Summit-ul NATO din Tara Galilor: Alianta nord-atlantica trebuie sa se distanteze de tentatiile modelului de alianta militara sovietic si intoarcerii la Razboiul Rece. Alianta inteligenta, un concept necesar si posibil in zilele noastre

31/08/2014

O conduita de principiu, de non-escaladare este ca Rusia sa nu fie provocata strategic. Cu atat mai mult cu cat Rusia nu doreste sa se implice in conflicte pe scara larga, dupa cum a declarat liderul de la Kremlin. Actiunile contrare nu ar fi o dovada de intelepciune. Ca una din cele mai mari puteri nucleare, Rusia are capacitatea de a riposta la orice agresiune. Nici presedintele american nu impartaseste ideea unei solutii militare la criza ucraineana sau din relatiile ruso-ucrainene. La fel, liderii europeni, cancelarul german Angela Merkel a constientizat foarte bine situatia cu dus-intors a masurilor antiruse, cand a atentionat ca acestea nu trebuie sa ofenseze Rusia. Cu toate acestea, razboiul informational care tinteste Rusia, cu acuzatii fara probe, neconfirmate, de la „doborarea” avionului malaezian si pana la „invazia” teritoriului ucrainean, nu este deloc o garantie de fairplay sau de luciditate.

Infiltrarile de trupe ruse, care nu au ciocniri directe cu armata ucraineana ori sustinerile indirecte ale separatistilor prorusi sunt actiuni tactice. Reactiile strategice la actiuni tactice nu le vom gasi in niciun manual militar, ar fi un raspuns disproportionat si o provocare directa la escaladarea strategica a conflictului, care ar fi paguboasa tuturor partilor. Pe de alta parte, diferentele de evaluare a crizei din sud-estul Ucrainei sunt date de diferentele dintre obiectivele politice occidentale, de sprijinire si atragere a Kievului si obiectivele umanitare si de solidaritate co-etnica ale Rusiei fata de separatistii prorusi. Politica de a impune costuri Moscovei ascunde un cost colateral in crestere, catre trei mii de morti si catre un milion de ucraineni refugiati in Rusia, care a inceput sa ingrijoreze organizatiile umanitare internationale si opinia publica, dar si un cost european bumerang, care a inceput sa preocupe Bruxelles-ul si celelalte capitale din UE.

Exploatarea militara operational-strategica a unui razboi informational, nu a unor date certe, reale, verificabile este o provocare, lipsita de rationalitate, pentru impredictibilitate si consecinte. Apropierea frontierei NATO de Rusia si incercarea de a o incercui cu baze militare, amplasate in Tarile Baltice, in Polonia si in Romania, este, fara indoiala, o actiune strategica si o provocare strategica, discutabile insa ca informatii strategice, motivatie strategica si predictibilitate strategica. Ar fi absurd ca o alianta sa-si provoace riscurile strategice. Sa le confrunte, daca va fi nevoita, este altceva, dar sa le zgandare, in loc sa le previna, e o degenerare de facto intr-un risc pentru securitatea de jure. Dislocarea de baze nord-atlantice pe pozitii avansate in Europa de Est, in apropierea frontierelor Rusiei este comparabila, ca provocare si risc strategic, cu cea a rachetelor sovietice din Cuba, in coasta Statelor Unite. Nu cred sa asistam, azi, la o distributie inversa a rolurilor de atunci, cu un Putin in rolul lui Kennedy si un Obama in cel al lui Hrusciov, ar fi frustrant si decredibilizant!

In afara de a fi provocator-agresiv, ceea ce i-a pus toata lumea democrata in cap, modelul sovietic de alianta militara a mai fost erodat si de un al doilea factor. Stationarea de baze sovietice pe teritoriile statelor membre ale Tratatului de la Varsovia l-a condamnat si in ochii populatiilor tarilor aliate. Nationalistii de toate culorile politice l-au identificat cu ocupatia si opresiunea, iar crizele comuniste din 1956, 1968, 1981 si celelalte de pana in 1989 au dus la disparitia modelului sovietic de alianta militara si, implicit, de regim politic. Contextul vremurilor actuale este intrucatva asemanator, de resuscitare a nationalismului si sensibilitatilor legate de suveranitate (vezi Marea Britanie, Ungaria, proiectul Statelor Unite ale Europei etc.), pe fundalul unei crize economice si, foarte probabil, de model economic.

