In Memoriam: Gabriel Garcia Marquez, un „fanatic” sau un vizionar de stanga? (Actualizat)

Probabil, criticile, neindoios de dreapta, aduse lui Gabriel Garcia Marquez pentru neabjurarea ideilor social-politice de justitie si umanism au avut o mult mai mare indreptatire pana in 1989. Dupa, democratizarea si liberalizarea stangii, care au insemnat si revenirea, revigorata, a ideilor pe care le-a sustinut pana la capat, par a-l confirma si chiar a-i recompensa, intr-o anumita masura, fidelitatea si memoria postuma. Proeminenta personalitatii culturale a scriitorului columbian ne indeamna insa la reflectie pe marginea cauzelor credintelor sale social-politice nestramutate: orbire sau precognitie?

Astazi nu mai este un secret ca un Premiu Nobel, inclusiv pentru Literatura, poate fi acordat si pe criterii politice, ca o mita politica. Dintre cei trei scriitori latino-americani de stanga – Gabriel Garcia Marquez, Octavio Paz si Mario Vargas Llosa – nu se poate spune despre niciunul ca si-ar fi obtinut Premiul prin coruperea convingerilor politice. Chiar si intr-un joc al ipotezelor, cu siguranta asupra unui Marquez, care si-a obtinut Nobelul in 1982, in plin Razboi Rece, si care a crezut cu incapatanare ca ideile stangii nu pot fi abandonate odata cu comunismul, in 1989, nu poate pluti nicio banuiala.

In 1990, in schimb, cand poetul-diplomat mexican Octavio Paz a primit Premiul Nobel, toti am crezut (poate excesiv emotional?) ca eticii si echitatii de stanga li s-au pus cruce pentru totdeauna. Ne-am inselat, evident, nu si Garcia Marquez! In 2010, cand politicianul peruan Mario Vargas Llosa a cucerit Nobelul pentru „Cartografierea structurilor puterii”, ne-am mai zdruncinat putin perspectivele, ce-i drept, criza neoliberalista era in toi, perspectiva lui Marquez era insa aceeasi, dintotdeauna!

Pe de alta parte, pro-castrismul marquez pare sa se fi intemeiat si pe o altfel de intelegere a libertatii in conditii de asediu. Dupa cum se stie din toate manualele politice, in situatii de blocada nu liberalismul este privilegiat, ci centralismul. Este motivul pentru care cred ca politica sanctiunilor internationale este gresita, pentru ca alimenteaza ideologii politice si perceptii populare de rezistenta (asa cum vedem ca se intampla si in cazul crizei din Ucraina), dar si pentru ca reprezinta o „Mana Vizibila” care distorsioneaza piata, cum numai statul comunist credeam ca o face. In momente de criza, libertatea economiei de piata nu de avioane, arme si trupe are nevoie, ci de resurse financiare, energetice si minerale.

Despre libertate putem vorbi la nesfarsit, dar vorbele nu sunt fapte. Distinctia dintre vorbe si fapte poate fi uneori comparabila cu cea dintre minciuna si adevar (distinctia si comparatia le-am preluat de la Sf. Augustin), aici s-ar putea sa fi fost si resursa „secreta” a „incapatanarii” de stanga a lui Garcia Marquez.

Actualizare, 21.04.2014:

“Totalitarismul este un proiect ideologic, urmareste schimbarea conditiei umane. Dictaturile traditionale nu au acest scop.” (Vladimir Tismaneanu)

Distinctia dintre dictatura si totalitarism, asa cum autorul propune in comentarii, este destul de pernicioasa, in primul rand prin rolul de servitoare ideologica, nu cred ca se sustine prin argumentul invocat.

Daca i s-ar da curs, s-ar putea ajunge la falsa concluzie ca dictaturile latino-americane, in care pot fi originate si reactiile de stanga ale lui Marquez (dar si alte dictaturi, din alte spatii geopolitice, inclusiv din cel sud-african), care s-au bucurat de sustineri nedisimulate nord-americane, ar fi mai acceptabile, in raport cu „totalitarismul”.

Evident, ar fi vorba de o ideologie geopolitica utilitarista pentru sustinatori, de ideologie 100%, oricum am numi-o. „Schimbarea conditiei umane” in bine, in termenii evolutiei istorice, au urmarit-o si o urmaresc toate politicile, religiile si, in plan civil, toate proiectele educationale. Diferenta propusa nu este specifica, deci este inoperanta.

Distinctia dintre „totalitarism” si „dictatura” ar putea fi viabila intr-un singur caz, omis in mod surprinzator de catre V.T., scara de manifestare, care in ceea ce priveste primul concept este globala. Cred ca este limpede ca un comunism national, cum a fost cel al lui Nicolae Ceausescu, a fost o dictatura, nu un totalitarism, ca ambitie de dominatie globala.

Sovietismul a fost, intr-adevar, prin imperiul proiectat a deveni global, un totalitarism. In acelasi timp, de la o asemenea incadrare nu se poate sustrage, tocmai datorita tintelor globale, nici unipolarismul, chiar daca a fost meteoric. Astazi, in conditiile afirmarii crescande a multipolarismului, totalitarismul apare nu numai perimat, dar si ca o imposibilitate istorica.

Actualizare 2, 21.04.2014:

“Plasmuiti o falsa dihotomie si claditi pe ea un rationament fals. Nu am facut si nu fac o distinctie intre “totalitarism” si “dictatura”, ci intre totalitarism si autoritarism. Ambele sunt dictatoriale.” (Vladimir Tismaneanu)

1) Oh, da, dihotomia este falsa, si tocmai de aceea am fost mirat sa citesc ca “Totalitarismul este un proiect ideologic, urmareste schimbarea conditiei umane. Dictaturile traditionale nu au acest scop.” Afirmatia despre dihotomia de scopuri este scrisa negru pe alb, nu lasa loc de alte intelesuri. Totalitarismul si dictatura se identifica si in privinta mijloacelor, care sunt forta si coercitia, dar si prin controlul complet asupra societatii. Mai clar de atat, ca desemneaza unul si acelasi lucru si ca o eventuala distinctie ideologica ar fi fortata, nu cred ca se poate spune.

2) In privinta autoritarismului, nici acesta nu inseamna dictatura. Autoritarism exista si in ceea ce formal numim regimuri democratice, nu dezvolt, problema va este cunoscuta si din politica romaneasca prezenta sau din trecutul recent. Autoritarismul nu recurge, ca regula formala, la forta si coercitie, ci la argumentul autoritatii, in detrimentul argumentului democratiei (v. prevalarile abuzive de “statul de drept” pentru infrangerea opozitiei si impunerea unei vointe unipersonale).

3) In astfel de lucruri nu poate fi vorba de “suparare”, ci de a tine pasul cu noile evolutii social-politice, carora nu li se pot aplica niste calapoade ideologice, din timpul razboiului rece. Sursele pe care le-ati enumerat ma fac sa cred ca ati inteles ca as respinge conceptul de totalitarism, care si-a avut utilitatea sa ideological incontestabila. Este mai mult decat limpede ca noile repozitionari geopolitice, de dupa abolirea totalitarismelor sau dictaturilor comuniste, au nevoie de un nou concept explicativ si, eventual, competitional.

4) Multumesc pentru schimbul de idei, mi se pare ca de asa ceva avem nevoie din ce in ce mai des, fara a fi nevoie neaparat de un “invingator” sau de un “invins”.

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/

Cultura prudentiala si versetul patriotismului

Apropos de geopolitica, in campania vizand Ucraina s-au intins multe capcane geopolitice, si de o parte si de cealalta, in care cei imprudenti si nerabdatori sa profite teritorial de o “oportunitate de criza” pot cadea cu usurinta. Inclusiv in ale prietenilor, din greseala, se intelege.

Nationalismul ar fi un prost sfatuitor, e un fapt probat istoric, sper sa nu mai aiba rolul de sfatuitor politic sau de strateg oficial. In secolul 21, nationalismul se exprima prin doua cuvinte, sovinism si iredentism.

In acelasi timp, patriotismul nu se confunda cu nationalismul. Patriotismul nu este nationalism, aceasta este definitia negativa, probabil si cea mai scurta. Respingerea nationalismului nu inseamna respingerea patriotismului, cum politicianist sau populist s-ar putea replica.

Poetul national Mihai Eminescu, un patriot desavarsit, la fel ca genu-i poetic, a dat cea mai istorica si mai de drept, cum am spune astazi, definitie a patriotismului national, prin versul „de la Nistru pan’ la Tisa”, din poezia „Doina”, pe care-l au in inima si in minte toti romanii, de pretutindeni.

