O schimbare de ipoteza (Actualizat)

23/03/2014

La doua saptamani de la disparitia fara urma a avionului malaysian de pe ruta Kuala Lumpur-Beijing, misterul ramane la fel de nepatruns, de parca am urmari unul din filmele cu servicii secrete de pe canalul de televiziune AXN. Ultimele indicii, reale sau false, au condus cautarile in zone din sudul Oceanului Indian, in largul Australiei, desi schimbarea directiei de zbor a fost inregistrata spre vest.

Deocamdata, atentia este abatuta de la ideea de deturnare, care a aparut foarte sigura la un moment dat pentru autoritatile malaysiene, in contextul decuplarii deliberate a instalatiilor de comunicare de la bord, catre ipoteza de „prabusire”. Si, desigur, de la Africa. Multi se intreaba insa cum de obiectele plutitoare, cu dimensiuni atat de mari, de peste 10-20 de metri, semnalate de cercetarile satelitare chineze si franceze, au ramas atat de mult timp nedescoperite, ca doar n-au iesit instant din ocean ori nu le-a pierdut taman acum cineva in zona.

Opinia ca toata operatiunea ar avea o motivatie politica si o legatura cu servicii secrete a inceput sa prinda tot mai mult contur. Un avion nu este deturnat pentru ca pilotii sa se sinucida prin prabusire, nici nu se ascunde de radar sau de comunicare daca este in pericol. Atata timp cat a fost in aer, integritatea deturnatorului a depins de integritatea avionului, deci posibilitatea unui atac terorist este exclusa. Cel mult ar fi putut fi vorba de o consumare amanata a acestei versiuni, la sol sau, mai tarziu, prin reinaltarea in aer si prabusirea comandata a avionului in ocean, cu sau fara pasageri, ceea ce ar fi fost si o acoperire perfecta pentru autorul deturnarii, in cazul in care acesta a fost pilotul (numai timpul sau „metadatele” ar putea verifica aceasta ipoteza).

Informatiile si comentariile de presa, inclusiv cele de pe forumuri, sunt importante prin ceea ce transmit, dar si prin directiile pe care le sugereaza, descurajeaza sau care transpar involuntar, legate de eveniment. Cu atat mai mult daca politica si serviciile secrete sunt implicate. Pe pista politica, cautarea raspunsului la intrebarea „De ce?” nu poate trece peste incarcatura si destinatia zborului. Desi nici posibilitatea de rebrenduire prin descoperire nu ar putea fi scoasa din calcul. Pentru oricare din variante, nu ne raman decat compasiunea pentru cei disparuti si solidaritatea in fata raului.

Actualizare, 24.03.2014. Daca fragmentele care vor fi recuperate din ocean se vor dovedi ca provin din avionul malaysian disparut, cu adevarat important va fi sa se stabileasca cat timp s-au aflat in apa. Inregistrarile de pe cutiile negre, daca vor fi descoperite (cu sau fara ghilimele) pot sa nu aiba relevanta scontata, in cazul ca pilotul a fost deturnatorul aeronavei, pentru ca pe acestea s-ar fi putut inregistra orice, ulterior aterizarii. Ar putea fi destul de probabil ca nu numai pilotul sa fi fost recuperat. Extinderea cercetarii asupra mediului social al pilotului si al unor fosti pasageri suspecti ar putea duce la obtinerea unor informatii determinante (posibile contacte telefonice, fizice sau sub orice alta forma, dupa disparitie). Colectarea si analiza probelor trebuie sa se faca de catre autoritatile malaysiene si, la cerere, in laboratoare independente.


Criza din Ucraina si unitatea Europei: Strategii si pericole posibile

22/03/2014

Orice evaluare complexa de securitate a evenimentelor legate de Ucraina, cel putin in termeni istorici, comparativi si viitorologici, nu are cum sa nu ajunga la concluzia ca adevarata amenintare pentru securitatea europeana o reprezinta razboiul rece. Stafia razboiului rece a inceput deja sa cutreiere din nou Europa. La Varsovia si Vilnius am auzit mesaje care indemnau la izolarea internationala a Rusiei si la o repozitionare ostila a NATO.  O spirala a sanctiunilor a fost pusa in functiune, au inceput sa circule liste negre cu interdictii la vize si inghetari de conturi, se alimenteaza grosier si inadmisibil o psihologie a fricii populatiei europene, se trag false semnale de alarma despre amenintari pentru sistemul de securitate european post-razboi rece, se intreprind actiuni de asa-zisa linistire a aliatilor estici, iar armele nucleare americane sunt in asteptare pentru a se ingramadi din nou pe pamantul european.

Prima si cea mai importanta victima in tot acest joc de retestare a paradigmei razboiului rece este unitatea europeana. Lipsa de nuante ideologice in discursul european privind lovitura de stat de la Kiev si reunificarea pasnica si democratica a Crimeei cu Rusia indica, cel putin pentru moment, ca unitatea europeana nu este luata in calcul de nicio parte a esichierului Europei. Pentru unitatea europeana, declaratiile de razboi rece ale dreptei lui Barroso si Merkel suna la fel de indiferent si de stingheritor ca cele de stanga ale lui Schulze (foarte dezamagitor, prin apelul la argumentul fricii) si Hollande. S-ar putea spune, pe buna dreptate, ca in probleme de securitate diferentele ideologice nu-si au rostul, nu si daca niciuna dintre parti nu observa evidenta, ca tocmai razboiul rece este sursa de insecuritate. Expansiunea Vestului spre Est ar putea sa fie tentata si de o veriga slaba precum Ucraina, ceea ce ar insemna inca un angajament incalcat, de nepatrundere in spatiul interzis al „vecinatatii apropiate” a Rusiei, pe langa cele privind desfiintarea NATO si retragerea bazelor americane din Europa, luate in 1989. Exista insa o pata alba in scenariul vestic privind Ucraina, este limpede ca implicarea europeana a fost periferica in lovitura de stat, ca nu are cum sa controleze evenimentele si nici consecintele, de unde si posibilitatea ca repartizarea inegala, poate chiar disproportionata, a castigurilor si costurilor sa nu fie o temere gratuita. Mai mult, un scenariu al punerii in fata unui fapt implinit este foarte plauzibil.