Ce este o alianta inteligenta? Este o alianta care invata si care se adapteaza, care cauta sa se sprijine pe un modus vivendi de echilibru, intre lectiile istoriei si noile realitati. De adaptarea prin echilibru, care de fapt este un compromis, iar cea mai stralucita definitie a politicii este de a fi o arta a compromisului, depinde capacitatea de a supravietui sau reproduce a oricarui sistem, iar cel de alianta militara nu face exceptie. Unor riscuri sau stari conflictual-militare regionale, cum sunt cele din sud-estul Ucrainei, nu li se aplica reactii ostentativ-disproportionate, care submineaza buna credinta (implicit legitimitatea) si pot duce la escaladarea strategica. Unei linii de anvergura strategica, care risca debalansari si rebalansari strategice, ii sunt de preferat masuri pivot, punctuale, care nu multiplica, ci limiteaza sau solutioneaza cauze si efecte. Punerea la dispozitia armatei ucrainene de armament si fonduri militare, care sa-i performeze capabilitatile de contracarare, fara amestec din afara, cresterea cheltuielilor militare de catre statele aliate est-europene ori intarirea fortelor militare navale aliate riverane in Marea Neagra sunt solutii simple, necomplicate, care pot reface si pastra echilibrul de securitate regionala prin multipolaritate regionala. Romania, Polonia, Turcia, de pilda, ar putea fi tot atatia poli regionali de putere, care s-ar putea angrena intr-o trilaterala militara semnificativa si credibila, poate chiar intr-o poligonala, cu ajutorul altor tari din regiune.

NATO nu este un rezervor de forte si mijloace in afara tarilor membre, ci este un sistem integrat de armate nationale sau de baze militare nationale la dispozitia aliantei, pe scopuri si misiuni. Nu exista un „teritoriu NATO”, ci teritorii nationale suverane ale statelor membre. In consecinta, ideea infiintarii unor noi forte de reactie rapida, de taria a zece mii de militari, pentru consolidarea apararii aliantei euroatlantice versus criza din Ucraina, nu ar trebui sa insemne aducerea de trupe din alta parte, necunoscatoare ale regiunii, ci sa fie folosite cele din interiorul regiunii, ale tarilor aliate din regiune, care au avantajul terenului, dar care vor fi si convinse mai usor, astfel, sa-si sporeasca cheltuielile militare. In felul acesta vor fi menajate sensibilitatile de suveranitate, se vor atenua temerile Rusiei fata de „aducerea” unor baze NATO la granitele sale, dar nu vor fi incalcate nici tratatele internationale de dupa incheierea Razboiului Rece.

Planul de lunga durata care se asteapta sa fie adoptat la summit, in 4-5 septembrie, pentru a consolida apararea la granitele tarilor NATO cu expunere estica va intruni consensul si va rodi in beneficiul securitatii colective daca noile baze militare din Europa de Est vor fi nationale, din trupe ale tarilor din contactul sau din apropierea cu Rusia. Va fi o proba de alianta inteligenta, care isi va putea atinge obiectivele fara a starni proteste ca ar fi „nord-atlantice” sau „americane” si fara a provoca contramasuri strategice. Asa cum au subliniat si noii lideri ai UE, alesi ieri, Tusk si Mogherini, diplomatia si comunicarea vor fi solutiile la criza din Ucraina, poate chiar si unele pozitii curajoase, dar nu radicale, insa obligatoriu inteligente, as adauga, pentru ca exista si compromisuri inteligente, mai ales atunci cand scopul final trebuie sa fie pacea.

Anunțuri

Cand relocarea tacuta devine acuta: Ferguson, balonul spart al imigratiei negre

30/08/2014

Violentele, jafurile si demonstratiile de la Ferguson, determinate de uciderea unui delincvent negru de catre un politist alb sunt doar varful aisbergului politicii rasiale si de imigratie americane. In numai trei ani (2011-2014), populatia de culoare din Ferguson a crescut de la 52% la 67%, o rata de relocare exponentiala, intalnita doar in stramutari sau colonizari. Coincident sau nu, acest trend abrupt se suprapune cu mandatele unui presedinte minoritar de culoare.

In timp ce, pe buna dreptate, imigrantilor estici si vestici li se impun standarde de competenta, cei proveniti de pe continentul negru sunt pur si simplu absorbiti in masa. Nici dupa ce au devenit „afroamericani” lucrurile nu stau mai bine, sunt considerati prea scumpi pentru programe educationale si profesionale, care nu aduc profit. Singurele care nu-i ocolesc sunt politicile rasiste, care-i folosesc ca mase de manevra, ca in episodul Ferguson, unul dintr-o serie nesfarsita. Cand te gandesti, ce ironie, comunistilor le-a luat doar 20 de ani cu alfabetizarea!

Diferentele rasiale din SUA sunt, in primul rand, diferente de educatie si calificare, rod mai degraba al unor atavisme tribale decat al fostei sclavii, de la care au trecut cateva generatii. Competitia de pe piata muncii nu tine cont de rasa, ci de competente, asiaticii inalt calificati, de pilda, sunt pretutindeni cautati, iar cei care sustin altceva nu fac decat sa-si escamoteze lipsa de competitivitate si, cel mai adesea, sa vaneze ajutoare sociale, care toate vin de la contribuabili. La un moment dat, aceste consumuri fara echivalent devin sau sunt resimtite ca o povara, mai ales in situatii de criza.

Multiculturalismul a fost decretat un mit de insasi lumea care l-a generat, in speta cea nord-americana. De remarcat ca multiculturalismul a aparut in perioada de expansiune si abundenta economice si ca a intrat in declin o data cu aparitia crizelor economice si austeritatii sociale. Altfel spus, resursele sunt cele care fac ca o societate sa se deschida sau sa se inchida catre altii.

