Chutzpah: “Rebrenduirea” de la Cluj-Napoca

10/02/2014

Nu cred ca tradarea, ma refer la cea politica, de partid, hotia si minciuna se pot rebrendui. Cel putin nu in fata unui popor cu mintea vioaie si, Har Domnului!, romanii au aceasta reputatie.

Dar cred ca “rebrenduirea” este cel mai potrivit cuvant care poate defini scopul conferintei Fundatiei Miscarii Populare, de duminica, de la Cluj-Napoca. Cel mai probabil, acest tupeu (chutzpah) pleaca de la stereotipul ca memoria electoratului este scurta si ca orice i-ar provoca suferinte sau nedreptati poate fi, daca nu uitat, prezentat intr-o alta cheie, chiar glorificatoare, adica rebrenduit. Ca acest stereotip politic s-a dovedit fals si ca politicienii care au mizat pe asa ceva au pierdut alegeri s-a vazut si, cu siguranta, se va mai vedea, daca lectia bunei guvernari inca nu a fost invatata.

Traian Basescu a sunat adunarea fidelilor din vechea echipa, cu care a guvernat discretionar Romania, pana la mijlocul lui 2012, in fieful fostului secund, Emil Boc, pentru o noua punere la cale, care sa-i readuca guvernarea sau, mai bine zis, guvernoratul, cel mai devreme la sfarsitul lui 2014, cel mai tarziu in 2016. PDL a fost tradat fara nicio remuscare, nici nu stiu ce i-ar mai ramane de facut acestui partid, folosit si aruncat fara scrupule, poate doar o intoarcere la origini.

O consecinta, mai putin perceputa sau luata in calcul, este ca o data cu tradarea PDL-ului a fost tradat si electoratul acestui partid. De fapt, este o a doua tradare a electoratului, dupa fuga lui Basescu cu captivul PD de pe stanga pe dreapta esichierului, ceea ce este cel mai prost semnal posibil pentru increderea populara. Oameni reprezentativi din popor, cum este octogenarul, fost detinut politic, care l-a confruntat pe Basescu in timpul discursului de la Cluj, il califica pe cel devenit un presedinte ilegitim, in urma referendumului de demitere, in termeni si mai gravi, de vanzator de tara.

Redutabilul, trebuie sa recunoastem, politician si-a explicat, la Cluj, dupa ce si-a eroizat trecutul prezidential-guvernamental de indatorare si transformare in colonie a tarii, noul concept, de innalbire ca zapada, daca s-ar putea, a politicii sale si a oamenilor sai, in epoca post-Basescu, regrupati in noi constructii, botezate, la moda, populare, Fundatia Miscarea Populara (FMP) si Partidul Miscarea Populara (PMP). „Am avut ideea, si-a umflat muschii politici Basescu, creării unei fundaţii care să genereze un partid cu alt fel de politică, cea a statului, şi care să poată prelua guvernarea în 2016.” Ce inseamna „alt fel de politica” la un recidivist, dovedit, in jocuri politice de tip piramidal, asemanatoare escrocheriilor financiare de acelasi tip? Cat de „noi” sunt principiile pe care Traian Basescu incearca sa le re-legitimeze, folosind vechi trucuri politice?

Negationismul lui Basescu nu este ceva nou, a fost utilizat de catre comunisti in negarea unor fenomene de istorie politica mult mai ample, mai evidente si mai tragice, cum a fost Holocaustul, dar si a evidentei superioritati a altor moduri de organizare societala, precum pluralismul politic si economic. Noua este doar extractia capitalista a unei vechi masinatiuni comuniste, de orbire ideologica. Negarea de catre Basescu a scoaterii tarii din izolarea geopolitica si a opririi caderii economice si sociale, de catre noua guvernare, continuta in afirmatia ca „ Romania a facut pasi inapoi din vara anului 2012”, este, fara doar si poate, tendentioasa si rupta de realitate. Este un proces de intentie care incearca sa repaveze drumul spre putere pentru un acelasi grupuscul de interese, „rebrenduit” in FMP si PMP, dar si o mostra ca declamata „alt fel de politica” va fi, in fapt, aceeasi politica.

