Sporul de nedreptate, o frica de libertate

Un spor de pedeapsa la o pedeapsa privativa de libertate nemeritata este un spor de nedreptate. O dovada de rele vointa si credinta, dar si de frica fata de libertatea politica a unui fost sef de partid si de guvern de stanga. Nu libertatea juridica a unei persoane fizice este de interes sau in discutie, ci libertatea politica a unui lider si adversar politic.

Recurgerea cu cateva luni inaintea prezidentialelor la un asemenea gest punitiv, ca la unul de ultima instanta, simplifica extrem de mult intelegerea resorturilor sale politice si electorale. Sporul de pedeapsa este o arma politica cu tinta electorala, care ii leaga pe planificatorii si faptuitorii sai de politica si alegeri, la fel cum probele de la locul faptei ii leaga pe infractori de infractiune.

Capul dreptei si dreapta se tem de neprevazut ca de ce este mai rau, ceea ce indica slabiciune, nesiguranta, poate chiar disperare sau presentimente. Cauta sa se asigure ca sistema de control si coruptie, cuibarita adanc in ultimii zece ani in institutiile statului, va acapara sau influenta, intr-un fel sau altul, pozitiile de dupa alegeri.

Un singur om va putea impiedica aceste planuri. Papa Francisc le spunea celor preocupati de securitatea pelerinajelor sale prin lume ca nimic nu-i va impiedica predicarea binelui in familia umana, pentru ca la varsta sa nu mai are prea multe de pierdut. Intr-un fel oarecum similar, cel care va invinge sistema raului care ne macina societatea romaneasca nu va trebui sa aibe prea multe de care sa se sperie, nici de santaj, nici de lipsirea de libertate, poate nici de moarte.

Nu stiu cine va fi, cetatenii il vor alege si il vor pune in frunte. Simt insa ca nebunie nu e numai cea pe care o numea Voltaire, de a judeca de unul singur pe cineva, fara a tine cont de ce spun si altii. Nebunie este si a crede ca la un popor care a dat atatea personalitati culturale nu exista si una politica care sa-i indeplineasca aspiratiile momentului. Cel mai bine presimte acest lucru capul sistemei, stie ca da ultima batalie, o batalie pierduta, si ca este incapabil sa nu lase sa se intrevada acest lucru.

http://nastase.wordpress.com/2014/06/29/spor-de-sase-luni-pentru-dosarul-afiselor-electorale/

Congresul PNL: O recalibrare de viziune

Ati vazut vreodata cum brutarii isi pun aluatul la fermentat, din care-si vor face franzelele si apoi le vor introduce in cuptor? Si cum nerabdatorii, carora le lasa gura a apa, vor trebui sa mai astepte, pana cand jimblele se vor rumeni? Cam asa mi-a dat impresia sa fi fost Congresul extraordinar al PNL, de astazi, o brutarie de partid. In cel mai mare vas de dospit al ideilor liberale, congresul, s-a facut aluatul, in care s-au adaugat reconfirmarile de pastrare a identitatii si numelui PNL, de fuziune cu PDL, de aderare la PPE si, bineinteles, agentul de fermentare, noul presedinte, Klaus Iohannis, s-au framantat bine si apoi s-a pus la crescut.

Liberalii nu se mai grabesc cu desemnarea candidatului pentru prezidentiale, s-au aliniat, tacit, tacticilor de temporizare si de selectie interna ale celui mai puternic competitor, PSD. In acelasi timp, surdina care s-a pus heirupismului liberal, imprimat de fostul presedinte, Crin Antonescu, este si o tactica de asteptare la initiativa Tariceanu, de creare a unui nou partid liberal, pentru a vedea ce iese si a avea timp de masurare si ajustare. Nici caracteristicile psihologice ale noului lider nu trebuie ignorate, Klaus este mai domol, le ia ardeleneste si nemteste, o abordare diferita de cea a reactivitatii de stepa si de balta a lui Crin, si nu o spun critic, se stie, nu exista stil perfect, ci pe situatie.

PNL-ul care va rezulta din fuziunea cu PDL va fi, fara indoiala, un pol cu greutate pe partea dreapta a esichierului si un adversar de temut, pe termen lung, pentru stanga social-democrata. De aceea cred ca PNL-ul nu mai vizeaza, in urma congresului, un castig pe termen scurt, nu are nici forta necesara, s-ar risipi inutil si, ceea ce este cel mai important, si-ar putea altera proiectul de reconstructie. Perioadele de constructie politica nu sunt pentru performante, ci pentru a aduna putere (o situatie post-germinativa, insa cu mult mai proasta, este si la PMP). PNL are nevoie sa adune putere, sa creasca, de aceea am si spus ca s-a pus la dospit, largirea cu PDL ii va fi o sursa semnificativa de putere, dar acomodarile organizatorice si, de loc de neglijat, ale celor doua segmente de electorate, presupun un cost de timp, implicit in privinta obiectivelor de putere.

Exista si niste costuri de partid pentru fiecare din cele doua propuneri ale Congresului, din care va fi desemnat candidatul pentru prezidentiale, ceea ce indeamna la prudenta si o buna cantarire. Daca va fi desemnat Antonescu si va castiga, isi va arde toata karma politica negativa. Daca va fi infrant, riscul va fi unul personal, va lua tot insuccesul asupra lui si va iesi din joc, atata tot, dar castigul va fi pastrarea stabilitatii noului leadership liberal. Daca va fi desemnat Iohannis si va castiga, va fi nevoie de un nou presedinte al PNL, Crin Antonescu e limpede ca nu se mai poate intoarce, iar daca va fi infrant, iarasi s-ar putea pune problema unui nou lider.

Interesanta de vazut va fi si evolutia „PNL” Tariceanu, ce denumire isi va alege, nu pot fi doua PNL-uri, traditia liberala este clar de cine a fost asumata, este argumentul trecutului, de intaietate, de drept istoric. Avand in vedere ca va coagula, in principal, frustrarile liberalilor pro-uselisti, ar putea prelua brandul USL, dar, in opinia mea frustrarile se vor atenua la scurt timp dupa alegerile prezidentiale, ceea ce ma face sa cred ca utilitatea acestei a doua constructii liberale va fi una tactica. Insa voturile noului PNL pro-USL, in fapt pro-PSD, vor intra cu siguranta in masa critica a voturilor stangii la prezidentiale, s-a vazut si din mesajul de pe Facebook al lui Ponta, pentru Congresul PNL, prin care a multumit votantilor liberali pentru constructia USL.

Vor avea SUA un al III-lea Bush?

Sub titlul “Hard Choices”, fostul secretar de stat Hillary Clinton si-a lansat o carte de memorii din timpul cand a fost in exercitiul functiunii, in administratia Obama, in perioada 2009-2013. Importante sunt nu numai amintirile, focusate pe evenimente care in mare parte ne sunt cunoscute din presa vremii, ci si ceea ce se poate intrevedea dincolo de ele, ca viitor posibil, din perspectiva unui politician care nu se declara “consumat”, ci tinteste alegerile prezidentiale.

Ideea de “alegeri grele” vine de la George Bush Jr., prin care si-a motivat deciziile prin care a angajat SUA in razboaiele de pe timpul mandatelor sale. La fel si cea de “toate optiunile sunt deschise” (sau “pe masa”), pe care a preluat-o si Obama. Astfel de stereotipuri politico-diplomatice-militare tradeaza o anumita linie de continuitate in politica externa americana. Pentru astfel de motive si, probabil, pentru altele necunoscute, care ar putea urma, analisti influenti de politica americana sugereaza ca doamna Clinton va fi un Bush al III-lea, daca va ajunge la Casa Alba. Nu impartasesc ideea, o doamna este intotdeauna o doamna (chiar daca s-a spus ca nu a fost niciodata eleganta in declaratii, ca diplomat).

 http://nastase.wordpress.com/2014/06/25/la-revedere-prietene/

Un raspuns pentru MRU: Raul nu se afla in Parlament, ci in tentatia de a-l controla

Din cate stiu, sunteti unul dintre cei care frecventeaza in mod regulat Ambasada SUA, de unde se pare ca v-ati contaminat de maladia dublului standard. D-stra sustineti un standard pentru opozitie, unul pentru putere, din pozitia in care va situati la un moment dat. Una ati fumat in PDL, cand erati la putere, alta acum, in FC, cand sunteti in opozitie. Mai sintetic spus, vizati cate un standard separat pentru fiecare din cele doua parti ale esichierului, asa cum procedeaza Vestul cu tarile din Est, si, in special, americanii cu romanii.

Ceea ce ma uimeste este ca nimeni nu se sesizeaza (sau poate ca o fac, dar au interese in a mentine tacerea) ca dublul standard este incompatibil cu statul de drept, pentru care este cel mai mare afront, il desfiinteaza, fie ca este vorba de aplicarea dreptului national, fi a celui international. Avizele de securitate sunt necesare pentru un numar strict determinat de persoane, care, in general, urmeaza sa ocupe functii numite. In cazul functiilor eligibile problema este mai delicata, nu cunosc niciun caz de demnitar ales prin milioane de voturi caruia sa i se fi refuzat sa-si ocupe functia sau sa i se retraga pe motive de aviz de de securitate, probabil si pentru ca mai tare decat controlul de securitate functioneaza controlul social si politic sau pentru ca s-ar incalca legea de fier a democratiei.

Parlamentele nationale si parlamentul european nu sunt totusi niste colegii de domnisoare, in care se intra cu certificate de virginitate, sunt populate si de curve politice, din bordelurile pe care le numim partide extremiste. Dar aceasta este o alta problema, care nu tine de securitate, ci de moralitate. Ar fi si ridicol ca un functionar care da astfel de avize sa se ia de guler cu alegatorii! Insa cand procedeul avizarii de securitate se extinde la mii de oameni, cu portite politice de nelimitare, chestiunea devine periculoasa pentru democratie, reinvie sau poate reinvia practicile securiste, de trista amintire.

Ma intreb cate mii de oameni lucreaza in aparatele din organele de stat centrale si locale, ma refer la personalul functional, fireste, daca nu cumva cam atatia sunt cu totii la nivelul intregii tari, caz in care avizele ar insemna un alt fel de risc, la adresa democratiei, tentatia de control total.

Asa ca lasati-o moarta sau cel putin mai moale cu avizarea de securitate a parlamentarilor si cu “raul” din Parlament, acolo sunt oameni cu credibilitate si legitimitate electorala (desigur, pana la proba contrarie), credibilitate si legitimitate in fata carora nu au trecere niciun fel de avize functionaresti. Amin! (adica asa sa fie, sa se intample si in continuare).

http://www.contributors.ro/editorial/sursa-raului-se-gaseste-in-parlament/

In numele presedintelui: Sistema coruptiei si geopolitica vestica

Indicii din inregistrarile audio-video ale denuntatorilor, care-si vor banii inapoi, dar si din ale SRI, DNA si DIICOT, care au fost tinute intr-o suspecta si, poate, compromitatoare tacere, duc de la Mircea Basescu, arestat pentru luare de mita si trafic de influenta, catre fratele sau, presedintelui Traian Basescu, caruia marketingul politic si PR-ul de partid, dar nu in ultimul rand si o anumita geopolitica vestica interesata, i-au creat imaginea unui campion al anticoruptiei, de incoruptibil robespierrean.

Ca reactie la criza fratilor Basescu, spatiul public a fost deja suprasaturat cu doua tipuri de mesaje care-l vizeaza pe presedinte: “corupt-corupt-corupt” si “demisia-demisia-demisia”. In tara cu doua opozitii, una la presedinte si alta la premier (unul din motivele pentru care cred ca voi duce dorul coabitarii), nu lipsesc insa nici opinii de minimalizare, de disculpare sau chiar de punere la paritate cu scandaluri insailate.