Reactiile autoritatilor au fost destul de contradictorii, nemaivorbind ca deplangerea mortii unui individ de culoare, perfect indreptatita de altfel daca a fost rezultatul arbitrariului fortei politienesti, contrasteaza cinic cu uciderile in masa ale civililor prin interventiile militare in alte tari (“celebrele” efecte colaterale). Dublul standard ar trebui sa inceteze, uciderile in masa nu ar trebui sa fie simple cifre statistice, ci tragedii la fel ca in cazul mortii unui individ.

Mentinerea unor politici rasiste intensive nu va face decat sa creasca nemultumirile si animozitatile interrasiale, presiunile si expansiunile care ne reamintesc de cele din perioada de colonizare, care au dus la extinctia pieilor rosii. Intercalarea sau mozaicarea etno-rasiala a unor populatii poate oferi niste avantaje de manipulare si putere, dar pana la urma bumerangul se intoarce.

Conceptul de “intropresiune”, o gaselnita ad-hoc explicativa, poate explica la nivel individual acumularea si apoi externalizarea frustrarilor rasiale, dar la nivel social explicatiile trebuie cautate in politica statala. Politicile educationale, de profesionalizare si integrare in societate si pe piata muncii pot aduce o stabilitate etno-rasiala, cu conditia indiguirii imigratiilor ilegale si de-stimularii celor oficiale sau semioficiale. Pana la urma, cred ca Dumnezeu cand le-a dat oamenilor culorile alba, neagra, galbena sau rosie, potrivit distributiilor raselor pe continente, a fost sa nu uite niciodata locul unde sunt intotdeauna pe deplin acasa, asemanatori si stapani.


Conditionalitatile politice ale liberarii lui Adrian Nastase confrunta incadrarea de “drept comun”, putand redeschide cazul. O solutie de nepartinire ar putea veni doar de afara

26/08/2014

Adrian Nastase a revenit si nu a revenit acasa. Cei noua ani de interdictie de a vota, de a fi ales si de a ocupa functii publice il vor tine “departe” de tara sa, pentru care, indiscutabil, a facut destul de multe lucruri bune. O coincidenta ciudata, inca neobservata, este ca interdictia va dura cat doua posibile mandate ale viitorului presedinte.

Iesirea din desert, apropos de titlul cartii pe care o scrie Adrian Nastase (si pe care o astept cu interes), are nevoie de o calauza, toata lumea o stie, mai ales adversarii (imi repugna termenul de „dusman”), de unde si atintirea tuturor ochilor, desi din motive diferite, catre „liberatul conditionat”. Dintr-un punct de vedere „mediu”, sa-i zicem, adica obisnuit, normal, care respinge partizanatul in favoarea echidistantei, conditionalitatile de liberare sunt atat de evident excesive si politice in raport cu sentinta de „drept comun” si durata detentiei, incat nu poti sa nu te intrebi daca nu cumva tocmai aceste „conditionalitati” sunt o miza pe care se face un joc, din varii interese (evit sau folosesc cu parcimonie cuvantul „politica”, din motive de echidistanta).

Faptul ca fostul lider politic si premier social-democrat a „acceptat” sa i se deconteze coruptia din Romania in sarcina personala ii este, fara indoiala, imputabil, chiar daca nu a crezut nicio clipa, cu expertiza juridica pe care o are, ca un dosar atat de superfluu va duce candva, undeva, la vreo condamnare. Si chiar daca reactiile in instante juridice internationale, pe care le-ar fi putut avea, ar fi putut sa stanjeneasca intrarea Romaniei in UE, intr-un context si asa sensibil, in care reticentele externe si asteptarile interne se bateau cap in cap. Desigur, la interesul national ar fi luat sau ar lua oricand magna cum laude, dar la interesul personal, si ma refer la cel de autoconservare, a fost un visator. Nu sustin ca intre cele doua ar trebui sa existe o tensiune, dar o armonie, da, inainte de a face orice altceva trebuie sa te bucuri de sanatate si libertate.

Dupa umila mea parere, un patriot mort sau in inchisoare devine nefolositor, trecand insa peste, intrebarea este ce va face in viitor Adrian Nastase cu libertatea sa, asa ciuntita cum este, pentru ideile pentru care s-a sacrificat? Cei care il cunosc o stiu, cuvantul ‚abandon” ii este necunoscut, dar, totusi, o solutie juridica va fi necesara, pe care insa nu o intrevad intern. Poate ca, din perspectiva obiceiului de la romani de a politiza orice, nici nu ar fi recomandabila. Pentru a iesi din „logicile” celor doua tabere, care invariabil ce va sustine una va contrazice cealalta, este nevoie de o a treia parte, care se cheama drept international, ale carui decizii au prioritate fata de cele ale dreptului national. Este vorba de Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), dar nu de a-l repune in drepturi, aceasta va fi o consecinta, ci de a redeschide si rejudeca dosarul Adrian Nastase.

Si o strategie de aparare in instanta se schimba cand da gres, ca orice strategie, desi nu se poate sustine asa ceva in dosarul Nastase, efectele unor strategii apar sau se vad pe termen lung. Dar, in opinia mea, nu va trebui sa se mearga pe calea denuntarii unei condamnari politice, CEDO nu se pronunta pe teme politice, ci pe dosare sau sentinte, daca sunt sau nu intemeiate. De aceea cred ca ar fi suficient si necesar sa se rejudece cauza in termeni de „drept comun” (teza politica sa ramana la partid). Stiu, la o prima reactie ar putea parea ciudat ceea ce spun. Insa daca cineva este achitat intr-un dosar de drept comun, in care probele in mod evident nu sustin acuzatiile, deci in care eroarea este exclusa, nu si tendentiozitatea, va fi limpede ca dosarul, sentinta si detentia au fost politice.

http://nastase.wordpress.com/2014/08/23/acasa/


Socialisti portocalii, liberali rosii

23/08/2014

ZeV, in privinta stangismului ca produs al trecutului vorbim aceeasi limba, dar social-democratia este un partid al stangii, al democratiei si proprietatii, insa ultima, ma grabesc sa adaug, in limite decente sau, si mai bine spus, nu pe seama inselarii sau jefuirii celorlalti, cum a facut neoliberalismul bancar si corporatist, care a aruncat lumea in saracia de dupa 1945 si in marea criza din 2007-2008. Concluzia privind toxicitatea capitalismului, un dreptism frate geaman cu stangismul, este corecta, capitalismul, am mai spus-o, este, inclusiv prin numele pe care si l-a pus pe firma sistemului, al capitalului, nu si al muncii, un dezechilibru din care vin majoritatea crizelor economico-sociale.

E limpede ca e nevoie de o cale de mijloc, un fel de capitalism-socialism, de capitalism social sau social-capitalism, daca termenul de socialism sperie, desi nu ar trebui, in Est nu a fost socialism, ci comunism, socialismul a fost in Vest. Iarasi am mai spus-o, reconcilierea celor doua tensiuni opuse nu se poate face decat printr-un format de incluziune, de asociere de tip yin-yang, ca in filosofia chineza, ca in familia heterosexuala, barbat-femeie sau, se pare, ca in actualul sistem comunist-capitalist din China, care emana vitalitate si, cred eu, in cele din urma, universalitate.

Social-democratia este, daca vrei, un liberalism pentru clasele si paturile sarace, care sunt majoritatea, pe cand liberalismul ar putea fi asemuit cu o social-democratie a clasei de mijloc. Nu stiu daca prin acest joc de cuvinte am reusit sa exprim legatura dintre social-democratie si liberalism sau motivul pentru care ar trebui sa-si dea mana (dupa modelul Uniunii Social-Liberale), pentru a scadea numarul celor din clasa de jos, concomitent cu cresterea celor din clasa de mijloc. Sa nu ne miram daca, uneori, urmand acest trend cvasinatural, unii socialisti sunt portocalii iar unii liberali sunt rosii (nu este necesar sa fac exemplificari, sunt vizibile si in Romania, si in Europa). Asa se explica unele politici de dreapta ale unor guverne de stanga si unele politici de stanga ale unor guverne de dreapta, tin de legile echilibrului pietelor muncii si capitalului.


Un semnal pentru parlament si viitorul presedinte: Statul de drept nu se electoralizeaza. Orice deriva se sanctioneaza

22/08/2014

Inainte de a fi o stare de fapt, statul de drept este o stare de spirit, care se cere a fi in permanenta educata si consolidata de catre clasa politica, institutiile statului si societatea civila. Cand oricare dintre puterile statului se implica in politica sau in campania electorala a unui partid sau altul, este limpede ca oricat ar pretinde ca apara statul de drept nu este credibila, o face doar retoric, ii lipseste acea stare de spirit care ar fi impiedicat-o sa-si incalce echidistanta si sa se situeze deasupra legii.

Implicarile sefului statului, Traian Basescu, in politica PMP sunt de notorietate. Insa a deveni si agent electoral, sef de campanie al Elenei Udrea pentru alegerile prezidentiale, prin invitarea acesteia la Cotroceni spre a-i oferi public sustinerea candidaturii si inchinarea de ode electorale udrismului la televiziune sunt deja excesive, provocatoare si incompatibile pentru statutul de presedinte al tuturor romanilor, sunt o sfidare a statului de drept, a prevederilor constitutionale.

Actiunile de electoralizare de pe sfarsit de mandat ale lui Basescu ridica doua mari probleme de atitudine. In primul rand, va fi o reactie de atitudine? Va fi oprita interventia partizana explicita a administratiei prezidentiale in procesul electoral, susceptibila de a-si folosi influenta si resursele in deformarea sanselor si rezultatelor candidatilor? Sau vor prevala inhibarea si autoinhibarea, prin vanturarea ideilor de capitulatiune in fata voluntarismului neconstitutional basist, ca nu ar mai fi  timp pentru un referendum de demitere si ca oricum peste trei luni va pleca din  functie?

In opinia mea, abordarea inactiva ar fi nerealista, neoficial exista o criza a institutiei prezidentiale din momentul in care Basescu si-a abandonat atributiile constitutionale si a facut din palatul Cotroceni un sediu de campanie electorala. Nu ar fi nici productiva, incurajeaza situatii parazitare – timpul trece, leafa merge, chiar de deresponsabilizare – cine greseste, nu plateste. Nici macar fostii sustinatori occidentali, care s-au lamurit in privinta fostului protejat, nu ar risca sa-si risipeasca nicio letcaie din contul de imagine pentru a acoperi un afront la statul de drept, cu atat mai putin al unui presedinte expirat. O reactie sanctionatorie s-ar impune.

In al doilea rand, ce semnale de atitudine se transmit candidatilor la presedintie si, mai ales, viitorului presedinte? Un precedent de incalcare a Constitutiei care ar ramane nesanctionat ar fi o invitatie la “consecventa” pentru urmatorul presedinte, cunoscut fiind ca precedentul creeaza regula. Sa ne gandim ca pentru un comportament americanesc, ca al Elenei Udrea sau pentru unul basist, cum pare a fi clonat cel al lui Victor Ponta, un stat cu doar doua puteri, din care ar lipsi cea parlamentara, ar fi ideal pentru continuarea derapajelor executivist-judiciariste, care au proliferat in ultimii zece ani. Si din acest punct de vedere ar fi necesara, deci, o atitudine activa.

Daca suntem de acord ca un raspuns activ este o chestiune de atitudine si ca singurul subiect legitim si capabil de a o pune in opera este parlamentul, la intrebarea ce tip de atitudine ar trebui adoptat cel mai bun raspuns l-a dat seful Senatului, Calin Popescu Tariceanu: suspendarea. Sanctiunea suspendarii presedintelui nu va fi urmata de demitere, dar va fi simbolica, in apararea statului de drept. Va dori Basescu sa-i faca campanie Elenei Udrea, foarte bine, isi da demisia, se autosuspenda sau va fi suspendat de parlament.

Daca suspendarea se va suprapune cu cele treizeci de zile de campanie ar fi ideal, dar chiar si daca va fi doar o zi de suspendare efectul de sanctiune-simbol ar fi acelasi, pentru prezent si, mai ales, pentru viitor, presedintii sa ia aminte, nu sunt deasupra legii.

Liberalul reformator Tariceanu a dat in primul rand un semnal foarte puternic dreptei. Desi nu a facut nicio aluzie, e clar ca perspectiva unui presedinte socialist, foarte probabila, care ar reproduce fara nicio opreliste precedentul Basescu in materie de politizare si electoralizare a statului ar crea dreptei acelasi gen de probleme pe care presedintele democrat-liberal/popular le-a creat stangii. Cum Basescu se afla in situatia celui aflat intre linii, care risca sa primeasca cate un “glont” si din fata si din spate, este de asteptat ca atat stanga cat si dreapta sa nu-i dea nicio sansa la a treia suspendare.

Tariceanu a mai facut ceva, un gest de corectitudine care ar trebui subscris de toti candidatii, a anuntat ca, in cazul suspendarii, va refuza sa asigure interimatul sefiei statului, deoarece va candida la alegerile prezidentiale. Pentru ca cercul vicios al partizanatelor institutionale sa fie rupt o data pentru totdeauna, procesele de suspendare si de alegeri prezidentiale ar trebui sa aplice in mod egal lectia echidistantei. In consecinta, si premierul, care candideaza, ar trebui sa se autosuspende pe perioada campaniei electorale. Ar fi un act de mare rezonanta politica pe intregul esichier, care ar stinge sau diminua nemultumirile si contestatiile electorale.


“Si dupa aceea?” (Adaugit)

20/08/2014

Nu sunt critic de film, ci doar un consumator ocazional, cand este vorba de filme de idei, cu mesaj umanist, destul de rare in epoca western-izarii estice. Insa filmele nu sunt facute pentru specialisti, ci pentru marele public, de aceea a ne spune parerea ar trebui sa intereseze.

Un film-revelatie, incarcat de semnificatii si nuante de semnificatii, unele greu perceptibile, aproape subliminale, ca “Ida” (2013) al regizorului polonez Pawel Pawlikowski nu avea cum sa-mi treaca neobservat. La fel s-a intamplat si cu unele articole ale unor specialisti romani ai domeniului, dar si sensibili prin ascendenta la tema, cum este profesorul de arta teatrala si cinematografica Radu F. Alexandru.

Exceptionalul cunoscator si decodor al sufletului omenesc, Pawel Pawlikowski, ne reaminteste ca ne intoarcem la Dumnezeu nu prin etnie si religie, ci prin iubire, asa cum am si venit in lumea pamanteana. Si nu este nimic ezoteric in filmul “Ida”, totul este la vedere, dar fiecare vede ceea ce este pregatit sa vada, o poate face cu cultura iubirii si altruismului sau cu cea a urii si egoismului, de unde si alegerile opuse ale Annei si Wandei. In clipa mortii, ne asemanam uimitor cu cel care am fost in clipa nasterii, cand doar fiorii de umanitate si divinitate conteaza, care se incolacesc prin iubire pe caduceul vietii, intr-unul si acelasi moment de inceput si sfarsit, cand politica si religia nu ne-au revendicat si parcelat, inca, sau cand nu o mai pot face.

Una din cheile de interpretare ne este oferita chiar de antiteza Anna-Wanda. Anna nu avea cum sa redevina “evreica Ida”, descoperise forta incredibila a iertarii, uitarii, iubirii si impacarii, cu sine, cu lumea si cu Dumnezeu, prin care era foarte aproape de a obtine mantuirea. Mai mult, aflarea grozaviilor lumesti, dupa plecarea din manastire, carora si familia sa ii cazuse victima, i-a revelat amagirile si desertaciunea resentimentelor si razbunarilor, tobogan pe care Wanda a incercat fara succes sa o atraga. De aici extraordinara tarie si cumpatare a Annei, care este putin probabil sa le fi dobandit in afara sansei de a fi fost incredintata unui preot si de a fi ajuns la manastire.

Nici “placerile” carnii nu au descumpanit-o, stia sau intuia ca dincolo de toate aceste lucruri pasagere se afla sau trebuia sa se afle altceva, mult mai profund si mai durabil, poate chiar etern. Filosofia intrebarii “Si dupa aceea?”, pe care si-o punea la fiecare pas care putea fi de dezechilibru este imbibata de o reflexivitate atat de adanca si de tulburatoare incat nu ai cum sa treci necritic peste superficialitatea si volatilitatea “pragmatismului” cu care nefericita Wanda, evreica fosta  procuroare rosie, se mintea si de care se inconjura, prin alcool, sex, resentimente, razbunari, vanatoare de oameni… Intorcandu-se la manastire pentru a depune juramantul, calugarita Anna nu a intors spatele rudei Wanda, ci unei conceptii si unui mod de viata.

“Si dupa aceea?” ar putea fi foarte bine un alt titlu al filmului sau cel putin un subtitlu, ajuta la aflarea cu mai multa usurinta a esentei deosebirilor dintre Anna si Wanda, dar si dintre Anna si “Ida”.

“Qua de causa?” (Adaugire, 21.08.2014)

Aflat, eu insumi, pe terenul unor tensiuni si intrebari existentiale pe care mi le-a indus pelicula pawlicowskiana ‘Ida”, simt nevoia unor completari sub semnul unui corolar la ‘Si dupa aceea?”. Stiu perfect de bine ca o creatie artistica nu ne poate da si nu i se pot pretinde raspunsuri “stiintifice” la problemele noastre lumesti, ar fi o vulgarizare, un film nu este o fotografie sau un oracol, ci o provocare adresata gandirii.

Filmul ‘Ida” ne confrunta constiintele cu idei de o mare incarcatura de reflexivitate, de unde si nesfarsitele posibilitati de interpretare. In decodarea mea, in revelatiile Annei nu atat dimensiunea temporala a fost determinanta, nu marimea acelui “cand?”, revelatia e de fapt un declick, o strafulgerare, cat mai degraba specificitatea acelui “unde?”, dar si inteligenta cauzala, cum, prin ce mijloc, care cred ca este superioara celei emotionale. Wanda a plimbat-o ispititor-instigator pe Anna printr-o lume de efecte, incercand sa o abuzeze emotional inclusiv prin afirmatia ca Dumnezeu ar fi “mort”, dar interogatia cauzala “Si dupa aceea?”, care trimite la viitor, poate fi transpusa si intr-o alta cheie, a trecutului, care trimite la radacina lucrurilor, “Si inainte de aceasta?”.

Daca asa stau lucrurile, Anna nu mai este o “nestiutoare”, adevarul cauzal, aproape sau chiar initiatic, o desparte definitiv de Wanda, adevarata nestiutoare. Iesirea din mediul lumesc, cum a fost recluziunea monastica a Annei, ca si multe altele, care prin retragerea in pustiu, in singuratate, prin meditatie/rugaciune si post ascut mintea prin deconditionarea de material si de patimi, ofera un termen de compartie pentru nevrozele aglomerarilor umane, implicit si o alta cale. Despartirea Annei de Wanda si neintoarcerea la “Ida” nu au avut nimic etnic in ele, au exprimat o atitudine si o alegere, fapte pe care le intalnim cu o frecventa aproape de regularitate in interiorul oricarei etnii. Cred ca originile de neam sau religie nu trebuie sa aiba niciun amestec in eliberarea de tarele de comportament ale celor din jur. Pana la urma, asa cum ne nastem si murim singuri, salvarea sufletului este o problema individuala, tine de libertatea de alegere a fiecaruia, niciodata nefiind prea tarziu.

http://www.contributors.ro/cultura/leiba-zibal-nu-i-jidan/


Doua intrebari de clarificare, inainte de campanie: Cine pe cine foloseste, in PSD, in relatia dintre brandul de lider si brandul de partid? De ce Klaus Iohannis are tandem, iar Victor Ponta nu?

18/08/2014

Nu cred ca desemnarea unui candidat, facuta cunoscuta public, este ceva batut in cuie, ca nu se mai pot face reevaluari sau schimbari, mai ales daca apar date sau optiuni noi. Exista o dinamica de precampanie, de preferat unei inghetari, daca poate aduce un plus de sanse. Daca ceva este de corectat si imbunatatit, perioada de precampanie este ideala, desi adaptarea trebuie sa fie continua, in marje mai mici, desigur, in campania propriuzisa. Daca in precampanie se stabilesc candidatii si se forjeaza strategii, deci aspecte care tin de macroplan, in campanie reglarile se fac in limite mai mici, de microplan, nu schimbi calul in timpul galopului. S-ar parea ca reconsiderarile critice chiar functioneaza la unele partide, daca nu cumva exista un joc prestabilit al candidaturilor initiale si ulterioare, din ratiuni de distributie a presiunilor si uzurilor.

Referitor la prima intrebare, din titlu, brandul unui lider trebuie sa adauge valoare brandului de partid, nu sa-l consume. Un audit al relatiei de brand dintre lider si partid este mai greu de facut, cu toate acestea sacrificiile sau costurile personale, in slujba ideilor si valorilor partidului, sunt un indicator foarte fidel al transferurilor de brand. In general, facem analize pe eveniment, pe ceea ce este fierbinte, pentru a avea reactii rapide, mai putin pe serii lungi, care semnaleaza trenduri si note distinctive, pe care retorica evenimentiala le poate ascunde. Daca vom cadea de acord ca un asemenea indicator, al sacrificiilor, care, iata, se leaga foarte bine de „Anul Brancoveanu”, care a marcat 300 de ani de la martiriul domnitorului Constantin Brancoveanu si al celor patru fii ai sai, si o asemenea procedura, a analizelor regresive pe perioade lungi, ne pot apropia de o evaluare cat mai realista a unei interactiuni dintre doua branduri, fiecare va putea afla raspunsul la intrebare.

Este in afara de orice indoiala ca PSD, ca cel mai mare partid si cu cele mai performante politici economice si sociale, am in vedere reprezentativitatea si conexiunea dintre cele doua domenii, pentru ca este limpede ca un optim economico-social este intotdeauna inferior unuia tehnicist, deconectat de componenta umana, dar o crestere de dragul cresterii nu inseamna si dezvoltare echilibrata si durabila, un asemenea partid, repet, are si un brand pe masura. La fel de clar este ca dupa doua cicluri succesive, cat este permis constitutional, cu un presedinte de dreapta, alternanta cu un presedinte de stanga este democratica si necesara. Nu mai vorbesc de argumentele dureroase arhicunoscute privind necesitatea schimbarii de regim si de presedinte-jucator sau a prevenirii reproducerii acestora prin urmasii politici, pro si post-Basescu. In ciuda unei retorici belicoase de fatada, alternanta stangii la presedintie este consimtita, tacit, de dreapta si sustinatorii externi, SUA si UE, pentru care, intr-o asemenea criza de perspectiva, solutia unui presedinte de stanga „pactizabil” si „coabitabil” ar fi raul cel mai mic.

Nu stiu daca va mai amintiti detaliile castigarii relativ suspecte a presedintiei PSD de catre Victor Ponta, in februarie 2010, la un Congres-maraton, de aproape 24 de ore, in fata lui Mircea Geoana, care cu o zi inainte era creditat cu prima sansa. Am numit, atunci, alaturi de altii, ca Ponta a castigat printr-un „puci de partid”. Ar fi fost bine sa fi fost doar o impresie, dar iata ca puciul politic s-a incercat sa se transforme si intr-un „puci ideologic”. In primavara acestui an, dupa spargerea USL, Ponta a anuntat ca vrea sa mute PSD-ul spre centru, prin aducerea unui asa-zis „liberalism”, de fapt neoliberalism, in interiorul partidului.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-16785053-muta-victor-ponta-psd-spre-centru.htm

Scriam despre tentativa de deposedare a electoratului de stanga de principala sa constructie politico-organizatorica, cel mai mare partid din Romania:

„Asa-zisa corectie ideologica, care-l anima pe Ponta, de mutare spre centru a PSD si de aducere in ideologia acestuia a unei componente liberale, va insemna de fapt mutarea spre dreapta a intregului esichier politic, ceea ce va transforma Romania dintr-o tara de stanga intr-o tara de dreapta. Dar acest lucru se va intampla numai la nivel politic, intr-o tara saracita, cu mari disparitati sociale si cu statut de colonie sau semicolonie, aspiratiile de stanga vor continua sa fie majoritare, dar nu vor mai avea posibilitatea de realizare, ideologic si politic. PSD va oferi neoliberalilor, prin malversatia ideologica preconizata de Ponta, punctele vulnerabile prin care sa fie agatat si facut ostatic intereselor intregii cohorte bancare-corporatiste. Lucratura este rafinata, se aseamana cu o transmutatie genetica, catusele folosite de dreapta neoliberala pentru aducerea PSD-ului pe taramul intereselor sale sunt ideologice, incorporate in insasi ideologia acestui partid de centru-stanga, ceea ce echivaleaza cu o modificare de ADN ideologic.”

 https://fragmentariumpolitic.wordpress.com/?s=Noul+Machiavelli+si+planul+New+Labor%3A+Cum+va+lasa+Victor+Ponta+electoratul+de+stanga+cu+buza+umflata+

In acelasi context, Victor Ponta a facut si o alta declaratie, „Daca presedintele va fi de centru-stanga, trebuie sa fie un premier de centru-dreapta”, care ar trebui privita cu alti ochi, acum, cand guvernul de stanga este dus in jos, inclusiv prin datele Eurostat si „recesiunea tehnica”, dar si pentru ca era post-USL, deci nu-l mai privea pe Crin Antonescu. Nu stiu pe cine sau ce ar fi putut avea in vedere premierul, observ insa ca din brandul PSD musca adanc si nemeritat atat unele dintre actele sale de guvernare cat si faptul ca in jurul sau a cam inceput sa se faca gol de ministri neurmariti de DNA.

Nu vreau sa generez indoieli, ci, dimpotriva, in primul rand prin a se raspunde la acuzatiile adversarilor. Exact cu aceeasi determinare cu care i se cere candidatului ACL, Klaus Iohannis, sa motiveze natura intalnirilor de taina cu Traian Basescu, la Vila Lac 3, daca, bineinteles, au existat, si candidatul USD, Victor Ponta, trebuie sa clarifice episodul semnarii unui discutabil pact de coabitare premier-presedinte, in conditiile in care un asemenea angajament este in afara prevederilor Constitutiei. Cel mai bun prilej pentru Ponta de a iesi la rampa cu explicatii pe aceasta tema il ofera chiar Iohannis, care a afirmat o chestiune de principiu, extrem de stanjenitoare pentru premier: „ (…) la mine nu va exista nici un pact de coabitare, fiindcă o coabitare este un fel de troc politic, îi lipseşte esenţa unui bun compromis politic, care este transparenţa. Nici până în ziua de astăzi nu ne-a spus primul-ministru ce l-a determinat pe el să meargă la Cotroceni să semneze acel pact de coabitare.”

Iohannis are dreptate, un pact este un troc, o definitie excelenta, iar cand nu este cerut de Constitutie si nu este transparent avem toate motivele sa credem ca exista si clauze secrete, o practica de altfel uzuala, mai ales cand sunt implicate si influente geopolitice straine. Ar putea fi vorba de un aranjament intre Basescu si Ponta de repartajare inversa a puterii? Nimic nu infirma sau confirma o asemenea ipoteza, dar in politica nimic nu este intamplator, cu atat mai mult cu cat de un pact de coabitare nu ar fi fost nevoie, in mod formal. Din cate stiu, nici constitutionalistul Adrian Nastase, fostul mentor politic al lui Victor Ponta, nu a agreat ideea pactului de coabitare, i-a aratat lipsa de temeinicie, dar discipolii isi pun adesea maestrii la colt, probabil dintr-un complex sau din vreo frustrare, asa ca o eventuala fronda a celui care a ajuns premier asa de tanar si se pregateste sa devina presedinte nu ar fi ceva nou sub soare. Apropos de varsta tanara, as remarca, in treacat, ca aceasta a fost de multe ori un risc de dictatura, pentru firile extrem sau, mai bine zis, patologic de ambitioase si orgolioase, care, o data parvenite in pozitii supreme, nu au mai parasit-o decat cu picioarele inainte. De aceea, mai in gluma, mai in serios, se spune ca etapa de aur pentru astfel de pozitii incepe dupa 60 de ani, cand nu mai ai nimic de pierdut, dar si pentru ca nu trebuie sa-i luam lui Dumnezeu posibilitatea de a face ce nu mai pot face oamenii…

Privitor la cea de-a doua intrebare, lansarea de la Craiova a candidaturii lui Victor Ponta pentru alegerile prezidentiale nu a fost insotita de nominalizarea niciunui premier din alianta USD. S-a vorbit de posibilitatea ca Liviu Dragnea sa fie premier, chiar si Crin Antonescu a evocat-o, la un moment dat, dar actualul vicepremier a dezmintit-o categoric, care a mai spus ca nu va fi o campanie negativa, ci una pozitiva. Eu, unul, sincer, nu am auzit de vreo doborare electorala de regim fara campanie negativa, doar printr-o bataie cu flori. Campaniile pozitive sau negative nu sunt prin definitie bune sau proaste, ci adecvate sau inadecvate la scopul strategic. Ce sa insemne aceste slalomuri sau imprecizii de limbaj, prudenta sau alte calcule, care deocamdata nu sunt vizibile? Vom vedea, dar locul de premier, liber sau rezervat, ridica un alt semn de intrebare, amintindu-mi, in acelasi timp, de o zicala depre neprevazut: „nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste”.

Acelasi personaj, Dragnea, a mai lansat o butaforie, „Iohannis doreste sa-l puna premier pe Basescu”. Oare? ACL si-a desemnat tandemul presedinte-premier, prin Klaus Iohannis (PNL) si Catalin Predoiu (PDL). Nu voi comenta mai mult decat trebuie, observ doar ca postul de premier este precum vrabia de pe gard in absenta unei majoritati parlamentare, dar si ca un guvern din umbra, dintr-un ciclu parlamentar, care poate fi sau nu adus la lumina prin noile alegeri, din 2016, este altceva decat un guvern in tandem, pe care unii, ajutati de Ponta si, probabil, de calcule, nu se sfiesc sa-l invoce in decembrie 2014.