Demonii autoritarismului si monologului politic, de a infrange orice vointa electorala si parlamentara, in favoarea unei vointe unipersonale, razbat din intregul discurs de „rebrenduire” al presedintelui Basescu. Cele mai mari amplitudini ale unor astfel de pusee, ca de guvernator colonial, s-au inregistrat in atacurile vizand parlamentarismul, electoralismul si chiar intreaga societate. Acuzatiile lui Basescu ca institutia parlamentara nu functioneaza la „standarde europene”, ca electoratul roman este lipsit de exigenta cand voteaza „oameni cu dosare penale” sau ca societatea ar avea o problema pentru ca ar fi „extrem de toleranta la coruptie” sunt reflexe umorale ale unei pozitii unipersonale de comanda, care este incompatibila cu democratia.

In acelasi timp, acuzarea tuturor, de catre cel care-si savureaza ultimele clipe de atotputernicie, este un subterfugiu pentru deculpabilizarea sistemului „ticalosit”, pe care l-a creat, implementat si securizat prin numiri pe criteriul loialismului fata de persoana sa, care a avut prioritate fata de cel politic si, cu atat mai putin sau de loc, fata de interesul general, sistem pe care, neindoielnic, vrea sa-l perpetueze. Ca o paranteza, capitalismul loialismului personal mi se pare a fi un nod gordian, poate la fel ca cel al comunismului dinastic, care surclaseaza institutiile, statul de drept si, poate parea paradoxal ceea ce spun, chiar politica si partidele, daca vom intelege ca debarasarea de o anumita politica si de un anumit partid s-a facut pe baza unui criteriu personal, nicidecum politic, partidistic sau statal, cum s-a mitologizat in discursul lui Basescu, de la Cluj.

Cele mai mari stupiditati, de-a dreptul stupefiante, spuse in premiera, cred, de catre Basescu la conferinta FMP, s-au referit, prima, la „faptul ca revenirea la o justitie controlata este un lucru care se poate intampla” si, a doua, la legarea statului de drept de criteriile politice de la Copenhaga (aceasta aberatie este in mod sigur in premiera absoluta!). Justitita romana se afla intr-un plin proces de eliberare de sub controlul personal al lui Basescu, ceea ce va face ca justititia sa fie controlata numai de catre justitie, de aici teama viscerala si lacrimile de la intalnirea cu magistratii, pentru ceea ce va urma dupa ce nimeni nu va mai fi deasupra legii.

Cat priveste legarea statului de drept nu de domnia legii, ci de criterii politice, nu poti decat sa te intrebi, ca un prim gand care-ti vine in minte, pentru ca problema este complexa si ar trebui ascultata in primul rand opinia specialistilor, oare SUA, care nu sunt sub incidenta criteriilor de la Copenhaga, nu sunt un stat de drept? Sau Marea Britanie sau orice alt stat din UE care decide sa iasa din UE, nu va mai fi stat de drept? Oare conditionarea statului de drept de aderarea la o uniune de integrare economica are  acoperire in teoria statului de drept? Oare statele de dinaintea semnarii fondarii UE nu au fost state de drept?

Si, in sfarsit, o ultima intrebare, cand se invoca atacurile la statul de drept, atacurile vizand institutia parlamentara nu sunt tot un atac asupra statului de drept?


Revolutiile urate

03/02/2014

– Prima revolutie, din paradis, a fost un esec. De ce pe pamant este altfel?

– Luciferismul ceresc nu avea dolari si ambasade.

– Dar asemanarile terestre, unde pot fi citite?

– In toate manualele de corectitudine politica. (Dialog imaginar)

Unipolarismul a scris cea mai neagra pagina din istoria recenta, post-razboi rece. In ciuda denumirilor atragatoare, revolutiile “primavaratice”, din tarile arabe, si cele “colorate”, din tarile est-europene, au continuat sau continua sa multiplice, in forme si la scari diferite, instabilitatea si insecuritatea pe care le-au insamantat si vanturat prin lume razboaiele „preventive”. Distrugerile, pierderile de vieti omenesti si problemele umanitare sunt ingrijoratoare, dar perceptia mecanismelor si scopurilor determinante ramane de cele mai multe ori in urma realitatii.

