Lumea are doua calcaie ale lui Ahile, emotia si imitatia. Pana cand oamenii nu vor constientiza aceste vulnerabilitati si nu vor invata sa le controleze, vor continua sa se confrunte cu nefaste consecinte, carora le vor acorda false atribuiri. Ca metoda de dominatie, manipularea prin emotie si imitatie este vechi-testamentara, incepand cu ciudate personaje si intamplari de pe la curtile faraonilor, de la care s-a tras si declinul geopolitic al Egiptului antic, pana in acest inceput de secol 21, bantuit de false mode de secesiuni (Scotia) si anexari (Crimeea), dar si de false emotii politice (aici, lista e larga, plina cu al-qaedisti si steaguri straine).
Am trecut peste caderile geopolitice germana si europeana (dar si japoneza) din veacul trecut, pentru ca ar merita un studiu separat, eventual integrabil in ceea ce s-ar putea numi, datorita unor similitudini, fenomenul EGGEEU. Desi, ar trebui spus ca, atunci cand vine din mai multe surse civilizationale catre un centru unic, dupa sistemul palniei, imitatia poate fi si productiva si chiar supraproductiva. Spionajul global stie foarte bine acest lucru, dovada amploarea si hiperactivismul pe care i le-a dezvaluit scandalul Snowden.
Ceea ce s-a intamplat in ultimul timp in legatura cu criza din Ucraina si contra-criza din Crimeea, cu acuzatii si contra-acuzatii, cu sanctiuni si contra-sanctiuni, cu intariri de forte si mijloace militare, de o parte si de alta a Nistrului, despre care unii se hazardeaza a-l proiecta ca un nou zid al Berlinului, ar putea da impresia unei reinvieri a razboiului rece. Se vorbeste chiar, pentru ca emotia si imitatia pe calapod de razboi rece sa fie cat mai credibile, de o noua frica europeana, de posibile ocupari de catre Rusia a Ucrainei, Moldovei, Tarilor Baltice (Polonia si Romania nu ar fi nici ele scutite), care chipurile ar justifica consolidari de trupe SUA si repozitionari NATO, in Europa de Est.
Ca este vorba despre o operatiune de isterizare antirusa, cu ricoseu european, nu este nicio indoiala. Mai incerta ar fi de cata lipsa de inteligenta sau de cunoastere a istoriei ar fi nevoie ca sa fie luata in serios, cand fantasticul atinge dimensiuni comice. Presupusa interceptare a unei amuzante convorbiri telefonice dintre doi ambasadori rusi de prin Africa, in care hiperbolizau intentiile anexioniste atribuite Rusiei, frizeaza intr-un mod irezistibil simtul umorului: „Dupa Crimeea, vom anexa Catalonia, Venetia, Scotia si Alaska”. Ramane sa-l priceapa si cine trebuie, majoritatea americanilor au facut-o, arata un sondaj, prin pronuntarea categorica impotriva amestecului Statelor Unite in treburile interne ale Ucrainei, indiferent de evolutia evenimentelor din aceasta tara.
Sa nu ne amagim, antirusismul presupune, implicit, si antieuropenism, dar si antiglobalizare. Chiar daca antirusismul catolic merge in audienta la papa, probabil pentru binecuvantare (deja papa Francisc si patriarhul rus Kiril nu se mai intalnesc) sau chiar daca pozeaza cu sustinerea UE pentru a arata ca rusii sunt singuri si izolati, efectul nu poate fi decat redeschiderea unei duble falii, geopolitice si georeligioase. De aceea trebuie spus cu claritate si fermitate, paradigma razboiului rece este expirata, nedorita si inacceptabila.
In primul rand, globalizarea pietei, muncii si capitalului, dar nu numai, a legat atat de strans tarile lumii incat dintr-un razboi rece nimeni nu ar avea de castigat, ci toti ar avea de pierdut. Apoi, nici noile conditii ideologice si politice, revolutionar schimbate fata de cele de pana in 1989-1991, desi perfectibile si de toate nuantele democratice, dar in mod cert de partea libertatii, pluralismului si drepturilor omului, nu ar legitima intoarcerea la vechile stereotipuri, ale razboiului rece. O politica reziduala ar putea decredibiliza si mai mult discursul occidental, cel putin al Vechiului Occident (SUA). Ca „cetateni ai lumii”, cum le place unora sa se autointituleze in termenii globalizarii post-razboi rece, ne putem intreba cand a avut dreptate Vestul, inainte sau dupa revolutiile est-europene, de ne pune, acum, vechea placa geoideologica a razboiului rece, aruncata de catre popoare la lada de gunoi a istoriei? Nu cumva pentru ca nu comunismul sau post-comunismul conteaza, ci obstacolul din calea expansiunii spre Est si spre suprematia globala?
