Glontul steagului alb

17/01/2014

Reactiile post-Nuland ale lui Traian Basescu pot fi caracterizate prin doua cuvinte: atatare si represiune. Pot avea insa aceste reactii efectele unei post-Valkirii, cand aceasta din urma este poporul? Categoric nu, semnele iminentei sfarsitului se inmultesc de la o zi la alta.

Incepand de la referendumul de demitere din vara anului 2012, dispozitivul din interiorul caruia actioneaza Basescu s-a contractat continuu. Cea mai spectaculoasa defectare a venit din partea PDL, care a reprezentat grosul fortelor prin care a controlat total si ani buni Romania. Cei care cred ca “defectare” este un cuvant excesiv, il pot citi cu ghilimele, dar efectele sunt aceleasi. Exista o legitate a salvarii, de la care nimeni nu se poate sustrage daca vrea sa supravietuiasca, reproductibila in preajma oricarei capitulari, sa ne amintim de defectarea de partid din 1989, care face de prisos orice alta explicatie.

PMP, ultima constructie politica de avarie a lui Basescu, nu poate fi luat in calcul, in primul rand pentru stadiul larvar si lipsa botezului electoral. Fara o forta politica influenta, teritoriul de bunker al lui Basescu s-a retras inapoia unor ramasite loialiste din structurile de forta ale statului, in primul rand in interiorul celor din justitie. Orice politolog stie ca lipsa de suport politic si popular este cea mai de neinvidiata situatie in care se poate afla un lider sau un regim.

Chiar daca, momentan, Basescu isi mai trage inca supraimunitatea din anticorpii unei justitii politice, corupte la varf, toata lumea a inteles ca sistemul este foarte aproape de colaps, ca nu se pune problema daca, ci cand se va intampla. In plus, noul trend geopolitic, de repopulare a democratiilor est-europene cu popoarele insele, nu lasa niciun fel de sorti de rezistenta unor regimuri de tip colonial, cu administratori locali de tipul guvernatorilor, care s-au pripasit in zona si se autoclameaza ca fiind de “drept”.

Extrem de graitoare pentru apropiatul colaps sunt rateurile institutionale pe care a inceput sa le dea sistemul Basescu. Faptul ca ICCJ, Inspectia Judiciara si CSM au ajuns sa puna in contul afectarii independentei justitiei niste declaratii, cum sunt cele ale lui Victor Ponta despre a doua condamnare politica a lui Adrian Nastase, si nu niste fapte, singurele care ar putea face obiect de judecata, echivaleaza cu niste lovituri in gol ale acestor institutii. Pana si DNA a recunoscut ca premierul nu are dosar penal.

Ori cand coltii unei masinarii politico-justitiariste nu mai pot insfaca adversarii politici, din lipsa de fapte, utilitatea de arma politica ii scade rapid, posibil catre zero. In astfel de cazuri, care se apropie de un final previzibil, rascumpararea segmentului de subsistem se face, de obicei, prin intoarcerea si inhatarea stapanului care l-a butonat. Faptele incriminabile, precum cele din dosarele Nana si Gazprom, pentru a cita dintre cele mai recente, nu-i dau nicio alta sansa lui Basescu, dupa incheierea mandatului, in decembrie.

Este imposibil ca Basescu sa nu se fi gandit sau sa nu se gandeasca la posibilitatea unor astfel de consecinte, mai ales ca timpul juridic ii curge in defavoare. Este, aici, o nuanta de sens fata de timpul politic, care-l pune la adapost pana la scadenta legala, dar care-l expune juridic pe masura inaintarii catre incheierea mandatului. O posibilitate de “reimunizare” printr-un alt mandat eligibil ar putea veni, teoretic, din partea alegerilor europarlamentare, dar, practic, se poate dovedi riscanta. Doar ridicarea steagului alb i-ar mai putea veni in ajutor.