Exista o gandire unica, un soi de misionarism rasist, care se autosatisface prin sacrificarea sau subordonarea diversitatii, in care se reflecta grosier egoismul si cinismul scopului care scuza mijloacele. Oricat de penibil a rasunat in criza siriana sau oricat a fost de criticata pentru lipsa implicita de respect fata de celelalte natiuni, este un fapt ca aceasta ideologie conflictuala a unicitatii globale are o inradacinare de leadership. Cea mai recenta mostra este intr-un mesaj despre starea unei uniuni, despre care se afirma ca este „mai bine plasata pentru secolul XXI decat orice alta tara de pe pamant.”

Toate analizele retrospective releva ca statura unipolarismului mondial s-a infruptat copios din sentimentele religioase si nationaliste ale popoarelor, inclusiv, in ultimul caz, din cele care au dus la evenimentele est-europene din 1989-1991, ale caror arhive continua sa fie pazite cu strasnicie. Foarte probabil, parabola despre mintea cea de pe urma a inceput sa fie reactualizata. Desi pe moment singulara, vocea presedintelui bulgar, de deschidere completa a arhivelor comuniste, ar putea avea, intr-un final, consecinte nebanuite.

Deocamdata, si in Romania, bula anticomunista, care a crescut vertiginos odata cu „dezvaluirile” oracolului din Damaroaia, care nu si-a ascuns resentimentele anti-Ceausescu, precum acel ins care, luand in maini capul ghilotinat al regelui Louis XVI, a strigat: „Jacques de Molet, esti razbunat!”, continua sa fie alimentata de politica oficiala. Dar discursul politic nu va mai putea ramane mult timp rupt de cel social, mai ales daca va intelege, ori va fi obligat sa inteleaga, ca un popor nu poate avea viitorul pe care si-l doreste sau pe care si-l merita atata timp cat nu se va elibera din capcana demonizarii propriilor conducatori si propriei istorii. Nu este vorba, aici, de a ne intoarce in trecut, ci de a merge inainte, dar folosind absolut fiecare treapta pe care fiecare generatie de inaintasi a adaugat-o pe scara timpului, uneori cu sacrificii imense, pentru inaltarea urmasilor.

Revolutiile „primaverilor” arabe, care au reaprins conflictul istoric dintre statul laic si statul islamic, arata cat de adanc au fost infiltrate si alienate unele constiinte religioase, de s-a ajuns sa fie manipulate ca arme anti-islam si anti-stat. Cea mai simpla si mai bruta masurare a acestui fenomen de instrainare manipulata este data chiar de atentatele teroriste islamiste, din interiorul uneia dintre cele mai mari si mai importante culturi ale lumii. Fara indoiala, „terorismul islamist anti-islam” este o absurditate, nu poate exista un plan de autodistrugere. Intr-un mediu apasat de saracie si disperare sociala, un amestec de cauze ideologice si economice ar putea avea un rol de recrutare, ca in cele jucate de sectele religioase. Cand insa organizarea, mobilitatea si informatiile ating un anumit nivel, ar putea foarte bine sa fie vorba de o strategie a steagului strain si a tintelor false (desi a trecut neobservata sau neinterpretata, exista o lista a lui Karzai).

Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face, nu este nimic nou sub soare, spune Ecleziastul. Eforturile de a atrage atentia asupra “raului” islamic, concomitent cu trecerea arabilor si religiei lor prin focul unor razboaie si revolutii de asa-zisa purificare democratica, au un precedent istoric, nu foarte departe de simetrie, din perioada celui de-al doilea razboi mondial. Persecutorii si represorii islamicilor, care pun sub steag islamic atacurile impotriva clericilor si bisericilor crestine din lumea araba, citesc, probabil, acelasi manual ponosit si depasit de timp al ciocnirilor civilizatiilor, din care se amagesc sa-si hraneasca in continuare statura geopolitica, amenintata de o vadita scadere. Printul Charles isi exprima, anul trecut, temerea privind posibila extinctie a crestinismului in chiar spatiul sau de geneza, dar cred ca singura reactie indreptatita este cea recomandata de papa Francisc, de a saluta “prietenia multora dintre fratii nostril musulmani” si de “a raspunde raului cu bine.”

