Orice politica externa si de securitate care incearca sa solutioneze cu metode vechi probleme noi, ale unei realitati internationale complet schimbate, este daunatoare si neproductiva, indiferent cine ar aplica-o. In mod cert, decizia Washingtonului, de luni seara, comunicata de Pentagon, de a fi suspendat toate legaturile militare cu Moscova se inscrie intr-o astfel de greseala paradigmatica.
Graba si izul, ca sa nu zicem nostalgia, de razboi rece nu sunt buni sfatuitori intr-o criza atat de complexa si de contradictorie cum este cea din Ucraina. In astfel de situatii, cu atatea variabile si interconexiuni, exista intotdeauna riscul de a fi contrazis de evolutiile din teren. Pe de alta parte, o decizie unilaterala este susceptibila de defectiuni in relatiile de alianta sau parteneriale.
In mod evident, suspendarea totala de catre Statele Unite a legaturilor militare cu Rusia intra in contradictie puternica cu pozitia NATO, de descurajare a escaladarii crizei ucrainene, dar si cu intreaga politica europeana si euroatlantica, din ultimele doua decenii, post-razboi rece, care a facut posibile parteneriatul si cooperarea in Consiliul NATO –Rusia.
Gestul militar al SUA, care, la limita, ar putea fi interpretat si ca o autoexcludere din NATO, nu poate lasa indiferenta Europa. In primul rand, pentru ca ar fi inacceptabila o asemenea greseala din partea aliatului atlantic, in al doilea, ca diferentiere de interese, pentru ca are o altfel de expunere si angrenare cu rusii, care sunt parte europeana, iar climatul de securitate este o constructie comuna.
Si cerinta Americii de sanctiuni economice impotriva Rusiei, la care UE se opune, tine de aceeasi recuzita anacronica a razboiului rece. Trecand peste nerealismul unei asemenea masuri, care este greu de crezut ca fata de un colos, cel mai mare din multe puncte de vedere, va putea functiona ca in cazurile unor tari obisnuite, acestea vor afecta serios interesele economice ale UE. In acelasi timp, inducerea de catre americani a unor asemenea dizarmonii economice pentru europeni ar putea pune sub semnul intrebarii perspectiva acordului de liber schimb SUA-UE, in negociere.
Nu poate fi contestata reputatia lui Zbigniew Brzezinski, de specialist in problemele razboiului rece, dar consilierea actualului presedinte al SUA cu aceleasi vechi metode este discutabila, sub raportul adaptarii si eficientei. Scoaterea de la muzeu a masinariei ruginite a propagandei razboiului rece, in noile conditii, cand nu mai exista sisteme social-politice si blocuri militare opuse, reprezinta o mostra grosolana de politica neadaptata.
Un discurs cu instigari belicoase impotriva Rusiei, despre „zdrobirea” Ucrainei sau „pericolele” la adresa Poloniei, Romaniei sau tarilor baltice, ar mai putea gasi audienta, daca ar invia, la fostii lideri comunisti, care nutreau false aspiratii de independenta sau de nealiniere. Desi, daca ne amintim bine, „ceausescizarea” relatiilor cu departarile, pentru a sintetiza, prin cel mai cunoscut exemplu, un anumit tip de politica, aidoma celei de spargatori de greva, s-a dovedit a fi, in final, un bumerang. Astazi, saizecisioptizarea ar fi tot atat de neverosimila si de necredibila ca amenintarea unei fosile de dinozaur. Sau ca discursul brzezinskist, ca de pe o alta lume.
Fragmentarium Politic 