Dar cel mai simplu si, in acelasi timp, mai puternic argument al imposibilei intoarcerii in trecut, pe care doar o minoritate la o putere negativa si-ar mai dori-o, este ca din ecuatia „razboiului rece” lipseste cea de-a doua parte „beligeranta” sau ostilizanta. Rusiei nu-i arde nici de unipolarism nici de bipolarism, doua modele istoriceste perimate, care au dus la crize. Modernizarea si ridicarea economico-sociala a unui popor sunt mai presus de orice pentru un regim democratic si o buna guvernare, dar aceste obiective strategice vitale nu se pot obtine decat in armonie si intr-o lume multipolara, lucruri pe care le-a inteles nu numai Rusia, ci si majoritatea covarsitoare a statelor.
Multipolarismul inseamna o avansare in democratizarea relatiilor internationale, prea mult stagnata in anii bipolarismului si unipolarismului, posibilitatea unui mai bun echilibru global, ingradirea doctrinei politico-militare a cautarii si inventarii de dusmani, a provocarii de tulburari interne, de opozitii armate sau de lovituri de stat si, pe aceste baze, mai multa securitate nationala, regionala si internationala. Probabil ca atunci cand presedintele american Barack Obama a spus despre Rusia ca este „o putere regionala” nici nu si-a dat seama de ce cheie pretioasa a oferit acestor probleme.
Multiplele regionalizari economice si anvelopari de securitate regionale sunt cel mai sigur antidot la crizele bipolarismului sau unipolarismului, dar si la cele ale terorismului. O lume multipolara nu se refera numai la state sau asocieri de state din regiuni diferite (BRICS), ci si la regiunile insele (UE) sau chiar subregiuni ori vecinatati mai restranse (Grupul de la Visegrad sau, in proiect, Grupul de la Craiova), care diversifica acceptiunea de centru de putere si, prin aceasta, amplifica democratizarea vietii internationale.
Regionalizarea, ca o contrapondere la nationalism si la globalism, o cale de mijloc intre doua rele politice una mai rea decat cealalta, solicita, pe langa modificari in sfera materiala, si mutatii in sfera mentalului politic si colectiv, o regandire identitara extinsa a raporturilor dintre natiune si regiune, prin care sentimentul de apartenenta la o patrie nationala sa se lipeasca foarte tare de cel de patrie regionala. In fond, regiunea este pentru statele care o compun ceea ce cartierul este pentru cetatenii care-l locuiesc, unii au numit-o chiar casa comuna. Anveloparea si intreteserea de securitate a regiunilor ar reduce drastic posibilitatile de penetrare, proliferare sau miscare ale unor elemente radicale sau extremiste. In plus, nu ar mai face necesare trupe extra-regionale, privite de obicei cu sentimente contradictorii. Evident, cine iubeste doar globalismul va cauta sa intre in toate regionalizarile, fortand toate definitiile!
Recentele tectonici geopolitice din Europa, cu epicentrul in Ucraina, nu sunt inceputul unui nou razboi rece, ci replici intarziate si descrescatoare ale unui razboi rece rezidual. Este limpede ca cei care le-au planificat o vor mai face, apeland poate la modalitati mai soft, asa cum l-am vazut, ieri, la TV, pe George W. Bush cu o expozitie de portrete ale unor politicieni internationali, cu un Vladimir Vladimirovici Putin vanat, schimonosit, cu trasaturi ascutite si cu ochii adanciti in orbite, care, firesc, m-a amuzat. Facand insa legatura cu politica, am presupus ca antirusismul asa ar vrea ca sa-l perceapa lumea pe liderul rus. Ce-i drept, unele efecte ale unor instigari, demonizari sau isterizari din trecut au fost chiar remarcabile, dar nici luciditatea si imunitatea nu au stat pe loc, istoria nu este amnezica si nici natanga.
Pentru Romania, razboiul rece din declaratiile presedintelui Basescu ne aminteste de pericolul de a avea „suflete de sclavi”, asupra caruia a avertizat fostul presedinte Emil Constantinescu, dar si de intrebarea „Qui prodest?” Serveste oare securitatii nationale sa cautam un dusman in vecinul de la Rasarit? Dupa cum am vazut din greseala maresalului Ion Antonescu, categoric nu. Poate sustine cineva cu argumente pertinente ca ne vom putea rezolva in mod durabil, subliniez cuvantul durabil, problemele teritoriale, economice sau de alta natura (tezaurul etc.) pe care le avem cu Rusia, printr-o relatie bilaterala dusmanoasa?