Revolutiile “colorate”, din Europa de Est, au la origine aceleasi manipulari si scopuri geopolitice externe, cu deosebirea ca sursele de hranire ale acestora sunt sentimentele nationaliste, care in secolul trecut au pus in doua randuri la pamant europenii si casa europeana. Fie ca este vorba de conflicte dintre putere si opozitie sau dintre majoritate si minoritate, rezultatul, care pare a fi o regula, este de fiecare data acelasi, ambele parti pierd sau au de pierdut, doar tertul castiga sau va castiga. Nu putine au fost cazurile cand in partiturile nationalistilor romani si maghiari se putea recunoaste un “autor unic” sau, pentru a folosi o expresie mai vehiculata, simti o “mana invizibila”, care urmarea intentii care nu erau nici ale unora nici ale altora, tot asa cum, potrivit unor noi cercetari, banii straini si creatorii externi de imagine (celebra revista “Time” l-a numit “omul anului 1938″) au facut ca delirul lui Hitler sa fie foarte indoielnic german.

Acordul de asociere a Ucrainei la UE, in care varii constrangeri sau represalii pentru nesemnare sunt tot atatea vicii de consimtamant, este demn doar de o capitulatie din vremurile expansiunilor coloniale. Ploaia de cuvinte fara nicio acoperire in democratie si statul de drept reprezinta noile margelute colorate, oferite in schimbul unor resurse mai mult decat pretioase, care se cantaresc cu altfel de concepte, care tin de libertatea, vitalitatea si viitorul unui popor. Dar mijloacele de “persuasiune ilegala”, cum ar spune francezii, folosite de noii colonizatori, sunt mai inovative, adauga sclipiciului unor cuvinte si episoade emotionale, cum ar fi cele de la Kiev cu pianistul-extremist si opozantul rapit si torturat (alteori, cum s-a vazut in Siria, sunt de-a dreptul cinice si provocatoare).

Cred ca unele declaratii atlanto-europene, de sambata, de la Munchen, despre situatia din Ucraina s-au situat undeva intre un comic burlesc si un efect de bumerang, deoarece au riscat, involuntar sau nu, sa-i reproseze o problema care tine de insasi esenta capitalismului actual, ceea ce este paradoxal. Marea problema a acestei zone din Europa, a afirmat seful diplomatiei americane, o reprezinta “interesele oligarhilor corupti” care, cu ajutorul banilor, “sufoca opozitia, cumpara oamenii politici si mass-media si slabesc independenta justititie si drepturile organizatiilor non-guvernamentale.”  Aceasta tendinta, devenita realitatea noastra capitalista cea de toate zilele, a fost prefigurata de un Alvin Toffler cu decenii in urma, cand vorbea de impletirea puterii politice cu puterea banilor si cu puterea mass-media (basca, la altii, si cu puterea militara).

Nu cred sa fi fost o testare a limitelor inteligentei politice. Daca a fost, a fost una neinspirata, pentru ca pune inca o data in discutie sistemul capitalist, intr-o maniera si la un nivel cu totul neasteptate. Pe de alta parte, s-ar putea sa fie adevarat si ceea ce spunea Trotki despre reusitele discursurilor sale: „Cand ma urc la tribuna, ma gandesc ca vorbesc unor idioti, o fac in asa fel incat sa inteleaga si ultimul idiot din ultimul rand.” Lectiile istoriei despre revolutii ar trebui sa ne puna pe ganduri. La fel ca si revolutiile bolsevice, revolutiile „primavaratice”, „colorate” sau cum se vor mai numi ascund scopuri geopolitice straine, de uzurpare a puterii legitime, electorale, care nu iese din teava pustii, ci din urna de vot. Revolutiile sunt murdare, incompatibile cu statul de drept. Votul si dreptul pot schimba oricat de profund o societate, sunt alternativa curata si constructiva la orice revolutie.


%d blogeri au apreciat: