Al doilea emisar american la poarta lumilor: Despre politica absurdului corect

Inrudirea dintre politica si teatru ar trebui sa puna intotdeauna in garda. Limbajul, dupa cum aprecia un conational, reputat protagonist al teatrului absurdului, este saracacios, deoarece cuvintele pot desemna lucruri diferite pentru oameni diferiti. Ideea este atat de geniala, incat ar trebui vazut daca nu cumva este o contributie mioritica, cu mijloacele teatrului, la cea orwelliana privind politica limbajului dublu.

Nu este pentru prima data cand in tara lui Eugen Ionesco absurdul sfideaza, luand chipul corectitudinii politice. Un remediu de atentie ar putea fi exercitiul de atitudine, nu neaparat politic, care invariabil se transforma in discurs anti sau pro, ci mai degraba unul civic, pentru care autorul Cantaretei chele indica si o cale. Nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea.

Ca si primul emisar american, din 2012, cel din 2014 aduce acelasi mesaj, de preocupare a Casei Albe pentru consolidarea statului de drept in Romania. Ne reamintim, venirea in extremis a lui Philip Gordon la Bucuresti a avut toate caracteristicile unei misiuni de salvare a regimului Basescu. Precum un cowboy care-si arunca asupra vanatului lasoul din fuga calului, Gordon a pus la pamant referendumul de demitere cu ajutorul tezei statului de drept. De aceasta data insa, sarcina Victoriei Nuland pare sa fi fost mai degraba una de prevenire si de garantare a mostenirii Basescu, prin securizarea locului de stransura cu ajutorul aceleasi teze.

Cum a aparut si care este rolul acestei utilizari duble a ideologiei statului de drept? Pentru a intelege circumstantele, functiile si tintele acestei dedublari, ar trebui sa observam ca democratizarea Estului, prin asumptia intima si ireversibila a esentei democratiei, care presupune pluralism politic, alternanta de putere si deschidere economica omnidirectionala, a insemnat si sfarsitul unei vechi teze de manipulare a acestui spatiu geopolitic, cea a diferentierii democratice, pozitive sau negative, dupa cum dictau interesele din teren.

Asa cum se intampla in viata politica reala, unde sfarsitul sau retragerea unei ideologii nu este urmata niciodata de vid, ci de inceputul si promovarea alteia, falimentului diferentierii democratice i-a succedat ideologizarea si politizarea speculativa a doctrinei juridice a statului de drept. Daca in acceptiune juridica statul de drept reclama o functionare a statului strict pe baza legii si neatarnarea sa politica, in cea politico-ideologica lucrurile stau invers. Insinuarea externa a controlului asupra justitiei, prin recrutarea interna a varfurilor puterii executive si/sau juridice, duce in mod automat la controlul oricaror decizii ale institutiilor statului national, si chiar asupra procesului legislativ insasi, prin manipularea veto-urilor de promulgare sau de constitutionalitate.

Oricat de prudenti am fi in a ne alege cuvintele, faptele sunt fapte, nu pot fi schimbate sau ocolite. Chemarea intempestiva la ambasada americana a principalilor oficiali ai justitiei, premergatoare sosirii emisarului de la Washington, poate insemna orice, numai a independenta a justitiei nu. In acest caz, Ionesco are dreptate, limbajul este saracacios pentru a exprima umbra de neincredere si compromitere pe care gestul interimarului de la ambasada l-a aruncat asupra independentei justitiei. Aceasta nota este serios ingrosata de discutia, la solicitare si fara prezenta presei, pe care Nuland a avut-o imediat dupa sosirea la Bucuresti, cu seful DNA, Laura Codruta Kovesi, cum fara media a fost si cea imediata, cu seful statului, Traian Basescu, de parca ar fi fost vorba de o desantare in niste capete de pod. Impresia de intalnire cu rezidenti, pentru raport si informare, cum se intampla in misiunile-desant, ar fi fost imposibila sau usor de sters daca nu ar fi fost nimic de ascuns, daca transparenta, aceasta norma a democratiei, ar fi functionat in cele doua momente-cheie, pentru care nimeni nu s-a obosit sa dea macar un motiv ca nu au avut un rol preparator.

Agenda de urgenta si exclusivista a adjunctului ministrului de externe american, Victoria Nuland, nu poate fi rupta de contextul electoral intern si nici de cel mediatic extern. Absenta unei intalniri cu premierul Ponta, indiferent daca motivul neaflarii acestuia in tara a fost sau nu real, poate sugera ca dimensiunea economica nu a figurat in niciun fel pe agenda Nuland, altfel contactele pe aceasta linie nu ar fi lipsit, un premier poate pleca in vacanta, functia sa, niciodata. Aici ar fi ceea ce as numi un pas inapoi, pentru a putea face doi pasi inainte. In conditiile in care protestele publice privind Pungestiul si Rosia Montana au capatat o consistenta deloc neglijabila, care in plus beneficiaza si de o acompaniere de catre o serie de studii si de respingeri pe plan international, a continua sa se mizeze pe finalitatea corporativa a acestor proiecte ar fi o lipsa de pragmatism, ceea ce nu caracterizeaza politica americana.