Ce se va intampla cu Ucraina si ce rol ar putea avea in jocul geopolitic in care a fost atrasa? Formal, intrarea Ucrainei in UE este putin probabila, in NATO, si mai nesigura, avand in vedere problemele pe care le are cu minoritatile si cu vecinii. Caderea in desuetudine a Memorandumului de la Budapesta, iesirea din CSI, din TNP si din Blackseafor echivaleaza cu o autodecupare geopolitica si de securitate, care o face foarte vulnerabila, in ciuda asigurarii occidentale in ceea ce-i priveste integritatea teritoriala. Prabusirea economica, datoria de 16 miliarde de dolari pe care o are la Rusia, pierderea regimului preferential de alimentare cu gaz rusesc, care l-a facut pe premierul Iateniuk sa compare capabilitatea energetica rusa cu o „arma nucleara”, fuga investitorilor straini si incapacitatea Occidentului, el insusi in criza, de a mobiliza resursele financiare necesare evitarii falimentului ii descriu Ucrainei o perspectiva economica extrem de sumbra. La acestea se adauga ascensiunea nationalismului radical, antisemitismului si extremismului, care, daca nu va fi stavilita, ar putea sa o scufunde, incet dar sigur, in haos. Si, atunci, nu poti sa nu te intrebi de ce a girat Occidentul o lovitura de stat despre care este limpede ca niciun manual politic sau de istorie nu-i va schimba incadrarea? De ce acelasi Occident s-a angajat sa subventioneze o economie care merge pe minus, cand el insusi are atatea gauri economice, pe care nu reuseste sa le umple? Raspunsurile pot tine de influenta si expansiunea geopolitica, dar si de o posibila schimbare a hartii politice a Europei.

Recentul anunt al amabasadorului american la Varsovia, Stephen Mull, referitoare la pregatirea unor manevre militare in Polonia, la care sa participe si Romania, Cehia, Slovacia, Ungaria si Tarile Baltice releva cum nu se poate mai bine ce intelegea Donald Rumsfeld, in 2003, cand era sef al Pentagonului, prin conceptualizarea dihotomica a continentului european in Noua Europa si Vechea Europa. Conceptual, era vorba de punerea in tipare ideologice a unor stari de spirit europene opuse, foarte bine surprinse de oficialul militar american, inregistrate intre est-europeni si vest-europeni, in raport cu disponibilitatea diferita a acestora de a se inrola sub steagul razboaielor americane, incepute in Irak si continuate cu altele, in obsedantul deceniu al „razboaielor preventive”. Anuntul pica intr-un context foarte prost, si chiar daca europenii au grabit semnarea cu ucrainenii a acordului politic de asociere, americanii par sa aiba propriul lor scenariu la criza din Ucraina, mai bine zis la felul cum o vor folosi in interesul propriu.

Demiterea de catre presedintele interimar Turcinov a ambasadorului de la Varsovia (alaturi de alti trei, din Suedia, Danemarca si Egipt) indica, in limbaj diplomatic, o nota proasta pentru calitatea relatiilor cu Polonia, cunoscuta pentru pretentii teritoriale istorice fata de o buna parte din vestul Ucrainei, pierduta in al doilea razboi mondial. Alte doua tari NATO, Romania si Ungaria au acelasi tip de probleme cu Ucraina, vizand Basarabia, Bucovina si Transcarpatia, iar Cehia a anuntat ca va organiza mutarea unor grupuri de cehi de pe teritoriul Ucrainei. Cu alte cuvinte, extern frontierele Ucrainei sunt scaldate de valuri nationaliste, iar intern nationalismul este si mai strident, prin partidul nationalist Svoboda si grupul de extrema dreapta Sectorul de Dreapta, ambele implicate in confruntarile sangeroase ale Euromaidanului. Ca nationalistii ucraineni percep sau nu o amenintare a vecinilor sau ca se pregatesc pentru „ceva” este mai greu de spus, cert este insa ca Sectorul de Dreapta a primit aprobarea de la Guvern sa i se ofere proprietatile si fondurile a 23 de tabere pentru copii, care vor fi folosite drept baze de antrenament pentru tinerii din Garda Nationala.

Cum provocarile nationaliste tintite catre Rusia au dat gres, datorita, probabil, rolului protector pe care l-a jucat inrudirea etnica, nu se stie daca directionarea acestora catre Vest ar avea acelasi rezultat. Raman de vazut reactia nationalistilor ucraineni fata de manevrele militare din Polonia si fata de angrenarea politica a Batkivscina, partidul revolutiei portocalii, in planurile de razboi rece americane privind Ucraina si Europa. Stimularea de amploare a incendiilor nationaliste in Europa de Est poate provoca o conjunctura favorabila fragmentarilor si reconfigurarilor statale. Posibilitatea de remodelare geostrategica, prin vectorii nationalismului, ar oferi o sansa nesperata materializarii Planului Huntington, de ridicare a unui nou Zid, asa-zis civilizational, pe o pozitie mai inaintata decat cel al Berlinului, ceea ce ar insemna reinvierea razboiului rece si nimicirea visului european.


Un bumerang de croaziera?

16/03/2014

Neobisnuitul eveniment in care este implicat zborul malaysian din 8 martie trimite catre ideile de act ostil, planificare si resurse care depasesc orice cadru personal. Ostilitatea ar putea avea o anumita coloratura non-civila. O planificare atat de multidisciplinara si pe o arie atat de larga nu poate fi rodul unei singure minti, nici macar al catorva. Cunoasterea la perfectie a subplafoanelor fara acoperire radar si utilizarea lor fara gres presupun cartografieri si experimentari prealabile. Resursele informationale, de insotire sau de asistenta pentru o posibila aterizare, care la caracteristicile aeronavei nu ar fi putut avea loc decat pe o pista amenajata, indica un standard si o solicitare care cel putin teoretic nu ar avea cum sa fie straine de vectori care tin de statalitate. Intamplator sau nu, momentul misterioasei disparitii a avionului Boeing 777 a coincis cu o ceata de atentie in zona, cand atentia internationala era concentrata asupra crizei din Ucraina. In cele 7-8 ore de zbor, de dupa intreruperea legaturilor cu solul, avionul ar fi putut ajunge pe coasta de vest a Australiei, destul de probabil, dar si pe cea de est a Africii.


Suprematie si separatie

15/03/2014

In opinia mea, exista o lacuna sau o imprecizie in Art. 109 (2) din Constitutie. Daca exista trei subiecti care au dreptul sa ceara urmarirea penala, la dreptul de dispunere a suspendarii este specificat numai unul, mi se pare o inclinare a balantei puterilor.

Pe de alta parte, ar trebui sa luam act de faptul ca separatia puterilor, pe care o vehiculam atat de frecvent si uneori speculativ, este una functionala, nu originara si nici de ultima instanta, doua cazuri in care suprematia Parlamentului, de la Art. 61 (2), este deasupra separatiei.

Apoi, dispunerea suspendarii cred ca ar fi mai ferita de eventuale abuzuri politice daca ar fi legata nu de cererea de urmarire penala, ci de dispunerea acesteia, care ar trebui, cred, sa apartina celei de-a treia puteri.

Nu uit sau ignor caracteristica politico-juridica a institutiei prezidentiale, dar cred ca este nevoie de mai multa acuratete, se pare ca reaua credinta este destul de meticuloasa in a vana imperfectiuni si a inventa interpretari.

Sa ne amintim si sa le reamintim: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”.

http://nastase.wordpress.com/2014/03/14/nimeni-nu-e-mai-presus-de-lege/


Razboiul rece dintre presedinte si premier: Parlamentul, victima colaterala sau tinta directa?

13/03/2014

S-ar parea ca presedintele-jucator se grabeste. Apropierea si consumarea alegerilor europarlamentare il obliga sa-si grabeasca strategia pentru prezidentiale, in care ultimul rol, de presedinte-electoral, conteaza la fel de mult ca si ultima impresie. Dar mai ales ca rezultate.

Dreapta politica, minoritara, dezbinata si cu sansa a doua, il impinge pe Traian Basescu spre acte decisive, prin care sa rastoarne perspective, iar pentru aceasta pozitia-rol de presedinte-electoral este cea mai potrivita.

Pe de alta parte, pe cartea dreptei se joaca mize economice mari. Perindarea pe la varful puterii a unor occidentali (diplomati, lobbysti, finantisti, petrolisti, aurari si chiar militari) ne reaminteste ca politica este expresia concentrata a economicului, dar si ca razboiul rece poate fi o continuare a politicii cu mijloace economice.

Ar putea oare o minoritate politica sa schimbe altfel regulile, decat pe cale democratica? Evenimentele de la Kiev sunt un raspuns, o minoritate politica extremista poate uzurpa o putere legitima printr-un puci (o cale hard). Cazul, cinic de o parte si nefericit de alta, este probatoriu pentru cum mijloacele folosite distrug scopul proclamat, iar sustinerile occidentale, democratia si statul de drept.

Mai exista insa o cale de a veni la putere, mai soft, care se poate folosi de alegeri, anticipate sau la termen, prin minciuna, dezinformare, demonizare (de unde si denumirea de „demoncratie”, semnalata in unele lucrari de specialitate). Aceasta este o cale democratica in aparenta, implica electoratul dar si inselaciunea, precum jumatatile de adevaruri care se folosesc de minciunile prin omisiune. Din cate reusim sa citim in evenimente, probabilitatea de a o experimenta in acest an electoral este foarte mare, gratie acelorasi sustineri occidentale si in cadrele statului de drept.

In doua randuri succesive, marti si miercuri, presedintele Basescu a iesit la tribuna cu acelasi tip agresiv de mesaje, de o inflamabilitate fara precedent, cu acuzatii de coruptie la adresa Parlamentului. Basescu isi intareste acuzatiile cu sustineri care vin din trei surse occidentale:

1) in raportul UE privin coruptia este inserata afirmatia ca Parlamentul e o institutie care impiedica independenta justitiei; 2) in raportul MCV Parlamentul este mentionat ca fiind cel care incalca statul de drept; 3) in raportul Departamentului de Stat al SUA se apreciaza ca Parlamentul este o institutie care nu respecta standardele statului de drept.

Recunosc, sunt incapabil, in acest moment, sa identific vreun exemplu in care o institutie atat de pluralista cum este un parlament, despre care spunem fara sovaire si la unison ca este inima democratiei, sa se fi confruntat cu atacuri de o asemenea ferocitate din partea unui om. Este adevarat, acest om este sef al statului, dar este totusi un om, un politician, ale carui afirmatii atat de dezlantuite, intr-o campanie electorala, produc efecte, modeleaza intr-un sens sau altul intentiile de vot.

Este riscant sa te lasi sedus de o retorica suspect de patimasa. In primul rand, pentru un motiv foarte simplu, a avut la dispozitie 10 ani sa rezolve problemele coruptiei si statului de drept, daca nu a facut-o inseamna fie ca a fost incompetent, fie ca nu a avut interesul sa o faca. Nu sunt un admirator al lui Lukasenko, de care ca autoritarism Basescu se apropie mai degraba decat de Putin, dar cand presedintele Belarusului spune despre coruptie, cu referire la criza din Ucraina, ca este rugina care distruge totul si ca in tara sa nu exista o astfel de problema pentru ca nu are conturi in strainatate si fii sai nu fac afaceri, nu poti sa nu te intrebi, daca in Romania e altfel nu cumva e pentru ca si presedintele e altfel? In al doilea rand, un presedinte care face vizite de campanie la Miscarea Populara, pe care a si fondat-o, nu este credibil, sub aspectul echidistantei politice, care ii este ceruta constitutional.

Colac peste pupaza, vine si ANI cu acuzatia de incompatibilitate pentru 32 de parlamentari, iar presedintele CSM aduce in discutie posibilitatea unui conflict intre puterea judecatoreasca si puterea legislativa pe tema neridicarii imunitatii ministrilor, ceea ce strange cercul in jurul Parlamentului. Daca in razboiul rece dintre presedinte si premier, dintre opozitie si guvernare, dintre minoritatea parlamentara si majoritara parlamentara Parlamentul ar fi putut fi considerat ca o victima colaterala, la scara la care in mod obisnuit si fara consecinte existentiale acest lucru se intampla in toate democratiile, dintr-o data devine extrem de evident ca acesta a devenit o tinta, atat interna, cat si externa.

Suntem departe insa de a credita in vreun fel si cealalta parte, noua majoritate parlamentara si noua coalitie guvernamentala, in frunte cu premierul Ponta, nu ne este la indemana sa separam apele, nici macar institutiilor care ar trebui sa faca acest lucru. Observam ca doua puteri ale statului, parlamentara si judecatoreasca, au intrat in conflict, iar cea de a treia, executiva, isi proiecteaza coabitarea la fel de conflictual.

Cred ca toate conflictele antagonice care se profileaza intre puterile statului sunt reductibile la un razboi rece intre stanga si dreapta, in care fiecare vizeaza puterea unipolara (analogia cu geopolitica mi se pare inevitabila). Este cat se poate de limpede ca razboiul rece intre puterile si institutiile statului este un risc sistemic de statalitate. Pericolul de blocare a functionarii statului este imens, solutia nu pare a fi decat un reset.

Acest reset nu s-ar putea concretiza, in opinia mea, decat prin alegeri parlamentare si prezidentiale anticipate, prin care electoratul, singurul judecator impartial, sa refaca resursele de legitimitate ale celor doua puteri. Evident, acest lucru ar insemna autodizolvarea Parlamentului, simultan cu demisia Presedintelui. In orice caz, continuarea inca 10 ani cu un presedinte de dreapta ar forta logica democratiei, nu si o coabitare inversa (presedinte de stanga-premier de dreapta).


Noul Machiavelli si planul New Labor: Cum va lasa Victor Ponta electoratul de stanga cu buza umflata (alerta ideologica)

11/03/2014

Declaratia lui Victor Ponta, lansata sambata si reluata duminica, potrivit careia „Daca presedintele va fi de centru-stanga, trebuie sa fie un premier de centru-dreapta”, merita mult mai multa atentie decat s-ar putea crede. Am mai scris pe subiect, cand evaluam preliminar teza pontista ca un compromis, din perspectiva relatiilor cu liberalii, de posibila echilibrare prin coabitare a celor doua ramuri ale puterii executive.

Daca lucrurile ar fi stat asa, nu ar fi fost nimic iesit din comun, ceea ce s-a intamplat se mai poate intampla, probabil ca am fi continuat sa ne bem linistiti ceaiul de la ora 5. Iata insa ca noi coroborari de informatii, dezvaluiri si evenimente, in care numele lui Ponta apare alaturi de nume grele din politica mondiala, din literatura ideologica strutocamilara sau din mainstreamul neoliberalist (retele, banci, media, internationale sau dambovitene) arata ca afirmatia repetata a lui Ponta depaseste cu mult ceea ce initial s-ar fi putut crede ca s-ar restrange la posibilitatea de refacere a USL si, pe consecinte, la coabitare.

Lucrurile sunt mult mai complexe, se pare ca au fost pe indelete gandite si planificate, sub forma unei alte strategii, total diferite de cea pe care Ponta o proslavea cu inflacarare la congrese si conferinte social-democrate, despre  „Romania sociala” si „Dreptate pana la capat”, cu care smulgea ropote de aplauze. In esenta, noua strategie va urmari o mega manipulare a electoratului de stanga, care, in final, va ramane inselat, dezamagit in asteptarile sale.

Intreaga operatiune  de mutare a PSD-ului spre centru, dupa modelul „progresistilor” lui Tony Blair, va avea drept rezultat o deposedare a electoratului de stanga de principala sa constructie politico-organizatorica, cel mai mare partid din Romania. Nu numai ca talpa tarii va fi lipsita de singura forta politica in stare sa-i apere si promoveze interesele, dar va fi facuta sa creada ca aceasta continua sa existe si sa o faca intr-un stil modern si performant, gratie mega-vizionarului centrist care nu-si mai incape in pielea de Mic Titulescu, ci vrea sa intre in cea a unui Nou Machiavelli.

Pe fond, nici pomeneala de vreo combinatie geniala care ar lega mai bine rezultatele economice de nevoile sociale sau de vreun progres bazat pe „valorile libertatii, corectitudinii, dreptatii si responsabilitatii”, asa cum se spune in noul program de guvernare, inaintat forului parlamentar. Practic, dupa cum va intelege oricine va pune cap la cap informatiile si evenimentele, va fi vorba de o mega-manipulare si o mega-afacere in folosul exclusiv al dreptei neoliberale.

Asa-zisa corectie ideologica, care-l anima pe Ponta, de mutare spre centru a PSD si de aducere in ideologia acestuia a unei componente liberale, va insemna de fapt mutarea spre dreapta a intregului esichier politic, ceea ce va transforma Romania dintr-o tara de stanga intr-o tara de dreapta. Dar acest lucru se va intampla numai la nivel politic, intr-o tara saracita, cu mari disparitati sociale si cu statut de colonie sau semicolonie, aspiratiile de stanga vor continua sa fie majoritare, dar nu vor mai avea posibilitatea de realizare, ideologic si politic.

PSD va oferi neoliberalilor, prin strutocamilaria ideologica preconizata de Ponta, punctele vulnerabile prin care sa fie agatat si facut ostatic intereselor intregii cohorte bancare-corporatiste. Lucratura este rafinata, se aseamana cu o transmutatie genetica, catusele folosite de dreapta neoliberala pentru aducerea PSD-ului pe taramul intereselor sale sunt ideologice, incorporate in insasi ideologia acestui partid de centru-stanga, ceea ce echivaleaza cu o modificare de ADN ideologic.

Lipsiti de un partid de centru-stanga autentic, electoratului de stanga, devenit peste noapte un fel de mare ideologica muta, din punct de vedere al intereselor sale specifice, diferite de centru-dreapta si chiar opuse celor neoliberale, nu-i va ramane decat sa voteze strutocamila cu eticheta „PSD”, alaturi de grupusculul din business. Va fi limpede, desi prea tarziu, ca intreaga roata electorala de stanga va da apa la moara dreptei. Manipularea sau escrocheria, daca vreti, ar fi perfecta, iar autorii si-ar freca mainile multumiti.

Nu cred ca ar trebui sa ne mai miram de ce acolo unde deja acest fenomen de malversatie ideologica, politica si electorala se intampla, de ceva vreme, un procent infim din populatie detine majoritatea bogatiilor, iar restul este proletara, in cel mai autentic sens al cuvantului.

Sa ne intelegem, pluralismul ideologic al unei puteri sau guvernari se poate obtine si poate functiona prin competitie si compromis numai prin aliante de partide. USL a fost o astfel de alianta, care a functionat atata timp cat compromisurile politice nu au afectat unilateral identitatile ideologice, care exprima interese fundamentale ale unor segmente distincte de populatie.

Asa-zisul pluralism ideologic al unui partid este o aberatie colosala, un atac la identitatea ideologica, implicit la interesele pe care le reprezinta si pentru care trebuie sa lupte. In interiorul unui partid, care este o structura centralizata, concurenta libera intre ideologii este imposibila, ordinul de partid impune orice decizie, banii cumpara orice politica, media formateaza orice opinie, este clar ca „centrismul” si „liberalismul” pe care le vehiculeaza Ponta, sub sigla stangii social-democrate, creeaza posibilitatea de manevra in orice directie cu acoperire ideologica, pe care intotdeauna banii o controleaza.

Nimeni nu l-a auzit vreodata pe premierul Ponta sa vorbeasca de „patriotismul economic”, as spune ca dimpotriva, daca ne uitam la politicile sale prin care da liber la Pungesti, la Rosia Montana, la Portul Constanta, mai recent, exemplele sunt numeroase si in crestere, nu vreau sa substitui sau sa repet analize economice.  Ba cred ca celor care l-au sustinut le-a netezit un anumit deznodamant. Aceeasi cale de obtinere a profitului neoliberalist din resurse si active romanesti vor lua si educatia, sanatatea si constructiile, aflate in planul retelei lui Blair, „Global Network of Delivery Leaders”, de imbunatatire a „furnizarii” de servicii.

Acum, cel putin pentru mintile lucide ale stangii social-democrate, in actiunile lui Ponta totul se leaga si duce catre un sens. La adapostul unui discurs pe cat de sforaitor antibasist pe atat de ipocrit, nu face decat sa cumpere timp pentru a-si construi mecanismul de conformare si a-si pune partidul si societatea in fata faptului implinit, o tara de stanga cu un esichier de dreapta si, implicit, cu un leadership de dreapta. Ar mai ramane tamaia si lumanarea pentru a canta vesnica pomenire telului de la Revolutie, de propasire economica si sociala a Romaniei. Acestui cleste, caruia aproape i-a construi un brat juridic, „statul de drept”, prin toate acele sustineri pro-Basescu si contra naturii PSD, cu Morar la CCR, Kovesi la DNA et caetera, motivate de „respectarea” pactului de coabitare, ii mai trebuie bratul ideologic si politic. Aceasta dimensiune a pus-o intr-o strategie cu ajutorul „celui mai destept om din domeniu”, cum il numeste pe Jonathan Powell, fostul sef de cabinet al lui Tony Blair, pe care este gata sa o puna in aplicare.

Felul in care Ponta a confiscat PSD-ul si cum isi propune sa-l disloce ideologic de pe zona traditionala, cu electorat cu tot si in detrimentul acestuia, aduce in discutie, in modul cel mai acut cu putinta, problema raportului dintre lider si partid. Ponta a dat asigurari natiunii, luni seara, la Antena 3, sa stea linistita, perspectiva este clara, si-ar dori „candva” sa fie presedinte, dar pana la sfarsitul anului vrea sa fie prim ministru. Cel mai probabil asa va fi, nu am auzit de vreun congres sau vreo conferinta PSD. Poate dupa 25 mai.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-16785053-muta-victor-ponta-psd-spre-centru.htm


Ideologia coabitarii: O alta cale de mijloc?

09/03/2014

La intalnirea de 8 Martie cu Femeile Social-Democrate, premierul Victor Ponta a adus din nou in atentie problema candidatilor la alegerile prezidentiale.

Dincolo de evocarea unor nume, care este departe de a depasi faza de ipoteze, si a convingerii ca lucrurile ar fi clare, in pofida unei fluiditati care poate curge in orice directie, o idee mi s-a parut extrem de interesanta, cea a reflectarii in actul puterii a cat mai multor optiuni si gandiri.

„Daca vom ajunge la concluzia ca va fi candidat la prezidentiale din partea de centru-stanga (…), atunci inevitabil un prim-ministru va trebui sa reflecte o gandire de centru-dreapta”, a declarat Victor Ponta.

Ce inseamna aceasta concesie neasteptata din partea lui Ponta, cand multi lideri centrali si locali social-democrati s-au angajat, frustrati probabil de opozitia indelungata, sa „castige tot” in alegerile care vor urma, iar una dintre acuzatiile prin care Crin Antonescu a motivat retragerea liberalilor de la guvernare a fost ceea ce a numit „lacomia” de putere a premierului?

Anul 2014 va pune capat unei coabitari, devenite celebre, dintre un presedinte popular, ca doctrina si ideologie, adaug, pentru a nu crea confuzie, si un premier social-democrat. Ar putea fi inlocuita aceasta relatie cu una de acelasi tip?

Ne-am obisnuit sa discutam in termeni ideologici exclusivi, cand vine vorba despre putere, uitand ca ideologiile exprima interese si ca pluralismul ideologic al unei puteri este mai apt sa exprime diversitatea de interese din societate.

Asa dupa cum observam si la noi si la altii, inclusiv peste ocean, pluralismul politic poate fi foarte deficitar, sub aspectele de reprezentativitate si proportionalitate a intereselor dintr-o societate data, cand diferentele de ideologie dintre partide sunt foarte mici, uneori nesemnificative (a se vedea, in cadrele mentionate, diferentele ideologice minime dintre pesedisti si uneperisti sau dintre democrati si republicani).

La prima intrebare, raspunsul ar putea tine de o mai buna intelegere a coabitarii ca o solutie de echilibru a puterilor executive, dar si de echilibrare a presiunilor si intereselor contrare, care vin din zone politice si sociale diferite. Intr-o societate care continua, inca, sa fie confruntata cu mari decalaje, coabitarea ar putea fi acel cadru de ponderare a partizanatelor si exceselor, de cantarire contradictorie a situatiilor, din care sa rezulte decizii de sinteza.

La cea de-a doua intrebare, un raspuns afirmativ este foarte probabil. Exercitiul guvernarii intotdeauna uzeaza, pe cand cel al opozitiei apropie guvernarea, timpii lor sunt invers proportionali. Apoi, Victor Ponta ar trebui sa-si doreasca presedintia, dar semnalele i-au fost mereu negative.

Dupa scandalul pe tema, care a dus la spargerea USL, presedintia ar fi ultimul lucru pe care Ponta sa si-l doreasca, i-ar confirma toate acuzatiile lui Crin Antonescu. Este prea tanar pentru a-si stirbi atat de devreme reputatia, prin imaginea de politician care nu se tine de cuvant.

Nu de coabitare ar trebui sa ne temem, ci de coabitant, de caracteristicile psiho-politice ale viitorului presedinte. O noua relatie de coabitare ar trebui sa reabiliteze semantic acest cuvant, care inseamna convietuire, sa-l elibereze de conflictualitatea care poate veni din structura de personalitate. Este limpede ca romanii vor vota un alt profil de presedinte, opus celui actual.

