Occidentul si Campania Estica, in stil Orwellian: “Ukrassia”, in “2014”

06/03/2014

Nu stiu daca scrierile despre rasturnarea valorilor si dublul limbaj sunt denunturi publice sau manuale politice, ori daca cei care rastalmacesc geneza pucista a crizei din Ucraina si eforturile de revenire la normalitate sunt pur si simplu niste “baieti destepti” care invata repede.

Probabil, povestea crizei ucrainene si a felului cum este raspandita de media l-ar fi inspirat pe George Orwell sa scrie un roman politic si de mai succes decat “1984”. Deosebirile ar tine, evident, de an, care ar da un alt titlu, “2014”, si de loc, in care “Ukrassia”, sa zicem, pentru a pastra jocul metaforelor, ar substitui imaginara Oceania.

Neindoielnic, persecutatul intelectual Winston Smith ar fi chiar Ukrassia, ca personaj colectiv, iar Big Brother-ul, un guvern politienesc si totalitar care-si proiecteaza regimul in exterior, asupra statelor care ar fi precum niste cetateni supusi, deposedati de libertate.

In rest, aceleasi nouvorba si politie a gandirii, conform carora maidanul este poporul, puciul este democratie, legea este faradelege, apararea este agresiune, libertatea inseamna colonizare, morala devine imorala. Seria enormitatilor care identifica raul cu binele poate continua la nesfarsit.

In virtutea acestor gandiri si vorbiri rasturnate, n-ar trebui sa ne miram ca actiunile Rusiei, de denuntare a puciului de la Kiev, de stavilire a efectelor ultranationalismului si radicalismului, cu tenta fascista, asupra populatiei rusofone din Crimeea si de revenire la normalitate, in Ucraina etnic-frateasca, sunt catalogate ca “invazie”, “agresiune’, “ocupatie” sau ca o intoarcere la “razboi rece”.

Mai dramatica ar fi insa ignorarea codului Novlimba sau Nouvorba (în engleză Newspeak, germană Neusprach, franceză Novlangue), fara de care pentru opinia publica evenimentele din Ucraina pot ramane la fel de neintelese ca pentru un orb fara alfabetul Braille, iar pentru buna credinta politica o orbecaiala riscanta la orice pas.

Razboiul rece a venit din Vest, sub toate aspectele, ca si concept de la George Orwell, ca ideologie  (sau ca prime seminte de ideologizare) de la Walter Lippmann, ca politica declansatoare de la Winston Churchil, in urma furibundului discurs, din 1946, de la Fulton, de “indiguire” a Estului.

Ca tip de razboi global, razboiul rece a fost posibil datorita celor doua sisteme social-politice si blocuri militare opuse, de tip capitalist si de tip comunist, din Vest si din Est, intre care s-a desfasurat pentru dobandirea suprematiei.

Oficial, razboiul rece a durat pana in 1989-1991, cand sistemul geopolitic al Estului a fost invins de catre cel al Vestului. Privind retrospectiv si comparativ, putem distinge, astazi, cel putin trei nuante legate de razboiul rece.

O prima nuanta ar fi ca pentru cine isi propune suprematia mondiala notiunea de aliat este instrumentala, formala si, deci, relativa, ceea ce face ca orice aliat vremelnic sa devina un adversar, mai devreme sau mai tarziu. Asa s-a facut ca cei din Vest si din Est, care si-au dat mana, in al doilea razboi mondial, impotriva unui al treilea, dupa ce au iesit victoriosi au devenit adversari, in urma amintitei declaratii celebre, care ne arata un fapt peste care de obicei se trece cu usurinta, anume cine a fost initiatorul.

De aceleasi roluri de unelte in planurile de expansiune geopolitica ale Vestului au avut parte si unele “deschideri” ale unor lideri din Est, care au fost transformate in brese care au dus la sfarsituri foarte proaste pentru toti, tragic pentru unii conducatori (Nicolae Ceausescu) sau unele tari (URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia), catastrofal geopolitic pentru intregul Est, care s-a vazut brusc fragmentat, colonizat, lovit in efigia cultural-religioasa, in valorile traditionale, in identitate.

Din pacate, criza din Ucraina, incepand cu motivatia-carlig “pro-Vest” si puciul cu care legea si democratia au fost batjocorite, a fost provocata de indivizi cu acelasi profil de “spargatori” de identitate si de solidaritate geopolitica, de dragul unor visuri personale de marire. Este insa la fel de limpede, pentru istorie, ca prin bresa geopolitica ucraineana nu vor intra decat colonizarea unui teritoriu si saracirea unui popor, care vor face ca Estul sa decada si mai mult.

Lipsa de reactie fata de ilegitimitate/imoralitate si nationalismul din partea vecinilor, amagiti cu calcule de castig din raul aproapelui, nu pot avea decat efectul unui incendiu care se extinde si nu alege. Dupa un deceniu de razboaie pretextive si dupa incercarile din ultimii ani de declansare a altora, a devenit extrem de clar ca modelul de expansiune geopolitica al Vestului este unul repetitiv si general valabil, potrivindu-i-se foarte bine numele de “Oriunde, oricand”.