Sigur, nu uit ca suntem parte a unei aliante militare, dar nu cred ca este prudent sa fim mai militaristi decat ne ingaduie traditia politica si posibilitatile militare proprii. Din cate am sintetizat si din declaratiile consilierului prezidential pentru securitate, politica de securitate care emana de la Cotroceni este inhamata la geoideologia cautarii sau inventarii de dusmani.
Provocarile de securitate vizand Estul care pleaca din spatiul Romaniei chiar ne expun securitatea nationala, undeva suntem pe o harta cu tinte si contralovituri neconventionale, este reversul care poate insemna un cost excesiv pentru o tara cu capacitati militare conventionale. Nu mai vorbesc ca atitudine politico-diplomatica si politico-militara, poate ca nu este nici cuviincioasa si nici sanatoasa, poate ca recastigarea giganticei piete din Est, care inseamna contracte si locuri de munca, ar fi o strategie mai potrivita si mai la indemana.
Ce ar fi de facut pentru ca reziduurile politice si militare ale razboiului rece sa fie complet si definitiv inactivate ?
Exista un cuvant, probabil magic daca ar fi implementat, care inca nu a fost pronuntat. Reconcilierea. Reconcilierea ruso-germana. Daramarea unui zid fizic nu a insemnat si daramarea celor mentale (mai ales de natura resentimentara). Acest lucru s-a vazut cand dupa intoarcerea fiului risipitor in familia europeana, vitelul cel gras nu a fost taiat. Asa cum s-a intamplat la reconcilierea franco-germana. Desigur, exista diferente de tip si de obiect intre cele doua reconcilieri. Reconcilierea ruso-germana ar fi geopolitica, ceea ce ar insemna, in primul rand, sa se pune capat marsului geopolitic spre Est. Europa nu trebuie sa fie germana sau rusa, ci europeana, a tuturor europenilor. Tarile Estului nu mai trebuie conditionate sa aleaga intre Rusia si Germania. Europa trebuie sa respecte la ea acasa diversitatea, drepturile la identitate si optiune. In acest sens, ideile ministrului de externe german despre schimbarea Parteneriatului Estic sunt extrem de pretioase si de bun augur. Ar putea fi inceputul unui nou mod de abordare a problemei unitatii europene, in primul rand prin iesirea din minciuna asa-zisei posibilitati a „reunificarii fara reconciliere”.
Noile parteneriate de asociere intensificata a unor tari din Est cu UE nu trebuie sa excluda posibilitatea integrarii intr-un alt spatiu geoeconomic, mai ales daca acesta din urma ar avea o unitate interna, pe varii dimensiuni (geografica, istorica, culturala, religioasa etc.). Altfel si mai aplicat spus, asocierea europeana si integrarea euroasiatica sau invers, integrarea europeana si asocierea euroasiatica ar trebui sa fie scoase de sub poverile exclusivismului si conflictualitatii geoplitice, prin abandonarea paradigmei „sau-sau” in favoarea celei a „si-si”. Iesirea Europei din zodia conflictelor sau conflictualizarii geopolitice a relatiilor intraeuropene ar fi o a doua revolutie, dupa cea est-europeana, care va implica in mod egal Europa de Est si Europa de Vest, adica va fi integral europeana.
Ar fi de prisos, cred, sa mai argumentez ideea ca in acest reset european, pe care il va antrena reconcilierea ruso-germana, reconcilierea romano-rusa ar fi inerenta si ceva normal. Cred insa ca n-ar fi lipsit de importanta sa subliniez ca o eventuala reunificare moldo-romana nu ar trebui sa insemne si pamanturi straine, care ar schimba structura de stat. Pacatul lacomiei geopolitice are, mai devreme sau mai tarziu, consecinte dureroase.
NATO ar fi o a doua tema reziduala. Este hilar a se incerca sa se mai sustina, azi, ca o UE cu 500 de milioane de locuitori si cu capabilitati militare nationale dintre cele mai competitive (le am in vedere, cu deosebire, pe cele britanice si franceze, dar si pe cele germane) nu ar fi in stare sa se apere singura. O europenizare a NATO ar insemna in primul rand eliminarea unei surse imense de neincredere si, in al doilea rand, a celui mai serios obstacol in calea reconcilierii si reunificarii geopolitice europene. A venit vremea ca, multumind tutorilor, adultii maturi sa-si poarte singuri de grija.
Fragmentarium Politic 