Cand am scris despre pacatul lacomiei geopolitice si consecintele sale pedepsitoare, cu trimitere la posibile pamanturi straine, am facut-o din perspectiva unei culturi prudentiale. Din nefericire pentru poporul roman, caderile sale geopolitice din trecut s-au datorat insuficientei culturi prudentiale a politicienilor.

In orice caz, politicienilor de astazi, de pe la noi sau de prin vecini, care nutresc ambitii geopolitice pentru Romania sau pe seama Romaniei, ar trebui sa li se arate pe harta pe unde curg Nistru si Tisa si pe unde a fost Dacia strabuna. Daca nu stiu nici geografie si nici istorie, sa se lase de negustoria cu pamanturi straine.

http://nastase.wordpress.com/2014/04/06/raspunsuri-qa-alessandra-stoicescu/#comments

Critica razboiului rece rezidual

Lumea are doua calcaie ale lui Ahile, emotia si imitatia. Pana cand oamenii nu vor constientiza aceste vulnerabilitati si nu vor invata sa le controleze, vor continua sa se confrunte cu nefaste consecinte, carora le vor acorda false atribuiri. Ca metoda de dominatie, manipularea prin emotie si imitatie este vechi-testamentara, incepand cu ciudate personaje si intamplari de pe la curtile faraonilor, de la care s-a tras si declinul geopolitic al Egiptului antic, pana in acest inceput de secol 21, bantuit de false mode de secesiuni (Scotia) si anexari (Crimeea), dar si de false emotii politice (aici, lista e larga, plina cu al-qaedisti si steaguri straine).

Am trecut peste caderile geopolitice germana si europeana (dar si japoneza) din veacul trecut, pentru ca ar merita un studiu separat, eventual integrabil in ceea ce s-ar putea numi, datorita unor similitudini, fenomenul EGGEEU. Desi, ar trebui spus ca, atunci cand vine din mai multe surse civilizationale catre un centru unic, dupa sistemul palniei, imitatia poate fi si productiva si chiar supraproductiva. Spionajul global stie foarte bine acest lucru, dovada amploarea si hiperactivismul pe care i le-a dezvaluit scandalul Snowden.

Ceea ce s-a intamplat in ultimul timp in legatura cu criza din Ucraina si contra-criza din Crimeea, cu acuzatii si contra-acuzatii, cu sanctiuni si contra-sanctiuni, cu intariri de forte si mijloace militare, de o parte si de alta a Nistrului, despre care unii se hazardeaza a-l proiecta ca un nou zid al Berlinului, ar putea da impresia unei reinvieri a razboiului rece. Se vorbeste chiar, pentru ca emotia si imitatia pe calapod de razboi rece sa fie cat mai credibile, de o noua frica europeana, de posibile ocupari de catre Rusia a Ucrainei, Moldovei, Tarilor Baltice (Polonia si Romania nu ar fi nici ele scutite), care chipurile ar justifica consolidari de trupe SUA si repozitionari NATO, in Europa de Est.

Ca este vorba despre o operatiune de isterizare antirusa, cu ricoseu european, nu este nicio indoiala. Mai incerta ar fi de cata lipsa de inteligenta sau de cunoastere a istoriei ar fi nevoie ca sa fie luata in serios, cand fantasticul atinge dimensiuni comice. Presupusa interceptare a unei amuzante convorbiri telefonice dintre doi ambasadori rusi de prin Africa, in care hiperbolizau intentiile anexioniste atribuite Rusiei, frizeaza intr-un mod irezistibil simtul umorului: „Dupa Crimeea, vom anexa Catalonia, Venetia, Scotia si Alaska”. Ramane sa-l priceapa si cine trebuie, majoritatea americanilor au facut-o, arata un sondaj, prin pronuntarea categorica impotriva amestecului Statelor Unite in treburile interne ale Ucrainei, indiferent de evolutia evenimentelor din aceasta tara.

Sa nu ne amagim, antirusismul presupune, implicit, si antieuropenism, dar si antiglobalizare. Chiar daca antirusismul catolic merge in audienta la papa, probabil pentru binecuvantare (deja papa Francisc si patriarhul rus Kiril nu se mai intalnesc) sau chiar daca pozeaza cu sustinerea UE pentru a arata ca rusii sunt singuri si izolati, efectul nu poate fi decat redeschiderea unei duble falii, geopolitice si georeligioase. De aceea trebuie spus cu claritate si fermitate, paradigma razboiului rece este expirata, nedorita si inacceptabila.