Un al doilea invatamant, decelabil in prezent ca si in trecut, este ca indiferent ce sistem ideologic ar fi avut Estul, de oricate “drepturi ale omului” sau de oricata “democratie”, cum spunem astazi, s-ar fi bucurat aceasta zona geopolitica, din partea cuiva ahtiat dupa statutul de “unica superputere”, in speta a Vestului, ar fi avut aceleasi atitudine si comportament, de ostilitate, de denigrare, de beligeranta, ca fata de oricine altcineva care i-ar sta in cale si pe care trebuie sa-l cucereasca si sa-l subjuge. Acest lucru a devenit foarte vizibil in zilele noastre, cand cu tot pluralismul si cu toata economia de piata din Est, se cauta cu asiduitate alte pretexte pentru a-l transforma in dusman, in tinta a expansiunii Vestului.

O a treia idée este ca spre deosebire de razboiul rece global, care nu mai este posibil in noile conditii, cu multipolaritate, regionalizare, globalizare si alte procese care pe de o parte unesc lumea, pe de alta o diversifica, dar in mod cert ii dau mai mult echilibru si o consolideaza in jurul acestei stari, pot aparea cel mult cazuri izolate sau locale ale acestei maladii, fosta candva geostrategica. Chiar daca un razboi rece “de unul singur” ar fi un nonsens, lumea secolului 21 a ajuns intr-un stadiu in care il poate recunoaste, individualiza si extirpa chirurgical. Dar, mai ales, a constientizat ca solidaritatea in jurul solutiilor pasnice de stabilizare si a dreptului international este cel mai puternic antidot.

Crizele ucraineana si ruso-ucraineana nu seamana cu niciuna dintre crizele dintre israelieni si arabi sau dintre americani si irakieni, afgani, libieni, sirieni ori cu alte neamuri. Nu este nevoie sa fii antropolog pentru ca privindu-i pe Ianukovici si pe Timosenko sau pe rusi si ucraineni sa-ti dai seama ca fac parte din aceeasi familie etnica si sa intelegi bancurile politice, din aceste zile, despre “Ianukosenko” si “Ukrassia”. Dar si sa intelegi ce inseamna pentru prezent tesatura istorica ruso-ucraineana, data de faptul ca inainte de a deveni moscovita Rusia a fost kieveana.

Intr-un anume sens, greu de presupus cat de restrictiv sau de larg, relatiilor dintre Russia si Ukraina li se potriveste ceea ce aparuse, prin anii ’70, pe coperta revistei Stern: RFG+RDG=Nemti. In mod cert, neintelegerilor din familia slava nu li se poate aplica vechea zicala “Cand doi se cearta, al treilea castiga”. Interdependenta etnica face mult mai probabila situatia “Cand doi se cearta, al treilea pierde”. Si cred ca nici interdependenta globala nu este departe de aceasta probabilitate.

Prin unele parti din Africa circula un proverb, etiopian, cred, potrivit caruia cine umbla printre liniile dintre doua tabere in conflict armat risca sa primeasca doua gloante. Prin unele familii etnice din Europa, printre care in mod sigur se afla si cea slava, proverbul este mult mai putin violent si mult mai mult savuros: cand isi baga nasul in conflictul dintre doi membri ai aceleasi familii, bagaretul se alege cu doua cucuie!

Politica orwelliana de a prezenta o lovitura de stat a unei minoritati impotriva majoritatii drept “revolutie”, pe pucisti drept “revolutionari” iar incercarile de revenire la legitimitate ori actiunile de autoaparare drept “agresiune” reprezinta incurajari ale faradelegilor, care sunt amenintari reale la adresa pacii si stabilitatii. Neindoielnic, democratia, despre care Mark Gitenstein ne spunea ca exista atat timp cat nu suntem impuscati de pe acoperisuri, a murit in Ucraina o data cu crimele savarsite de lunetisti, care au tras atat in protestatari cat si in politisti.

Criza din Ucraina ne arata ca este nevoie de un nou model in relatiile internationale, in jurul caruia intreaga lume sa se uneasca impotriva flagelului razboiului, cald sau rece. Cred ca atunci cand NATO, prin vocea secretarului sau general, Anders Fogh Rasmussen, a cerut Rusiei, desi ar fi trebuit sa ceara acelasi lucru tuturor partilor, sa respecte “principiile Cartei ONU” a identificat, totodata, si samburele in jurul caruia sa se construiasca acest nou model.

Marturisesc, initial cerinta NATO m-a surprins, a fost pentru prima data cand am auzit asa ceva de la o organizatie politico-militara, apoi mi-am dat seama ca pana si la acest nivel sau poate in primul rand la acest nivel razboiul este perceput ca o grozavie, ca un flagel, mai cu seama pentru populatia civila nevinovata si mai ales intr-o etapa cand armele au atins o putere de distrugere inspaimantatoare.

Cred ca ideea sefului Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, potrivit careia logica echilibrului de puteri este invechita, gresita si periculoasa si ca ar trebui inlocuita cu o logica noua, a cooperarii si dialogului, pe baza exclusiva a dreptului international exprima un adevar cardinal, de toti impartasibil, care ar trebui sa insemne si despartirea de epoca dublului standard, a politicii denuntate de George Orwell. In numele diversitatii democratice, al dreptului la identitate si la propria cale, Campania din Est a Vestului trebuie sa inceteze.


%d blogeri au apreciat: