“Revolutia geopolitica”, ca posibila scindare a Ucrainei, in pro-Vest si pro-Est, pe care a prefigurat-o fostul presedinte georgian Mihail Saakasvili, in interviul pe care l-a acordat unor ziaristi americani, nu va avea loc. Poate parea o afirmatie prea transanta pentru o predictie, dar restauratiile unor trecuturi de trista amintire nu s-au bucurat niciodata de succes, in primul rand din partea memoriei. Incepand inca de la Malta, lectia razboiului rece a fost pretutindeni invatata, cu precadere la Washington, Moscova si Bruxelles, pentru care aceasta pagina de istorie este definitiv intoarsa. Unele tentatii vor mai exista, cum sunt cele de boicotare a jocurilor olimpice sau de amestec in criza ucraineana, nu si conditii ideologice si materiale majore, dar pretul lor, de a ramane neeligibil sau neselectionabil, ca un jucator cu probleme, tintuit pe banca de rezerve, vor face sa fie tot mai palide si mai izolate. Si cred ca ar mai fi ceva, credibilitatea profetiilor a inceput sa treaca din zona indivizilor, care le-au oferit ca manuale politice de influentare si manipulare, asa cum am observat si pe timpul crizei globale, in cea a popoarelor, care le utilizeaza pentru luminarea drumului spre refacerea autenticitatii libertatii si democratiei.
Summitul UE-Rusia, de ieri, nu a lasat nicio urma de posibilitate pentru o falie geopolitica, ci dimpotriva. Presedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy a desenat un orizont scurt si precis, pana la summitul de la Soci, ca relatiile dintre UE si Rusia sa atinga un progres, o expresie de vointa care contrasteaza cu tiparele de generalitate ale limbajului diplomatic. In acelasi context, seful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a respins cu fermitate alegatiile ca intre cele doua parti ar exista o confruntare, si nu a fost o simpla formula de bunavointa. Intre altele, acestei pozitii i-a adaugat consistenta si reuniunea NATO-Rusia, care a avut loc tot ieri, unde secretarul general al Aliantei, Anders Fogh Rasmussen, si ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, au confirmat relatia de parteneriat strategic, fata de care si-au declarat “fidelitatea” (termenul folosit mi se pare a avea o relevanta aparte). Tangenta la eveniment a fost si o nuanta a unui ministru aliat al apararii, nemaiauzita, cred, care poate ar merita o examinare aparte, potrivit careia Rusia a devenit un garant al stabilitatii in regiunea euroatlantica.
Dar cele mai neobisnuite idei, in raport cu anumite stereotipuri, s-au auzit, la Bruxelles, din partea presedintelui rus, Vladimir Vladimirovici Putin, care a sustinut ca integrarile europeana si euroasiatica nu sunt in contradictie, ci se pot completa reciproc, a propus crearea unei zone de comert liber cu UE si a cerut sa se lucreze impreuna pentru construirea unei Europe unite.
Desigur, va mai trece mult timp pana vom putea vorbi de o Europa geopolitica unita, nici nu stiu daca acest lucru este democratic si necesar sau daca se va ajunge la el vreodata. Deocamdata, cred ca este vorba de o tranzitie de la revolutiile geopolitice, din 1989, care au schimbat harta politica a continentului, la o coabitare geopolitica, intre regimuri politice democratice diferite, dar diferentele sau particularitatile sunt subsidiare in raport cu democratia, care, esentialmente, este principalul factor care conteaza. Din punct de vedere al democratiei, probabil ca nici nu prea este corect ca diferentele politice dintre tarile europene sa fie puse pe seama regimurilor, mai degraba ar tine de sistemele politice.
Aceasta coabitare geopolitica europeana, care si-a extras principiul de coabitare din planul intrastatal si l-a extins la cel intraeuropean, se vede foarte bine in evenimentele din Ucraina. In opinia mea, criza ucraineana este o criza de intelegere a democratiei si necesitatii coabitarii interne, ca partaj al puterii executive intre presedinte si guvern, care sunt de culori politice diferite, iar ceea ce este cel mai ciudat este ca semnele unei asemenea intolerante vin si dinspre administratiile europeana si americana, care nu o accepta si ca o coabitare geopolitica. Respingerea de catre Occident a coabitarii politice si geopolitice privind Ucraina ascunde, de fapt, o tentatie de expansiune si de control total a acestui spatiu statal est-european, ceea nu este catusi de putin democratica.
Remarcabil este ca dupa lectiile neinterventiei si neamestecului, privind Siria si respectiv Ucraina, pe care Estul, prin Rusia, le-a dat Vestului, la summitul de ieri a venit si o a treia lectie, a coabitarii geopolitice. Pe fondul interoperabilitatii dintre cele doua tipuri de integrare, europeana si euroasiatica, presedintele Putin a declarat ca Ucraina poate să împărtăşească în continuare valorile europene şi în acelaşi timp să coopereze cu Uniunea Euroasiatică, iar împrumuturile sau reducerea preţului la gaze, acordate ucrainenilor de catre Moscova, nu depind de o anumita culoare politica a puterii de la Kiev. „Acest lucru este legat de dorinţa de a sprijini poporul ucrainean”, a punctat seful de la Kremlin. Consecinta directa a acestei viziuni ar fi ca Rusia nu-si doreste o influenta absoluta in Ucraina, care inevitabil ar provoca o falie geopolitica, ci o zona de complementaritate intre interesele Vestului si ale Estului, prin acceptarea oricaror alternante de putere, proeuropene sau proruse, inclusiv de coabitare politica, care implicit ar deveni si una geopolitica, daca acestea vor fi decise de electoratul ucrainean.
Demisia premierului ucrainean, Mykola Azarov, a reprezentat, intr-adevar, un pas suplimentar spre rezolvarea pasnica a crizei politice, dar in niciun caz acest pas nu ar trebui urmat si de presedintele ales Victor Ianukovici, asa cum sugereaza unii lideri din opozitie, ar fi o concesie de neiertat facuta extremismului, care ar trebui sa invete sa respecte rezultatele alegerilor. Asa cum se intampla in toate democratiile occidentale, nici sondajele si nici protestele de strada nu pot constrange un sef de stat sa-si abandoneze mandatul popular, inaintea unei remandatari electorale, fara riscul scufundarii tarii in haos.
Ce ar urma sa se intample? In opinia mea, in conditiile in care liderii partidelor de opozitie au respins ofertele de premier si de vicepremier, pe buna dreptate, as zice, avandu-le in vedere pozitiile subrede in opinia publica sau lipsa unor confirmari de rezultate sau de incredere, electorale, parlamentare sau guvernamentale, cautarile ar trebui sa revina in zona personalitatilor de notorietate din opozitie. Exista un nume care a fost activ vehiculat si conexat, si de catre Bruxelles, si de catre opozitie, cu semnarea acordului de asociere la UE. Acest nume este al ex-premierului Iulia Timosenko, aflata in detentie politica, ale carei proces si sentinta politice au fost denuntate si de CEDO si de Consiliul Europei. Eliberarea si revenirea lui Timosenko in fruntea opozitiei si, cel mai probabil, si a guvernului, ar stinge criza si ar readuce stabilitatea politica, pana la urmatoarele alegeri parlamentare si prezidentiale. In acest caz, nu cred ca ar fi vorba de o noua revolutie portocalie, in fond guvernele de stanga care au promovat politici de dreapta au fost tot atat de colorate.
Mai aproape de realitate ar fi recunoasterea unui drept democratic, de coabitare politica interna, care extern, intr-o zona de complementaritate, ar putea capata dimensiunea de coabitare geopolitica. Cuvantul „revolutie” a devenit, dupa experimentarile si din alte spatii geografice, unul urat si nedorit, sinonim cu cel de instabilitate.
In sfarsit, o intrebare care nu s-a pus, dar care ar putea fi legata de ceea ce s-ar putea numi o reasezare a echilibrului, ar fi urmatoarea: Daca UE are un Parteneriat Estic, ar putea fi acceptata, in compensatie, si ideea unui Parteneriat Vestic al Rusiei (sau UEA)?
http://nastase.wordpress.com/2014/01/29/ucraina-a-doua-revolutie-portocalie/
Fragmentarium Politic 