In primul rand, globalizarea pietei, muncii si capitalului, dar nu numai, a legat atat de strans tarile lumii incat dintr-un razboi rece nimeni nu ar avea de castigat, ci toti ar avea de pierdut. Apoi, nici noile conditii ideologice si politice, revolutionar schimbate fata de cele de pana in 1989-1991, desi perfectibile si de toate nuantele democratice, dar in mod cert de partea libertatii, pluralismului si drepturilor omului, nu ar legitima intoarcerea la vechile stereotipuri, ale razboiului rece. O politica reziduala ar putea decredibiliza si mai mult discursul occidental, cel putin al Vechiului Occident (SUA). Ca „cetateni ai lumii”, cum le place unora sa se autointituleze in termenii globalizarii post-razboi rece, ne putem intreba cand a avut dreptate Vestul, inainte sau dupa revolutiile est-europene, de ne pune, acum, vechea placa geoideologica a razboiului rece, aruncata de catre popoare la lada de gunoi a istoriei? Nu cumva pentru ca nu comunismul sau post-comunismul conteaza, ci obstacolul din calea expansiunii spre Est si spre suprematia globala?

Dar cel mai simplu si, in acelasi timp, mai puternic argument al imposibilei intoarcerii in trecut, pe care doar o minoritate la o putere negativa si-ar mai dori-o, este ca din ecuatia „razboiului rece” lipseste cea de-a doua parte „beligeranta” sau ostilizanta. Rusiei nu-i arde nici de unipolarism nici de bipolarism, doua modele istoriceste perimate, care au dus la crize. Modernizarea si ridicarea economico-sociala a unui popor sunt mai presus de orice pentru un regim democratic si o buna guvernare, dar aceste obiective strategice vitale nu se pot obtine decat in armonie si intr-o lume multipolara, lucruri pe care le-a inteles nu numai Rusia, ci si majoritatea covarsitoare a statelor.

Multipolarismul inseamna o avansare in democratizarea relatiilor internationale, prea mult stagnata in anii bipolarismului si unipolarismului, posibilitatea unui mai bun echilibru global, ingradirea doctrinei politico-militare a cautarii si inventarii de dusmani, a provocarii de tulburari interne, de opozitii armate sau de lovituri de stat si, pe aceste baze, mai multa securitate nationala, regionala si internationala. Probabil ca atunci cand presedintele american Barack Obama a spus despre Rusia ca este „o putere regionala” nici nu si-a dat seama de ce cheie pretioasa a oferit acestor probleme.

Multiplele regionalizari economice si anvelopari de securitate regionale sunt cel mai sigur antidot la crizele bipolarismului sau unipolarismului, dar si la cele ale terorismului. O lume multipolara nu se refera numai la state sau asocieri de state din regiuni diferite (BRICS), ci si la regiunile insele (UE) sau chiar subregiuni ori vecinatati mai restranse (Grupul de la Visegrad sau, in proiect, Grupul de la Craiova), care diversifica acceptiunea de centru de putere si, prin aceasta, amplifica democratizarea vietii internationale.

Regionalizarea, ca o contrapondere la nationalism si la globalism, o cale de mijloc intre doua rele politice una mai rea decat cealalta, solicita, pe langa modificari in sfera materiala, si mutatii in sfera mentalului politic si colectiv, o regandire identitara extinsa a raporturilor dintre natiune si regiune, prin care sentimentul de apartenenta la o patrie nationala sa se lipeasca foarte tare de cel de patrie regionala. In fond, regiunea este pentru statele care o compun ceea ce cartierul este pentru cetatenii care-l locuiesc, unii au numit-o chiar casa comuna. Anveloparea si intreteserea de securitate a regiunilor ar reduce drastic posibilitatile de penetrare, proliferare sau miscare ale unor elemente radicale sau extremiste. In plus, nu ar mai face necesare trupe extra-regionale, privite de obicei cu sentimente contradictorii. Evident, cine iubeste doar globalismul va cauta sa intre in toate regionalizarile, fortand toate definitiile!