Nu vreau sa-l invinovatesc cu nimic pe seful statului, va fi treaba justitiei sa probeze, dar suspiciunea de a fi corupt exista, si se va lati atata timp cat va fi pe functie. Unui presedinte care si-a facut un titlu de glorie din a fi jucator pe terenul oricarei puteri sau institutii a statului nimic nu-i va garanta neimplicarea in musamalizarea afacerilor penale ale membrilor de familie. Fratele sau, Mircea Basescu, a luat mita de la interlopul Bercea Mondial in schimbul promisiunii de a-i obtine gratierea. Deci, cum ar veni, in numele presedintelui.

As remarca, inainte de toate, ca rabufnirea virala a coruptiei in chiar sanul familiei presedintelui Traian Basescu este simptomatica pentru gradul de decadere a societatii politice si racilele anturarii geopolitice exclusiviste a Romaniei, in ultimii zece ani, de cand prin revolutia portocalie Vestul si-a adus omul potrivit la Cotroceni.

Apoi, ca in cazul oricarei boli, examinarea si cautarea solutiilor de stopare a fenomenului galopant al coruptiei nu se pot face facand abstractie de stilul de viata politica si mediul geopolitic ale bolnavului numit Romania. Interconexiunea dintre politica interna si politica externa nu poate fi eludata, este punctul de pornire in orice demers de tintire a coruptiei la nivel inalt, care pare sa fi cuprins, fara sanse de scapare, institutiile statului.

Ori, stim cu totii, unu, perceptia este realitatea, si perceptia, momentului cel putin, este ca seful statului este corupt, si, doi, nimic nu otraveste mai mult decat o banuiala o relatie de incredere. Cu atat mai mult daca increderea este electorala, pentru ca pune in discutie legitimitatea reprezentarii. Se pare insa ca si in cazul coruptiei, ca si in cel al hotului care striga hotul, adevarul trebuie cautat nu (numai) in directia in care se arata, ci (si) in locul de unde se arata.

Pentru situatia Romaniei de a fi altfel, incriminam, invariabil, “sistemul” Basescu. Nu stiu daca este o explicatie satisfacatoare sau confuza. Un sistem este consfintit in forme juridice dintre cele mai moderne, de mare stabilitate si mereu perfectibile. Mai degraba continuturile sunt raspunzatoare, care depind de oameni. In aceleasi forme, oameni diferiti pot turna lucruri foarte diferite. In sticlute mici si frumoase se pot pastra esente tari, in sensul bun al cuvantului, dar se pot ascunde si continuturi toxice. Selectia ar fi, prin urmare, un raspuns mai bun, nu si singurul. Nu ne vom apuca, dupa epoca Basescu, sa dam peste cap legi si institutii, esential va fi sa le deconditionam politic si geopolitic, sa ingradim posibilitatea de a fi aservite unor interese personale, de partid sau straine.

Macinat de orgoliul de a avea mereu dreptate, boala veche in istorie, cu unele precedente chiar celebre, si de a avea controlul total asupra Romaniei, Basescu si-a creat o sistema sau un supersistem, informal, de coruptie, in scopul obtinerii conformarii. Presupun, nu am dovezi, in spatiile informal si privat se lasa cele mai putine urme, astfel de oameni stiu sa le evite sau sa le stearga, dar ar fi cea mai plauzibila explicatie pentru proportiile in crestere ale coruptiei. Numai daca la varful statului exista o sistema de coruptie, aceasta se va reproduce in progresie la nivelele intermediare, rationamentul din fabula este corect, daca haina domneasca este din piei de oaie, atunci judecatorii fiti siguri ca jupoaie!

Am folosit doi termeni alternativi pentru a face diferentierea de sistemul oficial, pe care sistema sau supersistemul il supraordoneaza informal si cu care este divergent sau in conflict, dar si in sensurile de dictionar, de totalitate a procedurilor de a ajunge la un rezultat sau de sistem ierarhic superior altuia. In principal, sistema de coruptie prezidentiala i-a vizat pe procurorii si judecatorii pe care i-a numit in functii, in virtutea atributelor constitutionale, dar asa cum i-au dictat interesele personale, de familie sau politice.

Paradoxal sau nu, sistema de coruptie prezidentiala s-a folosit de trei dintre cele mai modelatoare si civilizationale forme ale culturii politice si democratice, statul de drept, independenta justitiei si lupta anticoruptie, cu care in mod fals s-a autoidentificat, si aici este sursa mistificarii, in care si-a turnat propriile continuturi (interese) si pe care le-a folosit in consolidarea si absolutizarea puterii personale. Asa s-a metamorfozat Traian Basescu dintr-un obscur marinar intr-un intangibil si invulnerabil Atotputernic, Unum contra Multum, deasupra votului Electoratului, vezi referendumul de demitere, si al Parlamentului, vezi declaratia politica de miercuri prin care i s-a cerut demisia de onoare. Ingenios, nu? Ca sa nu ramana mai prejos, subalternii intotdeauna isi imita sefii, “eroinele” (am preluat expresia unor oficiali americani) de la ICCJ si DNA, Livia Stanciu si Codruta Kovesi s-au autopersonificat in “Independenta Justitiei”, o a doua sursa de mistificare. Astfel, orice critici care le vizeaza administrarea politica le identifica drept atacuri la adresa Independentei Justitiei. “Nu ma intimideaza, ci ma intaresc”, spunea una dintre „eroinele“ de pe frontul politico-judiciar al anticoruptiei, referindu-se la acuzatii care o implica in dosarul de coruptie si trafic de influenta al fratelui presedintelui Basescu. In sfarsit, sarada emblematicei impartialitati incepe sa se dezlege: Ei sa se intimideze, noi ne intarim!

Unde ne-au fost liderii opozitiei democratice la cresterea nepermisa a puterii excesive a presedintelui, pentru a smulge laurii mincinosi de pe fruntea falsului competitor (am oroare de cuvantul “jucator”, care poate fi si un fraudator) si falsului invingator democratic, pentru ca acesta este rolul opozitiei democratice, de moderare a exercitiului puterii si de aducere cu picioarele pe pamant a unor vremelnici puternici pamanteni cu veleitati de zeitati olimpiene? Pai, in inchisori, prin tribunale, sub urmarire penala, cand nu erau mituiti sau santajati, intr-un cuvant, scosi din ecuatia democratiei. Si aici vad o a treia sursa de mistificare a “infailibilitatii” puterii prezidentiale, politizarea celor trei idei amintite, politizare care le-a transformat in mod absurd in “fundamente” ale sistemei de coruptie Basescu si intr-o posibilitate de sustragere de sub orice control politic democratic real. “Domnilor parlamentari care-mi cereti demisia, se poate recepta printre randuri in reactia presedintelui, nu voi lua in consideratie Declaratia Parlamentului, imi voi vedea linistit de ale mele ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, pentru ca eu am intotdeauna dreptate si imunitate.” Primul imun intre imuni, ca in primus inter pares. Asa sa fi oare? Se pare ca da, judecand dupa suspendarea urmariri penale a presedintelui, din motive de imunitate, in procesul de amenintare si santaj, intentat de senatoarea Gabriela Firea. Ori, cel putin, pana la pronuntarea Curtii Constitutionale pe speta imunitatii prezidentiale. Vom mai continua sa fim nedumeriti de ce la noi e ca la nimeni?

Dar tot acest esafodaj de putere corupta si corupatoare, sa nu uitam, numai puterea absoluta corupe in mod absolut, nu ar fi fost posibil sa fie inaltat si intretinut fara paravanul si ajutorul partenerilor strategici si aliatilor americani. Istoricul relatiilor dintre cele doua administratii prezidentiale este prea lung si prea cunoscut pentru a-l relua aici. Poate doar sa amintesc de incununarea “logistica”, in vizita de la Bucuresti, cand vicepresedintele american Joe Biden i-a pus la indemana presedintelui Basescu o arma politica la fel de taioasa si eficienta ca ascutirea luptei de clasa, prin care cominternistii au exterminat elitele Estului. Noul dusman al popoarelor din Est, supranumite, acum, “Noua Europa”, este coruptia, pentru ca, nu-i asa, pe masura inaintarii pe calea capitalismului lupta anticoruptie se va ascuti. Iata ce a spus Biden: “Cea mai importanta valoare-societatea transparenta, in care coruptia este considerata dusman.” Omul avea dreptate referitor la consecinte si in indemnul de a privi  spre Ucraina, numai ca nu a spus nimic in privinta originii, cauzelor si agentilor de raspandire ai fenomenului. Basescu, istet si cu instructajul facut de Gitenstein, aplicat pe “pestele cel mare”, s-a prins inca din 2004 unde bat americanii, care aveau nevoie de un guvernator forte in Romania, caruia sa nu-i cracneasca nimeni, iar acesta nu putea fi decat de pe partea esichierului unde erau putini la numar si lesne de multumit, fara sa ridice sacaitoarele probleme sociale sau, Doamne fereste, de patriotism economic, de care orice metropola fuge ca dracul de tamaie. In treacat fie spus, am toate motivele sa cred ca sustinatorii sai americani, care in principiu studiaza profilurile psiho-politice ale liderilor din toata lumea, i-au sesizat caracteristicile negative si i le-au exploatat din plin. Unele surse mentioneaza ca fostul secretar de stat american, Hillary Clinton, ar fi cerut profilurile liderilor din Europa de Est, cu referire speciala la Romania si Bulgaria.

Ultimele orientari din geopolitica americana privind Romania le gasim in recentul interviu cu insarcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA la Bucuresti, Duane Butcher, la incheierea misiunii. Am aflat, cu acest prilej, ca ceea ce ar considera americanii normal ar fi o imunitate limitata, o opinie corecta, dar declaratia a fost anterioara declansarii scandalului fratilor Basescu cu clanul Bercea Mondial, care tinteste imunitatea presedintelui, altfel si-ar fi muscat limba. Insa procedura greoaie, nejuridica si cu portite politice cu care ne ispiteste democratic, de supunere a ridicarii imunitatii votului popular si de acoperire de catre imunitate doar a declaratiilor facute in plenul Parlamentului o face aproape inaplicabila. Plus ca ducerea deciziei justitiei pe taramul opiniei publice, care nu are competente specifice, si posibilitatea de a fi inhatat securistic pentru orice lucru neplacut puterii pe care l-ai spune in afara cadrului organizat, nu e deloc kusher, ci o reinviere a unor practice de trista amintire. Sunt elemente care ridica semne de intrebare asupra intentiilor urmarite. Practic, se ajunge tot la a se lasa mana libera vanatorii de vrajitoare, in primul rand prin distrugerea prezumptiei de nevinovatie, ceea ce rezoneaza perfect cu doctrina metropolei de a avea in colonie un guvernator discretionar si care are mereu dreptate.

Cred insa ca de data aceasta chiar i-a sunat ceasul politic lui Basescu, ceea ce nu va fi obligatoriu sa fie gasit vinovat dupa ce-si va da demisia, ar putea fi achitat, precedente exista, si cel mai probabil aceasta va fi si strategia popularilor europeni. Va depinde insa de romani ca sistema Basescu sa nu mai functioneze dupa Basescu, cum s-a intamplat la ucraineni cu sistema Timosenko (careia euromaidanul si lovitura de stat ii sunt direct imputabile). After day, va fi inevitabila scoaterea tarii de sub rusinosul control geopolitic occidental, aplicabil coloniilor. Cu acest prim pas aspiratia de a fi mandri ca suntem romani ar putea incepe sa prinda contur. Dupa cum de neocolit va fi si reabilitarea democratiei. Tot spre vest, spre vest, spre vest, toate le-am facut pe sest! Ajunge! Dublul standard desfiinteaza statul de drept. Acest adevar nu l-au inteles sau se fac ca nu-l inteleg Basescu si sustinatorii sai vestici, dar a venit vremea ca statul de drept sa desfiinteze dublul standard.