Deocamdata, din ce vad pe scena politica, cei care ar putea, nu vor, cei care vor, nu pot. Iar la PSD, sa-mi fie cu iertare, o posibila candidatura de prezidentiabil este in coada de peste. Cred ca daca dreapta va veni la guvernare, iar presedintele va fi tot de dreapta, adica daca ne vom intoarce la un regim monocolor ideologic, vom cam duce dorul coabitarii.


Ponta al III-lea si semintele dezintegrarii

08/03/2014

Prin ceea ce voi spune nu voi urmari sa-l demonizez pe premierul Victor Ponta, Henry Kissinger are dreptate, orice astfel de excurs ascunde lipsa de argumente, dar unele din prevederile programului celui de-al treilea guvern al sau intra in conflict cu prea multe lucruri serioase pentru a fi trecute cu vederea.

Angajamentele noului Guvern fata de UDMR, care a fost cooptata la guvernare, ne arata un pret inacceptabil. Obligatiile pe care si le-a asumat Ponta in protocolul cu UDMR, care s-ar putea sa aiba si clauze secrete, dupa cum a avertizat Basescu, de introducere a limbii maghiare in institutiile statului, de creare de universitati de stat in limba maghiara si de infiintare de posturi de radio si televiziune in limba maghiara pun la grea incercare integrarea europeana si spiritul constitutional romanesc.

Toata lumea stie ca integrarea inseamna alinierea partilor unui intreg la acelasi standard, apropierea si marirea asemanarilor partilor, nu amplificarea deosebirilor dintre acestea, a distantarii, a fortelor de desolidarizare si disolutie, care pun presiune pe intreg si il ameninta cu ruperea.

Ceea ce vrea sa faca Ponta este tocmai hranirea si incurajarea fortelor centrifuge, contrare integrarii europene. UE nu poate exista decat printr-o integrare interna, statal-nationala, a fiecarei tari membre in parte, lucru lesne de inteles daca luam aminte la unele tentative dezintegrationiste, mai vechi sau mai noi. Cred ca o reactie a PPE, preocupat in aceste zile de ascensiunea extremismului si euroscepticismului, ar fi ultimul lucru la care sa se fi gandit si PSD si UDMR.

Cu ascendentele care vin de la UCD/UCS, intr-adevar, s-ar putea vorbi, pe componenta sociala, de politici tangibile intre social-democrati si populari, si udemeristii sunt populari ca ideologie si aderenta. Dar PPE este adversarul intransigent al internationalismului, in vraja caruia par sa fi cazut Ponta si Hunor, daca vom constientiza cat de mult vor apropia cei doi perspectiva unei reeditari cominternist-staliniste a unei regiuni autonome maghiare.

Masurile preconizate de Guvernul Ponta III vin insa in contradictie flagranta si cu spiritul si litera Constitutiei, care consfintesc caracterul national si unitar al statului roman. Este evident ca acestea sunt specifice unui stat federal, si acolo se va ajunge, daca vor fi aplicate, in pofida realitatii, proprii unui stat national si unitar.

Oriunde in lume, cine supraliciteaza drepturile unei minoritati nationale de pe teritoriul unui stat national si unitar, cu supra-drepturi de partid etnic, de steaguri etnice, de limba etnica de stat, de universitati etnice de stat, de mass-media etnica de stat se va confrunta intr-o rea zi cu aceeasi problema, pe care constient sau inconstient a provocat-o, de pretentie de creare a unui stat etnic pentru minoritatea respectiva, chit ca ar fi imoral, ilegal, neconstitutional sau ca ar incalca orice standard universal valabil. Pentru orice stat national si unitar, un partid al unei minoritati nationale este o aberatie, datorita scopurilor si consecintelor dezintegratoare, pericol pe care toate statele il stiu si de care se apara cat pot de bine.

De ce sa fi ajuns Ponta la un compromis atat de periculos si de condamnabil? Nu pot decat sa presupun ca pentru a-si apara si pastra scaunul de premier, pe care fara sprijinul UDMR l-ar fi putut pierde mai usor sau mai putin previzibil, in raport de sensibilitatea noii majoritati si de manevrele parlamentare ale opozitiei. In al doilea rand, pentru a-si cumpara voturile minoritatii maghiare la alegerile prezidentiale, suplinindu-le, cat de cat, pe cele pierdute in urma plecarii din USL a PNL.

Sincer, nu credeam sa-l regret atat de repede pe Crin Antonescu, al carui partid istoric si-a meritat pe deplin denumirea de national cat a fost la guvernare, sper ca si in opozitie sa fie la fel. In opinia mea, dupa toate standardele de cultura politica si de stat national si unitar, Victor Ponta a inceput sau este pe punctul sa faca pasi gresiti.

Nu mai vorbesc de faptul ca ce s-a intamplat in legatura cu modificarea structurii si compozitiei politice a Guvernului in democratiile consolidate nu se mai intampla, dupa cum a remarcat presedintele CCR . En passant, ceea ce nu a remarcat Zegrean este ca stabilitatea niciunei tari nu este conditionata de un om, fie el chiar si premier, de un guvern este cu totul altceva.


Occidentul si Campania Estica, in stil Orwellian: “Ukrassia”, in “2014”

06/03/2014

Nu stiu daca scrierile despre rasturnarea valorilor si dublul limbaj sunt denunturi publice sau manuale politice, ori daca cei care rastalmacesc geneza pucista a crizei din Ucraina si eforturile de revenire la normalitate sunt pur si simplu niste “baieti destepti” care invata repede.

Probabil, povestea crizei ucrainene si a felului cum este raspandita de media l-ar fi inspirat pe George Orwell sa scrie un roman politic si de mai succes decat “1984”. Deosebirile ar tine, evident, de an, care ar da un alt titlu, “2014”, si de loc, in care “Ukrassia”, sa zicem, pentru a pastra jocul metaforelor, ar substitui imaginara Oceania.

Neindoielnic, persecutatul intelectual Winston Smith ar fi chiar Ukrassia, ca personaj colectiv, iar Big Brother-ul, un guvern politienesc si totalitar care-si proiecteaza regimul in exterior, asupra statelor care ar fi precum niste cetateni supusi, deposedati de libertate.