Recentele tectonici geopolitice din Europa, cu epicentrul in Ucraina, nu sunt inceputul unui nou razboi rece, ci replici intarziate si descrescatoare ale unui razboi rece rezidual. Este limpede ca cei care le-au planificat o vor mai face, apeland poate la modalitati mai soft, asa cum l-am vazut, ieri, la TV, pe George W. Bush cu o expozitie de portrete ale unor politicieni internationali, cu un Vladimir Vladimirovici Putin vanat, schimonosit, cu trasaturi ascutite si cu ochii adanciti in orbite, care, firesc, m-a amuzat. Facand insa legatura cu politica, am presupus ca antirusismul asa ar vrea ca sa-l perceapa lumea pe liderul rus. Ce-i drept, unele efecte ale unor instigari, demonizari sau isterizari din trecut au fost chiar remarcabile, dar nici luciditatea si imunitatea nu au stat pe loc, istoria nu este amnezica si nici natanga.

Pentru Romania, razboiul rece din declaratiile presedintelui Basescu ne aminteste de pericolul de a avea „suflete de sclavi”, asupra caruia a avertizat fostul presedinte Emil Constantinescu, dar si de intrebarea „Qui prodest?” Serveste oare securitatii nationale sa cautam un dusman in vecinul de la Rasarit? Dupa cum am vazut din greseala maresalului Ion Antonescu, categoric nu. Poate sustine cineva cu argumente pertinente ca ne vom putea rezolva in mod durabil, subliniez cuvantul durabil, problemele teritoriale, economice sau de alta natura (tezaurul etc.) pe care le avem cu Rusia, printr-o relatie bilaterala dusmanoasa?

Sigur, nu uit ca suntem parte a unei aliante militare, dar nu cred ca este prudent sa fim mai militaristi decat ne ingaduie traditia politica si posibilitatile militare proprii. Din cate am sintetizat si din declaratiile consilierului prezidential pentru securitate, politica de securitate care emana de la Cotroceni este inhamata la geoideologia cautarii sau inventarii de dusmani.

Provocarile de securitate vizand Estul care pleaca din spatiul Romaniei chiar ne expun securitatea nationala, undeva suntem pe o harta cu tinte si contralovituri neconventionale, este reversul care poate insemna un cost excesiv pentru o tara cu capacitati militare conventionale. Nu mai vorbesc ca atitudine politico-diplomatica si politico-militara, poate ca nu este nici cuviincioasa si nici sanatoasa, poate ca recastigarea giganticei piete din Est, care inseamna contracte si locuri de munca, ar fi o strategie mai potrivita si mai la indemana.

Ce ar fi de facut pentru ca reziduurile politice si militare ale razboiului rece sa fie complet si definitiv inactivate ?

Exista un cuvant, probabil magic daca ar fi implementat, care inca nu a fost pronuntat. Reconcilierea. Reconcilierea ruso-germana. Daramarea unui zid fizic nu a insemnat si daramarea celor mentale (mai ales de natura resentimentara). Acest lucru s-a vazut cand dupa intoarcerea fiului risipitor in familia europeana, vitelul cel gras nu a fost taiat. Asa cum s-a intamplat la reconcilierea franco-germana. Desigur, exista diferente de tip si de obiect intre cele doua reconcilieri. Reconcilierea ruso-germana ar fi geopolitica, ceea ce ar insemna, in primul rand, sa se pune capat marsului geopolitic spre Est. Europa nu trebuie sa fie germana sau rusa, ci europeana, a tuturor europenilor. Tarile Estului nu mai trebuie conditionate sa aleaga intre Rusia si Germania. Europa trebuie sa respecte la ea acasa diversitatea, drepturile la identitate si optiune. In acest sens, ideile ministrului de externe german despre schimbarea Parteneriatului Estic sunt extrem de pretioase si de bun augur. Ar putea fi inceputul unui nou mod de abordare a problemei unitatii europene, in primul rand prin iesirea din minciuna asa-zisei posibilitati a „reunificarii fara reconciliere”.