Explicatii plauzibile ale unei reajustari de paradigma le putem gasi in mai multe evenimente conexe. Limbajul diplomatic al partilor a salvat esuarea intr-o perceptie economista, si emisarul american si purtatorul de cuvant al PSD au pus intre paranteze „fuga” lui Ponta, scotind la suprafata dimensiunea de securitate a vizitei, de aniversare a zece ani de la intrarea in NATO, ceea ce implica recunoasterea pozitionarii constitutionale diferite a presedintelui si premierului in problemele politico-militare ale aliantei, ceea ce a obligat prezenta primului, nu si pe a celui de-al doilea.

Trebuie spus insa ca presa foarte proasta, pe care a avut-o premierul intr-un oficios de prestigiu al intelectualilor dreptei, ar putea fi socotita si ca o contrabalansare a parantezei amintite, daca autorii respectivi nu ar fi suspectatati de prea mult subiectivism si prea putina intelegere a noilor subtilitati geopolitice ale momentului Nuland, care in mod explicit au fost inaintea celor geoeconomice. La un moment dat, dintr-un destul de neinteligent exces de zel, doi autori, rezidenti in State, identificau, unul, scoaterea lui Ponta din ecuatia geopolitica a intalnirii cu Nuland cu „un atentat iresponsabil” la viitorul euroatlantic al tarii, celalalt, o solutie de destabilizare guvernamentala, prin scoaterea lumii in strada de catre „elitele legitime”!

Mult mai informata si mai pe faza sau cel putin inspirata, a fost o analiza Stratfor, pe marginea vizitei Victoriei Nuland la Bucuresti, care afirma cu o destul de indreptatita transanta: „Desi vexati de criticile SUA, oficialii romani vor tine cont in deciziile lor de semnificatia Americii ca partener de securitate.” Dar si aici gasim o supralicitare cantitativista a relatiei bilaterale, cand o aseaza sub semnul asimetriei dintre „cea mai proeminenta putere geopolitica a lumii si un aliat mic, dar strategic.” Cea mai categorica recunoastere a rolului echilibrant al calitatii intr-o relatie cantitativista a venit, in chiar aceste zile, din partea presedintelui american, care a semnat alocarea, pentru 2014, a 80 milioane de dolari pentru proiectul scutului antiracheta de la baza Deveselu, care s-au adaugat celor 20,8 milioane de dolari care au fost alocate in anul fiscal 2013.

Evident, nimeni nu ar arunca aceste sume daca interesele de securitate ale SUA ar fi, in acest spatiu de pe harta lumii, mai mici decat cele ale celor care, traditional, se simt amenintati de o proximitate militara pe care nu au cum sa o inlature si nici cum sa-i faca fata, in afara unei aliante militare. Cand este vorba insa de o poarta intre lumi, si nu ma refer aici la aspecte ezoterice, care prin unele studii si descoperiri par a avea o anumita relevanta, ci la cele geopolitice, de deschidere spre cele doua axe globale ale omenirii, cea orientala si cea occidentala, perspectiva si interesul, in termeni de realpolitik, se schimba fundamental.

Am vorbit de posibilitatea unui pas inapoi, care oricum va fi depasit de acordul de liber schimb dintre SUA si UE (TTIP), „din Los Ageles pana in Lituania”, cum ii place lui Nuland sa spuna, manevra care va face posibili doi pasi inainte. Este in afara de orice indoiala ca Deveselu reprezinta primul mare pas inainte in securitatea bilaterala. La fel de limpede este ca reiterarea, la Bucuresti, a sprijinului american pentru independenta, suveranitatea si optiunile post-Vilnius ale Chisinaului va deschide o fereastra de oportunitate pentru al doilea mare pas inainte, prin impingerea granitei de securitate comuna si a aliantei pana pe frontiera de est a R. Moldova.

Ceea ce mi se pare a fi ciudat este cum cineva care declara ca iubeste dreptul nu poate spune acelasi lucru si despre dreptul international? Cum de cineva care ne ajuta sa ne consolidam statul de drept si securitatea nu observa ca aceste doua lucruri sunt impiedicate de sentintele tribunalului de sange din 25 decembrie 1989 si nesfarsitelor tribunale politice care i-au urmat? Cum se face ca, dupa un sfert de secol de la Revolutie, amanarea iertarii, prin opunerea la gratiere si amnistie, acte juridice care in alte tari si in alte revolutii au adus pacificarea unor popoare dupa un numar de ani mult mai mic, continua sa fie instrumentata politic pentru a pune presiune pe unitatea poporului roman, care are consecinte in toate planurile? Sa fie oare vorba de o nefericita sau tendentioasa functionare a dublului limbaj si in problemele statului de drept si independentei justitiei?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: