Decizia de azi a CCR, de invalidare a constitutionalitatii modificarilor la Codul penal este, pe forma, corecta suta la suta. Este inadmisibil ca niste modificari atat de importante, cum sunt cele referitoare la conflictul de interese, definirea functionarului public si prejudiciul cauzat prin comiterea de infractiuni sa se faca pe genunchi, cu o seara inaintea votului sau prin incalcarea unor cutume.
Votarea proiectului de lege pe o ordine de zi suplimentara a Camerei, care din start abate atentia spre o importanta si un rol de „apendice”, fara publicarea raportului Comisiei juridice, fara avizul CSM si fara dezbaterea in plen demonstreaza, inca o data, ca graba, de repede inainte si numarul, de majoritate, nu sunt si garantii de calitate, de lucru bine facut.
Nu mai vorbim ca o asemenea facatura genereaza suspiciuni si opozitii, care sunt perfect legitime si democratice. Fara a face risipa de cuvinte, se poate spune ca CCR a evitat, ca ultima instanta, ceea ce-i probeaza utilitatea publica de interes national deosebit, incarcarea pasivului statului de drept, punand punct speculatiilor care s-au facut pe aceasta tema.
Pe fond insa, problemele raman, si aici este cenusiul evocat in titlu, pentru ca intentia legiuitorului a fost tot atat de corecta. Implicit, o recunoastere este si motivatia de neconstitutionalitate, care nu a vizat esenta ideii, ci posibilitatea interpretarii acesteia, cand afirma „s-ar putea desprinde concluzia ca (…)” etc., ceea ce face o trimitere precisa spre zona de revizuire, de eliminare a echivocului.
Cred ca si legiuitorul a observat, ceea ce opinia publica a facut-o de mult, ca acuzatia de coruptie risca sa fi utilizata ca arma politica, de unde a si aparut acest joc de „supraimunizare”, ca o reactie la „supravictimizare”. Mai cred ca demnitarii sunt mai mult decat partea de varf a functionarilor publici, de care se disting prin modalitatea de acces la statut, prin scrutin, si prin importanta de status-rol, de leadership national.
Partea nespusa a povestii cu „martea neagra”, si nu am niciun motiv sa cred ca ar avea o alta culoare, este ca vanatoarea politica a demnitarilor are, dincolo de dramele personale ale fiecarui caz, efecte mult mai perverse, care tintesc prestigiul social si functionalitatea pozitiilor, institutiilor si puterilor in stat, care alcatuiesc personajul colectiv pe care il numim statul de drept.
Nu am vazut, nici in SUA, nici in Europa, cazuri de demnitari, aflati sub puterea unui mandat electoral, care sa fie dislocati din dispozitivul constitutional (stiu ce spun), probabil si pentru ca riscul de instabilitate este altfel constientizat si contracarat, exceptand, bineinteles, inalta tradare (ultimul risc este exclus sau minimizat prin selectia candidaturilor politice si trecerea lor prin focul public al campaniilor electorale, dar nu numai).
Presupun ca un demnitar poate fi la fel de bine aparat ca orice cetatean prin prezumptia de nevinovatie, care obliga acuzatorul sa probeze vinovatia, pana la care prevaleaza nevinovatia. Totusi, responsabilitatea si consecintele actelor unui cetatean-ales sunt fundamental diferite de cele ale unui cetatean-alegator.
Inclin sa cred ca ar trebui gandit un sistem de echilibru intre apararea unui mandat public si circumstanta agravanta pe care un astfel de mandat o are in savarsirea unei infractiuni in interiorul mandatului. In acesti termeni, este limpede ca in prezent exista o lacuna constitutionala de diferentiere, privindu-i pe demnitari. Daca tot urmeaza o revizuire a Constitutiei, poate ar fi oportuna si introducerea unei astfel de diferentieri politico-juridice.
Cat priveste modificarile penale preconizate, acestea nu trebuie abandonate, ci intoarse in parlament, pentru eliminarea deficientelor de constitutionalitate.
Fragmentarium Politic 