Noile parteneriate de asociere intensificata a unor tari din Est cu UE nu trebuie sa excluda posibilitatea integrarii intr-un alt spatiu geoeconomic, mai ales daca acesta din urma ar avea o unitate interna, pe varii dimensiuni (geografica, istorica, culturala, religioasa etc.). Altfel si mai aplicat spus, asocierea europeana si integrarea euroasiatica sau invers, integrarea europeana si asocierea euroasiatica ar trebui sa fie scoase de sub poverile exclusivismului si conflictualitatii geoplitice, prin abandonarea paradigmei „sau-sau” in favoarea celei a „si-si”. Iesirea Europei din zodia conflictelor sau conflictualizarii geopolitice a relatiilor intraeuropene ar fi o a doua revolutie, dupa cea est-europeana, care va implica in mod egal Europa de Est si Europa de Vest, adica va fi integral europeana.

Ar fi de prisos, cred, sa mai argumentez ideea ca in acest reset european, pe care il va antrena reconcilierea ruso-germana, reconcilierea romano-rusa ar fi inerenta si ceva normal. Cred insa ca n-ar fi lipsit de importanta sa subliniez ca o eventuala reunificare moldo-romana nu ar trebui sa insemne si pamanturi straine, care ar schimba structura de stat. Pacatul lacomiei geopolitice are, mai devreme sau mai tarziu, consecinte dureroase.

NATO ar fi o a doua tema reziduala. Este hilar a se incerca sa se mai sustina, azi, ca o UE cu 500 de milioane de locuitori si cu capabilitati militare nationale dintre cele mai competitive (le am in vedere, cu deosebire, pe cele britanice si franceze, dar si pe cele germane) nu ar fi in stare sa se apere singura. O europenizare a NATO ar insemna in primul rand eliminarea unei surse imense de neincredere si, in al doilea rand, a celui mai serios obstacol in calea reconcilierii si reunificarii geopolitice europene. A venit vremea ca, multumind tutorilor, adultii maturi sa-si poarte singuri de grija.

Un proiect pentru lume

Ce fel de revolutii au fost in 1989? Au trecut deja cei douazeci de ani proorociti de Silviu Brucan, dupa care idealurile comuniste, la compromiterea carora si-a adus contributia din plin, ar fi trebuit sa revina, cu o perspectiva reformatoare. Acest lucru nu s-a intamplat si este destul de greu de spus daca se va intampla vreodata, in spatiul est-european cel putin, desi, dupa cum observam in cel asiatic, la fenomenala evolutie chineza, comunismul de piata functioneaza cu rezultate dintre cele mai performante, fara egal in lumea post-criza. Monopartidismul, ca resursa politica de mobilizare si viziune de dezvoltare, pare a se impaca de minune cu pluralismul economic. Ambele se intalnesc pe taramul nevoii comune al unor ritmuri inalte de crestere si dezvoltare, singurul, de fapt, pe care drepturile omului pot depasi dimensiunea declarativa si capata si o consistenta materiala, iar corporatiile isi pot atinge tintele de profit fara pericolul abaterilor provocate de alternantele la guvernare, crizele politice sau instabilitatea legislativa.

Despre revolutiile est-europene, din 1989, se scrie inca in termeni ideologici, desi fortele motrice si obiectivele acestora au fost de natura pur sociala. Milioanele de oamenii au iesit in strada, la noi si in celelalte tari est-europene, nu de dragul ideologiei occidentale, nicio ideologie, dupa cum bine se stie, nu umple burtile, ci pentru a trai mai bine, mai apropiat de ceea ce vedeau, la acea vreme, in vitrinele capitalismului de tip american. Ironia revolutiilor est-europene a fost ca sarcina lor sociala nu a fost indeplinita, a devenit un fel de Fata Morgana, o minge de joc electoral, pe care toate guvernele acestor natiuni au aruncat-o, si continua cu aceeasi frenezie demagogica sa o faca, undeva, departe, intr-un viitor nedefinit, cand, potrivit unei glume si nu prea, vom fi cu totii morti. De parca ironia nu ar fi fost destul de amara, traiul de aproape douazeci si cinci de ani, in acest nou sistem, de cand i-au devenit parte, au dezvaluit popoarelor est-europene un sistem profund spoliator si inechitabil, devastat de crize la fel de incurabile ca cel pe care il abandonasera. Zicalele populare potrivit carora „la pomul laudat sa nu te duci cu sacul” si „cel care vine de departe nu o face pentru a da, ci pentru a lua” (mai ales, as adauga, cand nu-ti seamana nici la vorba, nici la port), s-au dovedit inca o data, cu varf si indesat, adevarate.