Noua Europa si „teritoriul NATO” (Actualizat)

Intr-un discurs acuzator la adresa Rusiei, pe tema Crimeei, rostit in 29 aprilie la un institut de stiinte politice din Washington, secretarul de stat american, John Kerry, avertiza ca „Statele Unite vor face totul pentru a apara teritoriul NATO.” Ideea a fost exprimata si de catre secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, pe 15 mai, intr-un interviu cu aceeasi tinta, pe timpul vizitei in Romania: „Suntem pregătiţi să apărăm fiecare bucăţică din teritoriul NATO.”   

Ideea de „teritoriu NATO” arata, prin sursele de provenienta si directiile politico-militare de utilizare, ca nu este vorba de o figura de stil, ci de o ideologie si o doctrina, adanc inradacinate in mentalul politic al leadershipului american. Voiajarea nestingherita a inchisorilor CIA, spionarea americana a guvernelor si institutiilor europene, sosiri nenotificate ale unor lideri americani la baze militare, lobbysmul corupator american, care de sub haina peticita de a fi de-al „casei” escaladeaza cutume si norme, chemarea la ordine a unor lideri politici sau sefi de institutii ale statului la sediile ambasadelor americane sunt doar cateva aspecte din partea vizibila a aisbergului, prin care suveranitatea statelor din „teritoriul NATO” este pusa la incercare.

Desigur, s-ar putea replica ca „teritoriul NATO” reprezinta o punere in comun a suveranitatilor statelor componente pentru a face fata unui pericol care le vizeaza deopotriva, ceea ce pe timp de razboi, cald sau rece, ar fi pe deplin intemeiata. Aceasta logica incepe insa sa schioapete cand o alianta militara continua sa existe si dupa ce obiectivul strategic pentru care a fost incheiata a fost indeplinit. In urma campaniei de revolutii victorioase est-europene, din 1989-1991, si a unor schimbari la fata cu cea mai inalta rata de innoire, probabil, care ar face sa paleasca pana si unele din cele mai vechi democratii, NATO s-a trezit fara obiectul muncii. URSS, Tratatul de la Varsovia, toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost abandonate haului istoriei, vointa populara si-a resubordonat vointa politica. Aceasta lectie istorica ar trebui universal subscrisa, acolo unde vointa populara nu este sau a incetat sa mai fie sursa primordiala a dreptului, exista o problema.

Cele mai vocale si mai de actualitate subterfugii si improvizatii in apararea anacronicului „teritoriu NATO” se refera insa la pericolele care ar veni din partea Rusiei lui Putin, care a anexat Crimeea si ar urmari sa recreeze URSS. I-am vazut in aceasta postura si pe presedintele Obama, si pe vicepresedintele Biden, si pe unii senatori americani, care au luat la picior „teritoriul NATO”, dand asigurari ca nu va fi lasat de izbeliste in fata agresivitatii Rusiei si ca SUA isi vor spori efectivele si cheltuielile militare in Europa, indemnandu-i in acelasi timp pe aliati sa faca la fel. Europenii nu par insa de loc convinsi sa ia in serios amenintarea cu napasta rusa, sa se lege la cap cu antirusismul geopolitic al americanilor. Germania, care da tonul pe continent, a respins cresterea cheltuielilor militare, iar cvasitotalitatea leadershipului politic si economic european nu agreeaza sanctiunile antiruse si izolarea Rusiei. Sanctiunile au devenit o chestiune de mantuiala iar izolarea un esec.

Mai mult, europenii au transmis la celebrarea debarcarii anglo-americane din Normandia doua semnale care au toate sansele sa devina in relativ scurt timp foarte puternice, sa reabiliteze proportii istorice ale celui de-al doilea razboi mondial, care au fost rasturnate pe nedrept, politic si geopolitic. In primul rand, este vorba de recunoasterea adevarului istoric privind rolul decisiv al URSS in infrangerea nazismului, in al doilea, aducerea la suprafata a unui fapt nu mai putin important, pe nedrept considerat colateral sau o simpla cifra statistica, in evenimentele de acum 70 de ani, este vorba de pretul urias platit de victimele civile din Normandia.

Pentru ca tot am vorbit de rasturnari de proportii, cei care sunt interesati de distinctia intre agresiune si rezistenta ar trebui sa caute raspunsul in fapte, nu in vorbe, sa observe cum limita dinainte a unei aliante militare s-a tot modificat in timp intr-un singur sens, niciodata invers, astfel ca ceea ce la inceput a fost o constructie a spatiului mitologic fondator al Atlanticului de Nord a ajuns pana la Marea Baltica si Marea Neagra. Interesele de securitate ale Rusiei nu sunt la frontierele SUA, dar nici ale SUA la frontierele Rusiei, Crimeea nu se afla in Atlanticul de Nord, dar nici Atlanticul de Nord in Marea Neagra. In consecinta, la intrebarea de care parte se afla agresiunea si de care apararea oricine isi poate raspunde singur. In opinia mea, evenimentele in care Washingtonul incearca sa re-angreneze alianta nord-atlantica ascund interesele americane, precum pulpa care acopera samburele unui fruct.

Frontiera „teritoriului NATO”, frecvent si, cred, naiv invocata, se vrea, in fapt, un nou zid berlinez. Nu stiu daca opinia publica internationala a remarcat ipocrizia sau cinismul laudei aduse de presedintele american polonezilor, in vizita la Varsovia, ca nu au acceptat niciodata cortina de fier. Deosebirea ar fi, azi, ca numai cu o singura tabara belicoasa, cealalta dandu-si de mult obstescul sfarsit, nu poate fi un razboi rece, nici macar o pace rece. O noua ‚cortina” ar insemna o autoizolare pentru cel care ar ridica-o, ca o intrare de buna voie intr-o camasa de forta. Nu am nimic impotriva bazelor americane sub umbrela NATO, daca europenii isi vor dori in continuare acest lucru si daca americanii vor plati in moneda forte pretul corect pentru cea mai pretioasa resursa de infrastructura, pamantul, basca polita de asigurare, care nu ar fi de colea, dar am impresia ca primii, desi au geniul tehnologic, nu prea au habar de mestesugul vorbelor si profitului.

Am ajuns, in final, la cea mai cetoasa problema, legata de viitorul „teritoriului NATO”. Pana nu de mult, NATO a mers in tandem cu UE, integrarea militara devansand-o de regula pe cea economica. Toate bune, numai ca a inceput sa iasa la iveala reversul, „teritoriul NATO” reprezinta un de-branding si un risc de imagine pentru teritoriul UE, care s-ar putea sa fie dezastruoase, sub aspectul atractivitatii, comparativ cu alte modele de integrare, care se configureaza si/sau functioneaza strict pe principiile economiei de piata. Lumea judeca si se intreaba: Ce fel de integrare economica este cea care are in spate o alianta militara? Cat de libere si de cinstite sunt optiunile de integrare economica si competitia de piata in teritoriul UE, cand se confunda cu „teritoriul NATO”? Cand Donald Rumsfeld a vorbit de „Noua Europa”, a spus doar jumatate de adevar. Noua este toata Europa.

Actualizare, 14.06.2014. Ideile unui NATO defensiv, care nu ameninta pe nimeni, si etern, cu o functionalitate de tip perpetuum mobile, care au rezultat din interviurile Gandul cu cei trei senatori americani care au vizitat Romania, nu rezista nici macar unei analize de bun simt, darmite la una de experti. Cerinta americana de sporire de catre toate tarile membre a cheltuielilor militare la 2% din PIB va adauga NATO muschi de razboi in timp de pace, in timp ce invocarea extra-teritoriala a articolului 5, pentru reactii in afara teritoriului aliantei militare (in Ucraina, Moldova etc.) este excesiva, neconforma cu carta fondatoare. Pe de alta parte, viitorul NATO va depinde de viitorul UE. O deteriorare sau defectare a tandemului NATO-UE, iar toate semnele arata posibilitatea non-extinderii spre Est, reformei sau chiar contractarii in cazul UE, va avea consecinte majore si asupra NATO. Asadar, sa fim cu ochii pe barometrul UE, pentu a afla cum vor fi vremurile NATO!

 

„Ucrainizarea” si cele doua axe de sustinere

Nu cred ca ar fi nevoie sa glosam prea mult pe faptul ca originea politico-economica istorica a crizei ucrainene se afla in frustrarile acumulate in perioada sovietizarii. Este aproape o legitate ca eliberarii de un model exclusivist si constrangator sa-i urmeze cautarea a altceva, opus sau cel putin perceput ca opus. Ceea ce ar merita cu adevarat de analizat ar fi daca nu cumva bascularea spre modelul vest-european, el insusi atins de criza atlantista si de acel rigor mortis pe care intoleranta agresiva l-a adus sovietismului, va face ca intrarea intr-o noua criza sa fie doar o chestiune de timp. Daca ar fi sa fim cinstiti pana la capat cu noi insine, dar si cu Estul si cu Vestul, ar trebui sa recunoastem ca deja, o data cu Euro-Maidanul, au inceput sa se faca simtite semnele sevrajului ideologic occidental.

Incercarile internationale de solutionare a crizei ucrainene sunt de salutat, dar cred ca vor fi sanse de succes doar daca se va pleca de la un punct de vedere comun, asa cum a fost formulat in Acordul de la Geneva din 17 aprilie si etapizat in Foaia de parcurs, care i-a fost atasata. Pe termen lung, vitalitatea stabilitatii ucrainene va depinde in mod decisiv de eliberarea optiunilor de integrare sau asociere ale autoritatilor de la Kiev de caracteristicile constrangatoare, de intoleranta si exclusivism, proprii celor doua modele amintite.

De putina vreme, din palaria uzata a realpolitikului a fost scoasa ideea de “finlandizare”, ca model de neutralitate si posibila solutie de iesire a Ucrainei din criza. Tonul l-a dat Henry Kissinger, fost secretar de stat american, artizan al realpolitikului si detinator al unui controversat Premiu Nobel pentru Pace, ca urmare a unor virulente acuzatii de crime in masa. Faptul ca o criza, provocata si sustinuta de americani, ar putea duce la obtinerea de catre SUA a unei parti de influenta in Ucraina, in afara unei competitii libere si cinstite, cum se axiomeaza a fi in economia de piata, ar putea fi perceput ca o “performanta” in gandirea remininscenta a Vechii Lumi. Astazi, insa, impartirea unei natiuni in sfere de influenta intre marile puteri, prin coruperea elitei politice si colonizarea caminului statal al poporului, este vazut ca un act rebarbativ si pradalnic, pentru care SUA si-au atras desolidarizarea extinsa, care decizional va conta, mai devreme sau mai tarziu, in termenii democratiei internationale si dreptului international.

“Finlandizarea” Ucrainei ar fi vetusta, o reintroducere a razboiului rece, sferelor de influenta si realpolitikului pe usa din dos a globalizarii victorioase a capitalismului. Un morganatic pas inapoi, pe taramul clasicei teorii marxist-leniniste privind natura agresiva si imperialista a capitalismului, care va ridica serioase probleme de credibilitate: cand a avut dreptate propaganda americana, cand a fost anticomunista sau cand este anti-anticomunista, inventandu-si dusmani capitalisti? “Finlandizarea” va fi insa si o minciuna, pentru ca in esenta va fi vorba de “americanizarea” Ucrainei.

Semnalele economice si militare ale SUA privind Ucraina, confirmate si rasconfirmate prin suita de asalturi pentru preluarea controlului, prin lovitura de stat, cu servicii secrete, mercenari, sprijin financiar, logistic si/sau operatiuni speciale antiruse, nu lasa nicio urma de indoiala. In imaginarul leadershipului american statutul international al Ucrainei este asimilat cu cel al unei colonii, ceea ce ne scuteste de orice raspuns la intrebarea de ce se afla la mii de leghe departare de metropola. Cum se vor impaca slavofilia si americanismul, ultimul cu o cultura a violentei si a unor “pacate” care-l vor pune in coliziune directa cu valorile si credintele ucrainenilor, si nu fac aici o judecata de valoare ci doar o constatare la indemana oricui, va fi, fara indoiala, o problema de studiu si de reflectie.

Pana atunci, sa remarcam ca politica americana in teritoriul ucrainean se doreste a fi una de inghiocare. Cei doi Biden Jr. au reusit sa acceada in structurile de administrare ale resurselor energetice ucrainene. Declaratia Nuland, din aceste zile, de la Kiev, ca SUA nu intentioneaza sa amplaseze scutul american pe teritoriul ucrainean vrea sa sugereze ca prezenta unor baze militare “nepermanente” (pana la calendele grecesti, of course) ar fi o varianta “minimala” subinteleasa. Ori scenariul futurist al unei “flote rivale” in Marea Neagra, cu ajutorul calicei Romanii (!), care va trebui sa-si umfle muschii si sa devina vecinul cel rau, care sa ameninte Rusia (!!) si sa-si aroge rolul de “protector” al rutei energetice din Azerbaidjan (suna impresionant, mai ceva ca in cazul sfintelor morminte!). Nu stiu de ce imi vine in minte bancul cu visul capusei din colbul drumului, care asteapta sa se prinda de o coada de caine, care sa-i devina un vector purtator…

Ramane de vazut cat de competitiva va fi oferta americana pentru ucraineni, comparativ cu cele rusa si europeana. A trece gazele de sist din conturile est-europenilor in cele ale americanilor si a le vinde apoi ucrainenilor, a le impune aplicarea de sanctiuni antiruse ori sporirea cheltuielilor militare nu mai pacaleste pe nimeni in privinta transferurilor de negativitate…

Ca in logica lui tertium non datur, numai Rusia si Europa sunt cei doi piloni pe care se poate construi o Ucraina unita si non-conflictuala, care sa se bucure de crestere economica si de securitate. Din aceasta perspectiva, cele doua vecinatati nemijlocite sunt de neinlocuit. Nu de finlandizare are nevoie Ucraina, ci de ucrainizare, prin complementarizare rusa si europeana, este singura cale sigura care alunga amenintarea transformarii sud-estului ucrainean intr-o “Fasie” cu un amalgam de probleme umanitare si de drepturile omului.

O alternativa euro-rusa capata din ce in ce mai mult contur, pe baza concluziei comune ca apropierea de Europa nu trebuie sa insemne departarea de Rusia. Germania s-a pronuntat ca izolarea Rusiei nu este in interesul Europei, Franta ca UE nu este pregatita sa integreze Ucraina, Rusia ca nu este impotriva asocierii Ucrainei cu UE, iar Polonia ca propriul sau exemplu de apropiere de UE demonstreaza ca acest lucru are o influenta pozitiva asupra comertului cu Rusia. Pe cale de consecinta, ucrainizarea si complementaritatea rusa si europeana pe teritoriul ucrainean ar presupune o compunere a vectorilor de integrare si de asociere.

O Ucraina pe principiul “o tara, doua sisteme“ ar putea sa functioneze la fel de bine ca modelul chinez. O integrare euroasiatica in estul rusofon si o asociere europeana in vestul ucraineanofon ar fi cel mai bun lucru care i s-ar putea intampla Ucrainei. Ar fi o zona de intretesere, de tesut ruso-european, care ar face dificila o noua rupere intre estul european si vestul european, pe scurt, un castig pentru unitatea Europei. Scepticii de serviciu ar trebui sa observe ca alegerea unui nou presedinte ucrainean, Porosenko, departe de a fi minimalizata, nu a reusit sa produca schimbari sensibile, ordinul sau privind coridorul umanitar nu este indeplinit, varsarile de sange inca se mai produc.

Despre prezidentiale si prezidentiabili: Stanga se gandeste, dreapta se grabeste

De ce Victor Ponta nu se grabeste sa-si confirme candidatura la alegerile prezidentiale? Probabil ca unul dintre raspunsurile simple si directe ar fi ca nu isi asuma candidatura ca pe un interes personal. O candidatura pentru pozitia de sef al statului este o miza institutionala si comunitara, in sensurile largi ale cuvintelor, care implica reflectie si responsabilitate. Trebuie avuti in vedere oamenii, milioanele de sperante, daca esti cel care le poate raspunde cel mai bine increderii, daca nu cumva exista altcineva mai bun. Prea multe orgolii si patimi, personale dar si de partid, s-au consumat si au facut rau si in 2004 si in 2009, pentru a mai accepta sa se reproduca si la alegerile prezidentiale din 2014. Ideea de „a impune costuri” unui lider sau unui partid, prin acuzatii false sau diversiuni compromitatoare, este una dintre cele mai josnice, pentru ca loveste in masa electoratului care il sustine. Un presedinte este al tuturor romanilor, nu al unui partid sau al clientelei partinice. Daca merge la mitingurile electorale ale unui partid sau sustine un candidat demonstreaza contrariul, o subcultura de gasca, aceasta explica de ce Traian Basescu a fost incapabil sa fie echidistant si sa-si exercite rolul constitutional de mediator, sine ira et studio. Nimic nu garanteaza ca cei pe care i-a desemnat „urmasi” nu vor proceda la fel, aschia nu sare departe de copac, dar totul pledeaza pentru a iesi de sub influenta acestui „Maleficent”, pentru a cita titlul filmului din 2014 al lui Robert Stromberg.

Amanarea pentru prima saptamana din septembrie, cand a convocat Congresul PSD pentru a se pronunta asupra celei mai meritorii candidaturi, tine, ce-i drept, de respectarea procedurii democratice, dar aceasta va fi o simpla formalitate. Prin castigarea europarlamentarelor si ridicarea starii economice si sociale a tarii, doi indicatori definitorii si imbatabili de brand politic, seful de partid si de guvern social-democrat nu are niciun contracandidat intern pe masura, nu va avea de ales. Nu de putine ori, Victor Ponta a afirmat ca ar prefera sa-si duca pe mai departe mandatul de premier, pana in 2016, asa cum s-a angajat in fata electoratului USL. Multi vad in aceasta optiune de continuitate o lectie de sinceritate si loialitate pana la capat, de care romanii nu prea au mai avut parte, si o sanctionare a acelor politicieni care se dezic cu aceeasi usurinta cu care promit. Altii vad insa o asteptare din calcul, pe variabile scontate, care inca nu au devenit vizibile. In mod cert, asteptarea ca situatiile europeana si regionala sa se aseze nu va fi lipsita de sens. Surprizele oferite de europarlamentare, care inevitabil vor duce la corectii de directie a UE, impactul presedintelui ales Petro Porosenko asupra crizei ucrainene sau aparitia unui mare competitor (si unei alternative, totodata) pe piata integrarii, Uniunea Economica Euroasiatica (UEE), se vor numara, fara indoiala, printre coordonatele care vor marca strategiile candidatilor, presedintele fiind titularul politicii externe a Romaniei.

Pe partea dreapta a esichierului lucrurile stau complet diferit, exista multa agitatie si graba pentru a desemna, cel mult pana pe 15 iulie, un candidat unic la alegerile prezidentiale. Renuntarea neasteptata de catre Crin Antonescu la candidatura la presedintie complica (sau poate simplifica?) putin lucrurile, dar nu le schimba esential. Gestul presedintelui demisionar al PNL, care a anuntat ca se va grabi sa puna punct si interimatului la conducerea partidului, seamana cu o incercare de „inalbire”, practic, de eliberare a sanselor dreptei unificate la prezidentiale, pe de o parte, si ale noului leadership liberal, pe de alta, de pasivul sau incarcat de greseli politice. Miscarea tactica este buna, dar pentru a deveni si castigatoare strategic va fi nevoie de mult timp, care iese din orizontul alegerilor prezidentiale, oamenii vor trebui sa se dumireasca, dincolo de conjunctura electorala, mult prea suspectata de stratageme sau gaselnite de castig pe termen scurt. Am putea crede ca Antonescu spera sa obtina prin noua alianta, PNL-PDL, o noua Alba ca Zapada, este insa greu de spus in acest moment daca va fi concurenta sau nu cu cea a lui Basescu, PMP, desi spiritul molipsitor este acelasi. Oricum, doua Albe ca Zapada ar fi prea mult pe acelasi esichier.

Manevra lu Crin Antonescu, insist asupra ei pentru ca va fi mult timp subiect de discutie, ar putea sa mute o parte din presiune asupra lui Victor Ponta, ar putea viza chiar fortarea unei reactii in oglinda. Nu vom afla insa mai devreme de inceputul toamnei care va fi raspunsul PSD. In mod cert insa, viitorul sef al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, de la care se asteapta demersuri cu adevarat de drept, nu-i va trimite lui Ponta, precum Barroso, un biletel in 10 puncte in care sa-i spuna ce sa faca si sa dreaga, de dragul intrarii in PPE a PNL…

Retragerea lui Crin va avea, foarte probabil, si o alta consecinta, presupun autocalculata, de spalare a propriei imagini, si aceasta pe termen scurt, prin impingerea in fata a unui alt candidat la sefia PNL si la prezidentiale. Este suficient sa ne imaginam cum vor fi redirectionate frustrarile a doua zi dupa pierderea alegerilor. Klaus Johannis este un politician cu rigoare si decenta, care nu-i vor fi insa de ajuns, intr-un context al dreptei mai mult decat nefavorabil, de faramitare si de slabiciune excesive, dar si intr-un joc cu carti masluite si sfasieri chiar in interiorul dreptei, sub patronajul lui Basescu. Nu cred ca exista cineva in interiorul dreptei care sa ia in serios posibilitatea unei victorii a unui prezidentiabil de dreapta. Ca si exercitiul guvernarii, si cel al presedintiei uzeaza, ori de cei zece ani de capitalism de tip Basescu pe paine li s-a aplecat romanilor, vor o schimbare de meniu. Ceea ce pot face insa prezidentialele pentru dreapta este sa dea statura politica candidatilor sai, sa-i pozitioneze ca posibili premieri la viitoarele schimbari de guvern, pentru care sansele vor fi mai credibile. Mi se pare ca Basescu, care va continua sa aiba coatele ascutite si dupa ce nu va mai fi presedinte, nu ar mai fi Basescu daca ar fi de acord ca oricare dintre protejatii sai din PMP sa fie surclasat de o alta propunere de premier doar pentru ca ar fi tot de dreapta.

Graba dreptei unificate de a-si stabili candidatul pentru prezidentiale este justificata, orice nou candidat va avea nevoie de un timp consistent pentru a fi evaluat, numai cei foarte puternici, care au pielea tabacita de incercari, nu mai au nevoie de asa ceva (nu cred ca stereotipul Basescu ar mai putea fi rebrenduit de vreo campanie). In orice caz, cred ca vara s-ar putea dovedi un sfetnic mult mai bun decat ne-am inchipui. Cel putin, pentru necunoscutele stangii. Daca vrem insa ca electoratul sa-si impuna agenda, nu politicienii, va trebui sa ne gandim ce presedinte ne dorim.