In rest, aceleasi nouvorba si politie a gandirii, conform carora maidanul este poporul, puciul este democratie, legea este faradelege, apararea este agresiune, libertatea inseamna colonizare, morala devine imorala. Seria enormitatilor care identifica raul cu binele poate continua la nesfarsit.

In virtutea acestor gandiri si vorbiri rasturnate, n-ar trebui sa ne miram ca actiunile Rusiei, de denuntare a puciului de la Kiev, de stavilire a efectelor ultranationalismului si radicalismului, cu tenta fascista, asupra populatiei rusofone din Crimeea si de revenire la normalitate, in Ucraina etnic-frateasca, sunt catalogate ca “invazie”, “agresiune’, “ocupatie” sau ca o intoarcere la “razboi rece”.

Mai dramatica ar fi insa ignorarea codului Novlimba sau Nouvorba (în engleză Newspeak, germană Neusprach, franceză Novlangue), fara de care pentru opinia publica evenimentele din Ucraina pot ramane la fel de neintelese ca pentru un orb fara alfabetul Braille, iar pentru buna credinta politica o orbecaiala riscanta la orice pas.

Razboiul rece a venit din Vest, sub toate aspectele, ca si concept de la George Orwell, ca ideologie  (sau ca prime seminte de ideologizare) de la Walter Lippmann, ca politica declansatoare de la Winston Churchil, in urma furibundului discurs, din 1946, de la Fulton, de “indiguire” a Estului.

Ca tip de razboi global, razboiul rece a fost posibil datorita celor doua sisteme social-politice si blocuri militare opuse, de tip capitalist si de tip comunist, din Vest si din Est, intre care s-a desfasurat pentru dobandirea suprematiei.

Oficial, razboiul rece a durat pana in 1989-1991, cand sistemul geopolitic al Estului a fost invins de catre cel al Vestului. Privind retrospectiv si comparativ, putem distinge, astazi, cel putin trei nuante legate de razboiul rece.

O prima nuanta ar fi ca pentru cine isi propune suprematia mondiala notiunea de aliat este instrumentala, formala si, deci, relativa, ceea ce face ca orice aliat vremelnic sa devina un adversar, mai devreme sau mai tarziu. Asa s-a facut ca cei din Vest si din Est, care si-au dat mana, in al doilea razboi mondial, impotriva unui al treilea, dupa ce au iesit victoriosi au devenit adversari, in urma amintitei declaratii celebre, care ne arata un fapt peste care de obicei se trece cu usurinta, anume cine a fost initiatorul.

De aceleasi roluri de unelte in planurile de expansiune geopolitica ale Vestului au avut parte si unele “deschideri” ale unor lideri din Est, care au fost transformate in brese care au dus la sfarsituri foarte proaste pentru toti, tragic pentru unii conducatori (Nicolae Ceausescu) sau unele tari (URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia), catastrofal geopolitic pentru intregul Est, care s-a vazut brusc fragmentat, colonizat, lovit in efigia cultural-religioasa, in valorile traditionale, in identitate.

Din pacate, criza din Ucraina, incepand cu motivatia-carlig “pro-Vest” si puciul cu care legea si democratia au fost batjocorite, a fost provocata de indivizi cu acelasi profil de “spargatori” de identitate si de solidaritate geopolitica, de dragul unor visuri personale de marire. Este insa la fel de limpede, pentru istorie, ca prin bresa geopolitica ucraineana nu vor intra decat colonizarea unui teritoriu si saracirea unui popor, care vor face ca Estul sa decada si mai mult.

Lipsa de reactie fata de ilegitimitate/imoralitate si nationalismul din partea vecinilor, amagiti cu calcule de castig din raul aproapelui, nu pot avea decat efectul unui incendiu care se extinde si nu alege. Dupa un deceniu de razboaie pretextive si dupa incercarile din ultimii ani de declansare a altora, a devenit extrem de clar ca modelul de expansiune geopolitica al Vestului este unul repetitiv si general valabil, potrivindu-i-se foarte bine numele de “Oriunde, oricand”.

Un al doilea invatamant, decelabil in prezent ca si in trecut, este ca indiferent ce sistem ideologic ar fi avut Estul, de oricate “drepturi ale omului” sau de oricata “democratie”, cum spunem astazi, s-ar fi bucurat aceasta zona geopolitica, din partea cuiva ahtiat dupa statutul de “unica superputere”, in speta a Vestului, ar fi avut aceleasi atitudine si comportament, de ostilitate, de denigrare, de beligeranta, ca fata de oricine altcineva care i-ar sta in cale si pe care trebuie sa-l cucereasca si sa-l subjuge. Acest lucru a devenit foarte vizibil in zilele noastre, cand cu tot pluralismul si cu toata economia de piata din Est, se cauta cu asiduitate alte pretexte pentru a-l transforma in dusman, in tinta a expansiunii Vestului.

O a treia idée este ca spre deosebire de razboiul rece global, care nu mai este posibil in noile conditii, cu multipolaritate, regionalizare, globalizare si alte procese care pe de o parte unesc lumea, pe de alta o diversifica, dar in mod cert ii dau mai mult echilibru si o consolideaza in jurul acestei stari, pot aparea cel mult cazuri izolate sau locale ale acestei maladii, fosta candva geostrategica. Chiar daca un razboi rece “de unul singur” ar fi un nonsens, lumea secolului 21 a ajuns intr-un stadiu in care il poate recunoaste, individualiza si extirpa chirurgical. Dar, mai ales, a constientizat ca solidaritatea in jurul solutiilor pasnice de stabilizare si a dreptului international este cel mai puternic antidot.

Crizele ucraineana si ruso-ucraineana nu seamana cu niciuna dintre crizele dintre israelieni si arabi sau dintre americani si irakieni, afgani, libieni, sirieni ori cu alte neamuri. Nu este nevoie sa fii antropolog pentru ca privindu-i pe Ianukovici si pe Timosenko sau pe rusi si ucraineni sa-ti dai seama ca fac parte din aceeasi familie etnica si sa intelegi bancurile politice, din aceste zile, despre “Ianukosenko” si “Ukrassia”. Dar si sa intelegi ce inseamna pentru prezent tesatura istorica ruso-ucraineana, data de faptul ca inainte de a deveni moscovita Rusia a fost kieveana.

