Nu doresc sa sporesc emotia provocata de accidentul aviatic din Apuseni. In acest caz, emotia nu incarca energetic judecatile, ci le viruseaza. Si nici sa amplific acuzele. Cred ca mult mai importanta ar fi o reflectie publica asupra sistemului. Ori, de ce nu, o autoreflectie de sistem.
In mod cert, batalia pentru controlul evenimentului s-a pierdut pe coordonare. Aparent, ar fi vorba de o boala veche, daca ne amintim de tragediile de la revolutie. Insa cei care au trait marele cutremur au alte amintiri despre interventia de atunci. Daca acceptam ideea lipsei de coordonare, este evidenta conexiunea cu sistemul, cu politica de sistem si, in final, cu politica, in general, singura responsabila de unificarea, coordonarea si directionarea de resurse si actiuni, pe obiective si proiecte.
Ceea ce mi se pare cu adevarat ingrijorator este ca ideea de coordonare unitara, in situatii de urgenta, pare a fi cu totul absenta, la nivel national. Exista niste mentalitati institutionale sectare, in care fiecare isi vede doar de bucatica lui de obiect, indiferent ce s-ar intampla, poate sa pice si cerul, numai guru-ul ii poate scoate din transa imobilismului. Nimeni nu pare sa fi auzit de autosesizare sau proactiune, ceea ce este perfect confortabil si autoprotectiv pentru birocratie.
Cine ar trebui sa fie creierul coordonator, in situatii de urgenta, daca nu capul sistemului? Cine ar trebui sa fie acelasi lucru la nivel de subsitem, daca nu cel aflat in fruntea subsistemului? Cred ca raspunsurile si individualizarile, pe caz, sunt la vedere.
O a doua problema ar tine de ceea ce s-ar putea numi filosofia sau conceptul unui sistem de interventie, din care nu ar trebui sa lipseasca indicatori tinta, de verificare-control si de evaluare-apreciere a reactiilor. Principala tinta in astfel de cazuri este lupta cu timpul, cu minutele si secundele, de care pot depinde vieti. Printr-o “bresa de timp” pot patrunde, pe masura ce se largeste, alte evenimente distrugatoare, care il pot depasi, ca proportii, pe cel initial. Este inacceptabil ca, pe eveniment, inertia sistemului sa dureze circa treizeci de minute, cum rezulta din cronograma, iar intarzierea de localizare sa se masoare in ore.
Inchiderea “bresei de timp”, contra-cronometru, trebuie sa fie principiul normativ si educational primordial, ceea ce inseamna contractarea maxim posibila a timpilor de paralelism si/sau de ping pong. De fapt, cred ca timpii de inertie, de activare si de inchidere a “bresei de timp” ar trebui sa fie variabilele care sa fie puse in aceeasi ecuatie.
Invocarea ca activarea sistemelor de localizare speciale se face numai in cauze penale, nu si la dezastre, este de nesustinut, daca e vorba de o lacuna legislativa ar trebui grabnic remediata. Inexactitatile de localizare pot avea cauze tehnice, ca si cele de avertizare sau echipare, care sunt o alta batalie pierduta, ce tine de resort, dar cele de reactie tin de interesul politic si managementul crizei.
O comparatie, nu din tendentiozitate, ci din pragmatism, ar arata ca daca ar fi existat un interes politic similar celui manifestat fata de DNA, reactia la dezastru ar fi fost fulgeratoare. Poate ar trebui sa reflectam mai adanc la ceea ce vrea sa spuna proverbul oriental potrivit caruia apa de departe nu stinge focul. Noroc cu romanii din teritoriu, salvatori de serviciu fara simbrie ai acestei tari, care ne arata, la fiecare criza, ca patriotismul si solidaritatea au acoperire in fapte, indiferent de relief, timp, anotimp si vreme.
Fragmentarium Politic 