Pentru a intelege cum s-a ajuns la un asemenea rezultat neasteptat ar trebui cunoscute deosebirile intre o evaluare ideologica si o perceptie sociala, cum prima se poate suprapune celei de-a doua, folosindu-i forta, dar schimbandu-i sensul. Nu in ultimul rand, ar trebui inteles si faptul ca o bogatie naturala nu devine automat si una sociala, ca aceasta transformare este conditionata de sistemul de administrare. O evaluare ideologica anticomunista, ca si cea anticapitalista de altfel, reprezinta interese de grup, care uneori pot fi extrem de restranse, cum se intampla in cazurile celor mai mari banci si corporatii multinationale, pentru care celebrul concept politologic de societate deschisa inseamna libertatea nelimitata de expansiune. Inutil, cred, sa mai amintesc ca, intr-un mediu falsificator, ideea lui Karl Popper, de societate deschisa, nu avea cum sa-si pastreze autenticitatea, care se referea la raporturile dintre cetatean si stat, nu la posibilitatea de a trece peste frontiere fara nicio opreliste, ca prin branza, cum se spune, asa cum au denaturat-o transnationalii si globalistii. In 1989, manate din urma de spectrul crizei sistemice (pe care nu au facut decat sa o amane pana in 2007-2008, pe seama resurselor estice), multinationalele capitalismului vestic se aflau la hotarele Estului, un „bogat-sarac”, datorita unui sistem de administrare supracentralizat, care inhiba initiativa si creativitatea, provocand ineficienta. Se intelege, sub presiunea unor lozinci si promisiuni mincinoase, portile au fost deschise, ce a urmat se cunoaste, seamana, intrucatva, cu basmul romanesc despre scufita rosie sau despre capra cu trei iezi…

Dupa 1945, in Europa si-au disputat suprematia doua sisteme social-politice si economice opuse, cel american, in Europa de Vest, si cel sovietic, in Europa de Est. Niciunul insa nu are sau nu a avut de-a face, pe fond, cu ideile originare. Capitalismul privilegiaza, declarativ, componenta liberala in organizare si actiune, desi niciun om nu este liber sub pragul de subzistenta, comunismul a absolutizat latura sociala, sfarsind prin a o caricaturiza prin utilizarea politica in scopul strivirii individualitatii. Cele doua sisteme au totusi o trasatura comuna, sunt la fel de totalitare, prin expansiunea si controlul asupra resurselor, baza pe care se construieste orice forma de libertate si, pe consecinte, de discretionare in raport cu cetateanul, diferentierea tine de nivel, statul, in comunism, bancile si corporatiile, in capitalism. Astazi, am putea spune ca o democratie liberala care nu este si sociala este tot atat de falsa sau de speculativa ca o democratie sociala care nu este si liberala. De aceea, reunirea celor doua componente, liberala si sociala, intr-un nou model de organizare si functionare social-politica, care sa fie in beneficiul tuturor cetatenilor, realizabil prin ceea ce se numeste a treia cale, apare ca o aspiratie normala, iar atata timp cat nutrim aspiratii si avem asteptari ne pastram umanitatea reflexiva si, prin aceasta, posibilitatea de progres.

Revenind la intrebarea de inceput, cred ca revolutiile est-europene nu au fost anticomuniste, anticomunismul este un product ideologic, iar popoarele nu au vocatia ideologiilor. Cel mai probabil, o ideologie de grup extrem de restrans s-a folosit de perceptia sociala anti-sistem pentru a-si croi drumul spre putere, a manevrat cu abilitate impotrivirea la sistemul neliberal sovietic pentru a se instapani. Este greu de crezut si acceptat ca popoarele se pot revolta impotriva unui ideal, mai cu seama cand idealul vizeaza binele comun, nu insa si atunci cand acesta este defectuos materializat sau cand reprezinta o mantie de ascundere sau un corset de constrangere. Ultimele cazuri sunt recognoscibile prin gradul inalt, aproape total, de autonomizare a puterii in raport cu poporul. In virtutea acestei autonomizari, sistemul de tip sovietic ar fi continuat sa functioneze si fara sovietici, in unele tari est-europene. La fel, sistemul de tip american, care in UE se ascunde sub mantia popularilor europeni. Plecand de la aceste coordonate, nu este exclus ca dupa europarlamentarele din 25 mai sa asistam la o revolutie pasnica anti-sistem in Europa de Vest.