nastase, si nu niste fapte, singurele care ar putea face obiect de judecata, echivaleaza cu niste lovituri in gol ale acestor institutii. Pana si DNA a recunoscut ca premierul nu are dosar penal.

Ori cand coltii unei masinarii politico-justitiariste nu mai pot insfaca adversarii politici, din lipsa de fapte, utilitatea de arma politica ii scade rapid, posibil catre zero. In astfel de cazuri, care se apropie de un final previzibil, rascumpararea segmentului de subsistem se face, de obicei, prin intoarcerea si inhatarea stapanului care l-a butonat. Faptele incriminabile, precum cele din dosarele Nana si Gazprom, pentru a cita dintre cele mai recente, nu-i dau nicio alta sansa lui Basescu, dupa incheierea mandatului, in decembrie.

Este imposibil ca Basescu sa nu se fi gandit sau sa nu se gandeasca la posibilitatea unor astfel de consecinte, mai ales ca timpul juridic ii curge in defavoare. Este, aici, o nuanta de sens fata de timpul politic, care-l pune la adapost pana la scadenta legala, dar care-l expune juridic pe masura inaintarii catre incheierea mandatului. O posibilitate de “reimunizare” printr-un alt mandat eligibil ar putea veni, teoretic, din partea alegerilor europarlamentare, dar, practic, se poate dovedi riscanta. Doar ridicarea steagului alb i-ar mai putea veni in ajutor.

Cand „martea neagra” devine „miercurea cenusie”: Despre decizia CCR de neconstitutionalitate a modificarilor aduse Codului penal

Decizia de azi a CCR, de invalidare a constitutionalitatii modificarilor la Codul penal este, pe forma, corecta suta la suta. Este inadmisibil ca niste modificari atat de importante, cum sunt cele referitoare la conflictul de interese, definirea functionarului public si prejudiciul cauzat prin comiterea de infractiuni sa se faca pe genunchi, cu o seara inaintea votului sau prin incalcarea unor cutume.

Votarea proiectului de lege pe o ordine de zi suplimentara a Camerei, care din start abate atentia spre o importanta si un rol de „apendice”, fara publicarea raportului Comisiei juridice, fara avizul CSM si fara dezbaterea in plen demonstreaza, inca o data, ca graba, de repede inainte si numarul, de majoritate, nu sunt si garantii de calitate, de lucru bine facut.

Nu mai vorbim ca o asemenea facatura genereaza suspiciuni si opozitii, care sunt perfect legitime si democratice. Fara a face risipa de cuvinte, se poate spune ca CCR a evitat, ca ultima instanta, ceea ce-i probeaza utilitatea publica de interes national deosebit, incarcarea pasivului statului de drept, punand punct speculatiilor care s-au facut pe aceasta tema.

Pe fond insa, problemele raman, si aici este cenusiul evocat in titlu, pentru ca intentia legiuitorului a fost tot atat de corecta. Implicit, o recunoastere este si motivatia de neconstitutionalitate, care nu a vizat esenta ideii, ci posibilitatea interpretarii acesteia, cand afirma  „s-ar putea desprinde concluzia ca (…)” etc., ceea ce face o trimitere precisa spre zona de revizuire, de eliminare a echivocului.

Cred ca si legiuitorul a observat, ceea ce opinia publica a facut-o de mult, ca acuzatia de coruptie risca sa fi utilizata ca arma politica, de unde a si aparut acest joc de „supraimunizare”, ca o reactie la „supravictimizare”. Mai cred ca demnitarii sunt mai mult decat partea de varf a functionarilor publici, de care se disting prin modalitatea de acces la statut, prin scrutin,  si prin importanta de status-rol, de leadership national.

Partea nespusa a povestii cu „martea neagra”, si nu am niciun motiv sa cred ca ar avea o alta culoare, este ca vanatoarea politica a demnitarilor are, dincolo de dramele personale ale fiecarui caz, efecte mult mai perverse, care tintesc prestigiul social si functionalitatea pozitiilor, institutiilor si puterilor in stat, care alcatuiesc personajul colectiv pe care il numim statul de drept.

Nu am vazut, nici in SUA, nici in Europa, cazuri de demnitari, aflati sub puterea unui mandat electoral, care sa fie dislocati din dispozitivul constitutional (stiu ce spun), probabil si pentru ca riscul de instabilitate este altfel constientizat si contracarat, exceptand, bineinteles, inalta tradare (ultimul risc este exclus sau minimizat prin selectia candidaturilor politice si trecerea lor prin focul public al campaniilor electorale, dar nu numai).

Presupun ca un demnitar poate fi la fel de bine aparat ca orice cetatean prin prezumptia de nevinovatie, care obliga acuzatorul sa probeze vinovatia, pana la care prevaleaza nevinovatia. Totusi, responsabilitatea si consecintele actelor unui cetatean-ales sunt fundamental diferite de cele ale unui cetatean-alegator.

Inclin sa cred ca ar trebui gandit un sistem de echilibru intre apararea unui mandat public si circumstanta agravanta pe care un astfel de mandat o are in savarsirea unei infractiuni in interiorul mandatului. In acesti termeni, este limpede ca in prezent exista o lacuna constitutionala de diferentiere, privindu-i pe demnitari. Daca tot urmeaza o revizuire a Constitutiei, poate ar fi oportuna si introducerea unei astfel de diferentieri politico-juridice.

Cat priveste modificarile penale preconizate, acestea nu trebuie abandonate, ci intoarse in parlament, pentru eliminarea deficientelor de constitutionalitate.

O ipoteza: Riscurile de partid ale unui candidat de alianta

Se spune ca unele analize sunt precum unele profetii, o data dezvaluite, nu se mai implinesc. Chiar daca ceea ce voi spune este doar o ipoteza, mi-as dori sa nu se confirme, vicecampionul de tinerete al liderilor europeni mai are inca multe lucruri interesante de spus si de facut in politica romaneasca. Desigur, daca si va invata pe masura, daca ceea ce se contureaza a deveni o corigenta il va stimula sa se puna cu burta pe manualul de politica, mai ales la capitolul privind comunicarea si consultarea de partid.

Aparent, decizia de ieri a premierului Victor Ponta, de a-l sustine pana la capat pe Crin Antonescu la alegerile prezidentiale, a adus linistea in USL. Sa nu ne amagim insa, linistea este doar una de leadership, nu si una de partid. Cel putin pentru cel mai mare partid, linistea impusa de liderul sau seamana mai mult cu o acalmie. Furtuna poate oricand sa izbucneasca, nu se stie cu ce intensitate, pe cine sau ce va matura din calea sa.

Pentru a intelege posibilele efecte inverse de partid ale unei hotarari la varf privind sustinerea unui candidat de alianta, ar trebui in primul rand avute in vedere raportul de forte din cadrul aliantei si psihologiile pe care acesta le genereaza, sub aspectul diferentierilor de rol. Orice membru de partid al unei formatiuni politice dominante intr-o alianta de guvernare, care, in plus, poate forma si singura o majoritate parlamentara, va nutri un acut sentiment de frustrare daca formatiunea sa nu va avea un candidat propriu la alegerile prezidentiale. Cand posibilitatea unui prezidentiabil propriu, perfect legitima ca marime si influenta, este respinsa de sus in jos, prin ordin, frustrarea devine si mai mare si are toate sansele sa se reverse asupra liderului partidului.

Faptul ca Victor Ponta a obtinut, anul trecut, un al doilea mandat de sef al PSD exprima, neindoielnic, incredere, dar aceasta ar putea fi considerata abuzata, daca masa mare a partidului va simti sau constientiza ca sansa de revansa la prezidentialele din 2014, dupa umilitoarele infrangeri din 2004 si 2009, a fost vanduta, in urma unui troc politic. Formal, Ponta este un lider puternic, dar, informal, nu este cel mai puternic din PSD, acest lucru s-a vazut la primirea unui invitat la Congres, fost sef de partid si de executiv, cand sala s-a ridicat in picioare, intr-o explozie de simpatie, in comparatie cu care liderul oficial parca devenise, subit, foarte mic sau nici nu mai exista!

In limitele regulilor jocului pentru prezidentiale, impuse de sedinta USL de luni, o posibilitate pentru marea masa a PSD de a avea un candidat propriu ar fi ca aceasta sa fi reconstruita de jos in sus, sub forma unui candidat independent, cu sau fara ghilimele. Tensiunea, deghizata sau nu, care, inevitabil, se va crea intre baza si varf, se va rezolva la urne. Daca evenimentele vor curge spre aceasta ipoteza, urnele de vot vor fi un test de rezistenta al legaturilor dintre lider si partid.

Cum ar fi mai bine? O schita de optiuni

O criza politica intr-un an electoral este cel putin un nonsens. Consuma inutil niste energii, care, in cel mai bun caz, ar putea fi folosite la buna organizare si desfasurare a scrutinurilor. In cel mai rau caz, acuzele de lovitura sau de pregatire a unei lovituri, care au mai fost fluierate pe aiurea, s-ar putea reiti si chiar recapata o anumita statura. Premonitiile, de la hotarul dintre ani, despre ruperea USL sau suspendarea lui Basescu au fost cele mai fara de noima.

Acum, stim, USL a decis sa mearga mai departe. A constientizat ca ruperea ar fi insemnat o tradare a electoratului, care ar fi avut consecinte. A da prioritate orgoliilor personale sau de partid, in defavoarea intereselor cetatenilor, este cel mai prost lucru care i se poate intampla unei formatiuni politice, intr-un context electoral. In colectia de sloganuri, in care troneaza cel de Dreptate pana la capat, USL mai poate adauga inca unul, poate chiar ultimul: Lupta pana la capat! Impulsul de ducere a trebii la bun sfarsit a fost dat. Ramane sa vedem si rezultatul.

Se subintelege, candidatura lui Crin Antonescu din partea USL la Presedintie este insasi strategia uniunii de inlaturare a regimului Basescu. Evident, un eventual candidat independent, mai mult sau mai putin cunoscut, din oricare din cele trei partide, nu are decat sa-si incerce sansele, daca-l tin curelele, va aduce un spor de culoare si de democratie. Raportabil la strategia comuna pentru prezidentiale, listele separate la europarlamentare vor fi obiective tactice de alianta si strategice la nivel de partid, dar cu sansa ca listele comune sa devina un al doilea obiectiv strategic al USL, ceea ce ar putea conduce la un scor mai mare.

Pe de alta parte, sentimentul ca, o data ales, un presedinte poate face orice, fara niciun fel de riscuri sau de urmari, este inconfortabil. Ca fapt, poate fi considerat si un precedent periculos, de incurajare a abuzurilor, care la altii, o stim prea bine, nu a mers. Dar daca in alte parti au existat sfarsituri anticipate de mandate, la noi ar fi un precedent. Nu l-am pus la socoteala pe cel al lui Nicolae Ceausescu, care, intr-un stat de drept, nu are cum sa fie reeditat, insa penibilul situatiei-limita a lui Traian Basescu l-a constatat si Victoria Nuland. Inca o data, optiunea intre raportarea la precedente sau crearea unui precedent si lipsa de reactie se dovedeste extrem de dificila, ca alegere a raului cel mai mic. O lume competitiva nu face pe nimeni de neinlocuit, absolutul unei functii, mai ales eligibile, ar fi ceva bizar. O astfel de bizarerie, azi, ne-ar aminti de practica de reproducere a cadrelor din structurile de politie politica ale regimului comunist, care, parafrazata si actualizata, ar suna la fel de linistitor: Dormi, Traiane, dormi in pace, tara president, pardon!, premier te face!

In ceea ce priveste declaratia lui Catalin Predoiu, potrivit careia Victor Ponta n-a inteles nimic din vizita emisarului american si ca PDL va lua masuri fata de USL pentru apararea justitiei si a statului de drept, avem o mostra incontestabila de ce inseamna ca un ratacitor prin justitie sa devina un ratacit in politica. Este limpede, acest prezidentiabil in ciorna nu-si da seama ca incercarea de a obtine puncte electorale pe seama statului de drept si justitiei inseamna un atac politic grosolan la niste idei si institutii care tin exclusiv de puterea judecatoreasca, care este si trebuie sa ramana intangibila puterii executive, nici macar ca evocare de partid sau de campanie. Statul de drept si justitia trebuie grabnic depolitizate si dezelectoralizate, in favoarea rejuridicizarii lor, ca drept de monopol al puterii judiciare.

Problema comasarii alegerilor europarlamentare cu referendumul pentru modificarea Constitutiei raspunde, in opinia mea, nevoii stringente de modernizare constitutionala, implicit institutionala, care ar trebui sa se bucure de aceasta prima oportunitate electorala, de a obtine doua efecte dintr-un eveniment (2 in 1). Din alegerile europarlamentare se vor naste noi institutii europene, al caror ciclu de viata va fi de cinci ani. Cum puterea executiva prezidentiala romaneasca are acelasi ciclu de viata cu institutiile de putere europene, necesitatea evitarii decalajelor dintre cele doua cicluri electorale nu cred sa mai aiba nevoie de explicatii. Cea mai simpla dizarmonie ar fi de genul, stiti, noi nu putem aplica decizia x a noilor institutii europene pentru ca avem o lege y sau o constitutie si un presedinte pe tipicul vechilor institutii de la Bruxelles si Strasbourg, va trebui sa mai asteptati etc. Ce vreau sa spun este ca 2 in 1 ar putea deveni 3 in 1, fara scurtare de mandat, ci cu prelungire de preluare mandat (dupa model american). O scadenta electorala unica ar avea multe beneficii, mai ales ca lungirea razboaielor de gherila electorala are ca victime colaterale interesele civic si national.