O simbolistica de control: Justitia sunt eu

08/01/2014

Nu cunosc si nici nu as avea caderea sa ma pronunt asupra unor probe sau a unei sentinte de condamnare. Chiar si in cazul-soc al celei de-a doua condamnari a lui Adrian Nastase, exista sansa, chiar obligatia scoaterii cauzei in afara jurisdictiei interne, presupusa a fi suprasaturata si viciata politic, si supunerii celei europene, la CEDO. Pot face insa niste judecati de context, privind intrarile si iesirile pe speta, a tot ceea ce poate, eventual, sugera o modelare politica a unei hotarari judiciare sau un limbaj al gesturilor politice, asemanator limbajului corpului.

Prezenta presedintelui Traian Basescu la sedinta de bilant si de alegeri a CSM, in chiar ziua judecarii de catre ICCJ a dosarului Zambaccian, poate fi o coincidenta de calendar, nimeni nu-i poate contesta participarea. Dar declaratia din plen, potrivit careia a dat si va continua sa dea telefoane procurorului general, Tiberiu Nitu, pe “probleme care vizeaza functionarea sistemului, pentru ca, pana la urma, eu v-am numit, prin decret” sugereaza, inconfundabil, o pulsiune paternalist-tutelara, ceva de genul eu v-am numit, eu va controlez!

Poate sustine cineva ca un asemenea tip de abordare este liber de orice suspiciune de subordonare? O procedura constitutionala, cred, nu inseamna ca politicul sa dea telefoane juridicului, care, subtextual, pot ascunde sau sugera si mesaje politice, cel putin ca interpretare. Exercitarea prerogativei de mediere, care se tot invoca in situatii din cele mai nepotrivite, nu este la latitudinea liberului arbitru. Presupun ca se face la solicitare sau autosesizare, pe cazuri de conflict interinstitutional, cu parti constituite, documentatie pre si post-mediere, stenograma si tot tacamul, dupa un tipic clasic, transparent si verificabil, care sa nu lase nicio urma de indoiala. Justitia secreta sau de cabinet s-a terminat de mult cu ea.

Intr-un mediu pluralist, cu adversitati si conflicte, nimic nu otraveste mai mult ca suspiciunile viata politica sau lumea justitiei! Cand instrumentezi partide politice si campanii electorale sau cand fluturi amenintarea securist-comunista cu “eu ti-am semnat decretul de numire!”, nu exista nicio garantie ca judecatorii si procurorii, numiti de Traian Basescu, in dosarele “Zambaccian” si “Trofeul calitatii” nu s-ar fi supus, din teama sau obedienta, unor posibile ordine politice de la Cotroceni.

Cel mai apasator fapt in cele doua dosare este absenta celeritatii, tergiversarea ani in sir a solutionarii, prin aducerea lor in proximitatea sau pe terenul anilor electorali, ca si cand ar fi fost niste carti tinute in rezerva, ca intr-un joc de poker. Este destul de greu sa contra-argumentezi ca punerea “Zambaccian”-ului pe rol in primele zile ale anului alegerilor prezidentiale nu a avut profilul sau aparenta unui plan de rezerva. Eliberarea neasteptata a lui Adrian Nastase, de anul trecut, si neprimirea unui raspuns de la CEDO privind prima condamnare puteau resuscita posibilitatea incurcarii unor calcule de desemnare a candidatilor, insa a doua condamnare a adus-o din nou la zero.

In simbolistica de “control joc”, cota de suspiciune creste si mai mult daca ne gandim si la semnarea de la miezul noptii, in ultima zi a termenului legal, a promulgarii legii referendumului! Dar exista si o contra-simbolistica, din care rezulta ca Basescu nu mai conteaza in jocul extern. Spre deosebire de reactiile internationale in cheie executiva (guverne), din cazul Iuliei Timosenko, care au fost in valuri, inconsistenta lor in cazul Adrian Nastase, care sunt fortate de interpretorii portocalii ca acord cu sentinta, au de fapt o semnificatie inversa, de percepere nespusa inca a putredului. Probabil ca suspansul va dura mult mai putin decat ne-am putea astepta, traim totusi intr-o noua interdependenta, care a luat deja act ca, din 6 ianuarie, a inceput sa curga o a doua condamnare, care ar putea fi nedreapta si al carei cost psihologic si fizic nimeni si nimic nu il vor putea restitui.

Remarcabila, de fapt normala pentru un guvern de drept, este decizia premierului Ponta de a nu intreveni in niciun fel in actul de justitie, desi propuneri din USL i-au sugerat adoptarea unei ordonante de amnistiere. Aceasta rectitudine lipseste de orice fundament reactia lui Traian Basescu, de a-i fi cerut “imperativ” lui Victor Ponta “sa inceteze de indata orice atac la adresa justitiei”, dupa ce premierul a declarat ca dosarul Nastase seamana cu cazul Iuliei Timosenko. Doar intr-o singura ipoteza apostrofarea ar fi avut o indreptatire: daca justitia s-ar fi confundat cu persoana presedintelui.