Intr-un anume sens, greu de presupus cat de restrictiv sau de larg, relatiilor dintre Russia si Ukraina li se potriveste ceea ce aparuse, prin anii ’70, pe coperta revistei Stern: RFG+RDG=Nemti. In mod cert, neintelegerilor din familia slava nu li se poate aplica vechea zicala “Cand doi se cearta, al treilea castiga”. Interdependenta etnica face mult mai probabila situatia “Cand doi se cearta, al treilea pierde”. Si cred ca nici interdependenta globala nu este departe de aceasta probabilitate.

Prin unele parti din Africa circula un proverb, etiopian, cred, potrivit caruia cine umbla printre liniile dintre doua tabere in conflict armat risca sa primeasca doua gloante. Prin unele familii etnice din Europa, printre care in mod sigur se afla si cea slava, proverbul este mult mai putin violent si mult mai mult savuros: cand isi baga nasul in conflictul dintre doi membri ai aceleasi familii, bagaretul se alege cu doua cucuie!

Politica orwelliana de a prezenta o lovitura de stat a unei minoritati impotriva majoritatii drept “revolutie”, pe pucisti drept “revolutionari” iar incercarile de revenire la legitimitate ori actiunile de autoaparare drept “agresiune” reprezinta incurajari ale faradelegilor, care sunt amenintari reale la adresa pacii si stabilitatii. Neindoielnic, democratia, despre care Mark Gitenstein ne spunea ca exista atat timp cat nu suntem impuscati de pe acoperisuri, a murit in Ucraina o data cu crimele savarsite de lunetisti, care au tras atat in protestatari cat si in politisti.

Criza din Ucraina ne arata ca este nevoie de un nou model in relatiile internationale, in jurul caruia intreaga lume sa se uneasca impotriva flagelului razboiului, cald sau rece. Cred ca atunci cand NATO, prin vocea secretarului sau general, Anders Fogh Rasmussen, a cerut Rusiei, desi ar fi trebuit sa ceara acelasi lucru tuturor partilor, sa respecte “principiile Cartei ONU” a identificat, totodata, si samburele in jurul caruia sa se construiasca acest nou model.

Marturisesc, initial cerinta NATO m-a surprins, a fost pentru prima data cand am auzit asa ceva de la o organizatie politico-militara, apoi mi-am dat seama ca pana si la acest nivel sau poate in primul rand la acest nivel razboiul este perceput ca o grozavie, ca un flagel, mai cu seama pentru populatia civila nevinovata si mai ales intr-o etapa cand armele au atins o putere de distrugere inspaimantatoare.

Cred ca ideea sefului Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, potrivit careia logica echilibrului de puteri este invechita, gresita si periculoasa si ca ar trebui inlocuita cu o logica noua, a cooperarii si dialogului, pe baza exclusiva a dreptului international exprima un adevar cardinal, de toti impartasibil, care ar trebui sa insemne si despartirea de epoca dublului standard, a politicii denuntate de George Orwell. In numele diversitatii democratice, al dreptului la identitate si la propria cale, Campania din Est a Vestului trebuie sa inceteze.


Ucraina: Inadaptarea de criza, o greseala strategica occidentala

04/03/2014

Orice politica externa si de securitate care incearca sa solutioneze cu metode vechi probleme noi, ale unei realitati internationale complet schimbate, este daunatoare si neproductiva, indiferent cine ar aplica-o. In mod cert, decizia Washingtonului, de luni seara, comunicata de Pentagon, de a fi suspendat toate legaturile militare cu Moscova se inscrie intr-o astfel de greseala paradigmatica.

Graba si izul, ca sa nu zicem nostalgia, de razboi rece nu sunt buni sfatuitori intr-o criza atat de complexa si de contradictorie cum este cea din Ucraina. In astfel de situatii, cu atatea variabile si interconexiuni, exista intotdeauna riscul de a fi contrazis de evolutiile din teren. Pe de alta parte, o decizie unilaterala este susceptibila de defectiuni in relatiile de alianta sau parteneriale.

In mod evident, suspendarea totala de catre Statele Unite a legaturilor militare cu Rusia intra in contradictie puternica cu pozitia NATO, de descurajare a escaladarii crizei ucrainene, dar si cu intreaga politica europeana si euroatlantica, din ultimele doua decenii, post-razboi rece, care a facut posibile parteneriatul si cooperarea in Consiliul NATO –Rusia.

Gestul militar al SUA, care, la limita, ar putea fi interpretat si ca o autoexcludere din NATO, nu poate lasa indiferenta Europa. In primul rand, pentru ca ar fi inacceptabila o asemenea greseala din partea aliatului atlantic, in al doilea, ca diferentiere de interese, pentru ca are o altfel de expunere si angrenare cu rusii, care sunt parte europeana, iar climatul de securitate este o constructie comuna.

Si cerinta Americii de sanctiuni economice impotriva Rusiei, la care UE se opune, tine de aceeasi recuzita anacronica a razboiului rece. Trecand peste nerealismul unei asemenea masuri, care este greu de crezut ca fata de un colos, cel mai mare din multe puncte de vedere, va putea functiona ca in cazurile unor tari obisnuite, acestea vor afecta serios interesele economice ale UE. In acelasi timp, inducerea de catre americani a unor asemenea dizarmonii economice pentru europeni ar putea pune sub semnul intrebarii perspectiva acordului de liber schimb SUA-UE, in negociere.

Nu poate fi contestata reputatia lui Zbigniew Brzezinski, de specialist in problemele razboiului rece, dar consilierea actualului presedinte al SUA cu aceleasi vechi metode este discutabila, sub raportul adaptarii si eficientei. Scoaterea de la muzeu a masinariei ruginite a propagandei razboiului rece, in noile conditii, cand nu mai exista sisteme social-politice si blocuri militare opuse, reprezinta o mostra grosolana de politica neadaptata.

Un discurs cu instigari belicoase impotriva Rusiei, despre „zdrobirea” Ucrainei sau „pericolele” la adresa Poloniei, Romaniei sau tarilor baltice, ar mai putea gasi audienta, daca ar invia, la fostii lideri comunisti, care nutreau false aspiratii de independenta sau de nealiniere. Desi, daca ne amintim bine, „ceausescizarea” relatiilor cu departarile, pentru a sintetiza, prin cel mai cunoscut exemplu, un anumit tip de politica, aidoma celei de spargatori de greva, s-a dovedit a fi, in final, un bumerang. Astazi, saizecisioptizarea ar fi tot atat de neverosimila si de necredibila ca amenintarea unei fosile de dinozaur. Sau ca discursul brzezinskist, ca de pe o alta lume.